RUXANDRA DONOSE (vocea de aur a muzicii lirice internaționale) - "În suflet, acasă este în România"

Ines Hristea
Străzile copilăriei

- De mulți ani de zile, casa dvs. este Austria. Totuși, în ultima vreme, din punct de vedere artistic vă faceți deseori timp și pentru România, spre bucu­ria admiratorilor dvs. Care este ex­plicația: dorul de casă, în­no­­bi­larea vieții artistice ro­mâ­nești?

- Dorul de România a fost, de când am plecat și până acum, la fel de puternic și tocmai din acest mo­tiv am revenit aici foarte des. Ba chiar, acum treispre­zece ani, mi-am cum­părat un teren și am construit o casă la Bran. Deci în rea­litate, casa mea nu este doar în Aus­tria, la Viena, ci și aici, în Bucu­rești, la părinții mei, și la Bran, unde și familia mea "de dincolo" vine cu aceeași plăcere ca și mine. De ase­menea, nici relația mea cu publicul din Ro­mânia nu s-a schim­bat. Pu­blicul din București, dar și cel din ța­ră, a fost mereu la curent și a urmărit evenimentele artistice din străinătate, în sfera muzicii de operă. Firește, în mă­su­ra în care putea, prin mijloacele pe care le avea la în­demână: prin intermediul emisiunilor de radio, al transmisiilor de televiziune sau ape­lând la DVD-uri. E adevărat, însă, că până în ur­mă cu câțiva ani, pre­zența mea pe sce­nele din România era destul de fru­gală, și chiar eram întrebată de ce nu vin să cânt mai des aici. Răspunsul meu era întotdeauna același: îmi do­ream foarte mult să cânt în România, dar problema era una de natură organizato­ri­că - sta­giu­nile de la Operă, de la Ate­neu sau de la Sala Ra­dio se alcă­tuiau, ca pro­gram, cu foar­te puțin timp îna­intea eve­ni­mentelor pro­priu-zise, asta în vre­me ce, în străină­tate, agen­dele artiștilor se fac cu ani de zile îna­inte. Ca ata­re, în momentul în care eram întrebată "Pu­teți să ve­niți lu­na viitoare să cântați la noi?", eram nevoită să răs­pund "Nu". Pur și simplu, nu eram liberă. Din fe­ri­cire, în ultimii ani, s-a înțeles și aici cum funcționează această lu­me artistică, și per­soanele din conducerile insti­tu­țiilor pe care le-am po­menit și-au a­dap­tat strategia de lucru, ast­fel că pro­gramele se fac din vre­me, iar eu pot să apar și pe sce­nele din Ro­mâ­nia mult mai des, ba chiar constant - și când spun asta mă gândesc, de pildă, la proiectul "Cele trei dive", gala de Crăciun din stagiunea Or­ches­trelor și Corurilor Radio, pro­iect datorită căruia, de trei ani în­coace, în fiecare decembrie, am fost pre­zentă la întâl­nirea cu publi­cul românesc.

- În afară de muzică, ce anu­me, din Ro­mânia, mai înseamnă acasă pentru dvs.?

- E greu de pus în cuvinte... Eu am și în stră­i­nă­tate mulți prieteni români și ne întâlnim des, deci nu mă pot plânge că-mi lipsește limba, cu atât mai mult, cu cât și cu copiii mei nu vorbesc decât româ­nește. Fi­­rește, că mereu mi-e dor de pă­rinții mei, de casa noastră de aici, din București, de casa de la Bran, dar, dincolo de reperele aces­tea, e ceva mai mult, ceva inefabil... În pri­mul rând, e sentimentul de întoarcere la rădăcini, sentimentul de apartenență reală. Locuiesc în Austria, la Viena, de peste douăzeci de ani și, evident, mă simt acolo în largul meu - cu­nosc ora­șul, cunosc mo­dul în care func­țio­nează el și țara, acolo sunt soțul meu și copiii noș­tri - însă nicio se­cundă nu mi-ar trece prin min­te să spun că sunt austri­acă. M-am adaptat acolo în măsura în care sunt adaptată în orice alt loc de pe planetă, pe unde m-au purtat pașii. Am, în­tr-adevăr, lejeritatea "cetă­țea­­nului lumii", pen­tru că, în fond, eu nici nu stau foarte mult la Viena - mai ales de când mi-am început cariera de li­ber-profesionist, mă aflu mai mult pe dru­muri: azi sunt la Londra, pes­te o lună la Paris, peste o altă săp­tămână la Berlin, apoi dau fuga la Barce­lona, New York ori San Fran­cis­co și așa mai departe. Dar, de fapt, în suflet, întot­dea­una simt că acasă tot în Ro­mâ­nia este. Aici sunt străzile copilăriei mele, care-mi invocă, de fiecare dată când le parcurg, amintiri pline de duioșie. Trec, de exemplu, pe lân­gă liceul "meu", Liceul de Artă "George Enescu", de pe Lem­nea, și mă năpădesc fotograme din perioa­da stu­diilor, îmi revăd profesorii și co­legii, îmi revăd emo­țiile și spe­ranțele... Apoi trec prin părculețul unde ne adunam, toți colegii, și ne aș­terneam visele în vorbe rostite cu patos adoles­cen­tin... Sau intru în biserica unde m-am cununat, căci că­­să­toria mea a avut loc la Bucu­rești. Incursiunile acestea îmi hră­nesc spiritul. Și chiar și aerul îl simt că vibrează parcă altfel, într-un fel care mi-e familiar, dincolo de rațiune. În altă ordine de idei, în România regă­sesc o atmosferă particulară, năs­cu­tă din compli­citatea culturală: toate lucrurile pe care eu și prie­tenii mei și toți cei de-o generație cu noi le-am trăit aici sunt an­co­rate și în pre­zentul nostru - e su­ficient să spui doar un singur cu­vânt, că toți înțelegem despre ce este vorba și cu toții râdem sau ne întris­tăm sau ne în­cruntăm, în funcție de ce anu­me a fost invo­cat. Comu­nicarea aceas­ta imedia­tă, aflată deasupra și în afara cu­vintelor, determină o aglutinare a spiri­telor, care e incredibil de con­­fortabilă și pe care e im­po­sibil s-o regăsești într-o altă țară. În comuni­ca­rea aceasta dintre spi­ri­­tele care împărtășesc un anume trecut cul­tu­ral, până și subtilitățile limbii capătă o savoare extraordinară și un tâlc ieșit din normele gra­maticale. Chiar îi spuneam zilele trecute unui prieten că limba ro­mână este singura limbă, dintre cele cinci pe care le vorbesc, în care îmi permit să fac greșeli intenționate - să folosesc un dezacord sau să inventez un cuvânt nou, fiindcă nimeni nu mă va putea acuza că nu știu cum să vorbesc corect. E doar limba mea na­­tală! Deși, pe de altă parte, oare acesta e un ar­gument suficient? După cum bine știm, nu toa­tă lumea își stăpânește au­tomat și cu adevărat limba natală. Dar poate că sunt eu prea scrupuloasă. În orice caz, într-o limbă străină, pentru mine, mai întâi că nu știu dacă aș fi înțeleasă, dacă s-ar pricepe ce vreau să exprim prin acea greșeală intenționată sau dacă nu aș fi bă­nuită că, de fapt, nu cunosc regulile gra­ma­ticale. (râde) Sunt multe lucruri, multe detalii pe care, atunci când privesc în adâncul meu, îmi dau seama că le resimt ca aparținând doar aces­tui spațiu. Până și frigul de aici e altfel decât frigul care în­ghea­ță alte ținuturi și nu doar fri­gul iernii, ci și cel sufletesc. Îmi aduc amin­te, de pildă, de un episod petrecut în timpul vacanței din­tre clasele a X-a și a XI-a. În vara aceea, împreună cu co­le­gii mei de la Liceul Enescu, am fost la niște con­certe prin Ger­mania și la niște cursuri de pian, cu ma­estrul Carlo Zecchi, la Mozarteum, în Salzburg. De­­plasarea a durat o lună. Vă în­chipuiți, desigur, că o astfel de ieșire în străi­nă­tate repre­zenta visul oricărui copil din România ace­lei epoci. Eu însă - jur! - după doar vreo săptă­mâ­nă, deja nu mai suportam: mi se părea că totul era gri, că oa­menii nu că nu erau calzi, dar nici măcar nu se bă­gau în sea­mă unii pe alții, era o aus­teritate îngrozitoa­re, în sufletul meu era un frig nebun și mă simțeam teribil de sin­gură, deși nu eram deloc singură, căci chiar și la ho­tel aveam lângă mine co­legi. Bref, era o at­mos­feră pe ca­re o resimțeam atât de apăsătoare, încât abia aș­tep­­tam să mă întorc acasă! Când am pus din nou pi­ciorul pe pământ românesc, am respirat, în sfâr­șit, de­plin, mi-am umplut plămânii cu aerul de acasă! Și când te gândești că acum trăiesc aco­lo unde, cândva, m-am simțit în­grozitor... Nu e ironic? (râde)

Când valiza călătoare ajunge acasă

- Sunteți o mare artistă și oamenii vor dori tot­deauna să știe cum arată viața dvs. dincolo de cor­tină, atunci când luminile rampei se sting.

- Ca și în viața profesională, și în cea de familie cuvântul-cheie este organizare. Și, bineînțeles, "cola­bo­rarea" cu soțul meu, fără de care n-aș izbuti s-o scot la capăt. A fi acasă înseamnă, de cele mai multe ori, că nu am spectacole, și asta îmi permite să mă în­grijesc de familie și de căminul nostru. Deci, după câ­teva zile de readaptare, de ajuns acasă nu doar cu trupul și cu va­liza, ci și cu sufletul, îmi intru în rit­mul cas­­nic. De-altfel, la Viena, sunt o per­soană ex­traor­dinar de casnică. Nu vreau să mai aud de restau­rante sau de orice alte ieșiri, și aproape că nu-mi mai pă­ră­sesc domiciliul. Asta, pro­ba­bil, ca să compensez pe­rioa­dele de pe­re­grinări. Acasă fiind, așadar, îmi pla­ce să gătesc, să croșetez, să mai fac mo­dificări de de­cor, iar serile, să pri­mesc prieteni. Cărora, deseori, le pre­­gătesc mâncăruri românești. Am re­mar­cat că în to­pul preferințelor sunt sarmalele și zacusca! (râde) Dar chiar și în acele zile vieneze lip­site de anga­ja­­­men­te profesionale, continui să mă pre­gătesc muzi­cal. Diminețile, când copiii sunt la școală, studiez și îmi fac exer­cițiile fizice pentru menținerea în formă, iar după ce vin pruncii, mă ocup de ei: mâncat, fă­cut lec­țiile, jucat, pu­pat, citit, discutat... Încerc să-i educ ast­fel încât să aibă încre­de­re în ei în­șiși, să dezvolte acel simț al res­pon­sabilității față de propriile acțiuni, să fie disci­pli­nați și să aleagă să facă lucruri nu doar utile, ci de care să le fie și drag.

- Copiii dau semne că ar putea sau ar dori să vă calce pe urme, din punct de ve­dere artistic?

- Amândoi au trebuit să studieze pianul. Asta nu pentru că și-au dorit ei, ci pentru că ne-am dorit noi, pă­rinții. (râde) Eu am făcut pian la modul cel mai se­rios - liceul de muzică, concur­suri etc. - iar soțul meu a studiat și el pianul în copilărie, dar, la un mo­ment dat, n-a mai vrut să continue și pă­rinții lui au ac­ceptat această rebeliune. Ul­terior, soțul meu, ajun­gând la în­țelep­ciunea maturității, a regretat decizia de a re­nunța la pian și și-a promis că, dacă va avea la rân­dul lui copii, nu va repeta greșeala pă­rinților săi. Prin ur­ma­re, ambii noștri copii au luat lecții de pian. De ceva vreme, însă, băiatul nostru, urmându-și tatăl, a refuzat să mai studieze, iar noi, deși am primit ves­tea cu tris­­tețe, ne-am supus deciziei lui. Iată cum se re­petă isto­ria! Însă ne "răzbună" fe­tița, care cântă cu plăcere la pian și face și vio­lă. Asta, pe lângă balet și alte câteva spor­turi: baschet, tenis, patinaj și, mai nou, că­lărie. Deși e prea devreme ca să ne dăm sea­ma pe ce drum va merge, e posibil s-o ve­dem la un moment dat pe o scenă. Are o per­sonalitate ex­tro­vertită, expansivă și, la nouă ani, manifestă "abilități" de mini-divă. (râde) De altfel, când avea vreo cinci-șase ani, într-o zi, mi-a spus: "Ma­ma, eu, când mă fac mare, vreau să fiu ca tine!" Firește că, în secunda aceea, am ciulit urechile și-am întrebat-o: "Cum, ca mine?". "Păi", îmi răs­pun­de ea, "să nu fac nimic, decât să cânt și să fiu fru­moa­să și să mă îmbrac cu rochii." Am izbucnit în râs și i-am zis că mai vorbim noi peste câțiva ani. O să ne mai lim­pezim atunci. Așa cum, probabil, o să ne lim­pezim și cu bă­iatul, pe care eu, încer­când cât pot să mă o­biec­­tivi­zez, îl văd totuși ca pe un copil cu o min­te extraor­di­nară, care poate face apro­ximativ ori­ce își dorește. E pre­miant la olimpiada de matematică, când se așea­ză la pian cântă foarte bine, îi place să com­pu­nă mu­zică electronică, are un talent deosebit la limbi străine (pe care i l-am și cultivat, ca de altfel și surorii lui) și vor­­bește româna, germana, engleza, japoneza și franceza. Și, ceea ce-l atrage foarte mult este ac­toria. Cu toate că, prin com­parație cu sora lui, el e mai inte­riorizat, mai in­­telectual, mai gânditor, îmi dau seama cât de mult îl bucură interpretarea unor perso­naje. De pildă, îi este suficient să vadă un film o singură dată, că-l re­ține integral, cu toate nu­an­țele și accentele, și-l re­produce, replică după repli­că, fără greș. Iar, la final, pe chip i se citește o mare sa­tis­facție. Vom mai vedea, deci, ce va alege până la ur­mă. Tocmai pentru că poate să facă atât de multe lucruri, încă nu a luat o decizie. Mai are însă timp: este abia în clasa a VII-a, are treisprezece ani.

- Pentru copiii dvs., vorbitori amândoi de limba română, unde credeți, to­tuși, că se află acel aca­să de suflet?

- Probabil că la Viena, deși sunt convinsă că o parte consistentă din ei "respiră" românește. În București ei nu prea au fost, pentru că de fiecare dată când am ve­nit aici, eu aveam treabă, ei erau la școală, deci de­pla­sările în capitală nu au fost numeroase. Însă verile ni le petrecem, în mare parte, la Bran, în formație com­pletă și atunci copiii sunt, într-adevăr, foarte le­gați de acea parte a țării. Au o afecțiune profundă față de acea părticică de Românie. În plus, ei știu deja că sunt pe jumătate români (cea­lal­tă jumătate fiind ger­ma­nă, căci soțul meu este ger­man). Totuși, pruncii noștri trăiesc, în majoritatea timpului, la Viena, cresc, învață și copilăresc în limba germană (cu excepția ro­mânei pe care o vorbesc cu mine, în casă), se dez­voltă în sistemul german, deci e un context general al cărui centru este casa noastră din Viena și care, inevitabil, alcătuiește acel acasă al sufletului despre care mă întrebați.

Despre aplauze

- Ați luat în calcul posibilitatea ca, la un mo­ment dat, să plecați din Viena și să vă mutați în Ro­mânia sau într-un alt oraș de pe glob?

- Da, m-am gândit și posibilitatea aceasta există. Nu pot să determin acum un punct în timp sau un punct pe harta lumii, dar, da, poarta e deschisă. Pro­ba­bil, mai curând către România decât către o altă ța­ră, dar deocamdată nimic nu e sigur sau orice e po­sibil.

- O asemenea opțiune presupune, cu siguranță, o comparație nu tocmai ușoară, între România și Austria. Cum arată balanța?

- Discuția aceasta este amplă. Neintrând însă în prea multe detalii, pot să spun că perspectiva aceea, con­form căreia tot ce ține de ramura germanică e marcat de rigurozitate, acuratețe și un spirit destul de rece, nu e întru totul conformă cu realitatea. Adică, și în spațiul germanic există oameni neserioși și leneși sau oameni calzi și cu simțul umorului... Diferențele față de România rezidă, mai curând, în zona siste­mului social și economic. Acolo, în Europa germa­nică, există mai multă așezare, rotițele angrenajului merg aproape fără greș ca unse, există o conștiință a muncii care previne sincopele. Și vă dau un singur exemplu: dacă în România, când ai de plătit o factură sau de obținut vreo adeverință, te în­grozești la gândul că vei pierde o zi în­treagă aștep­tând la cozi, în Aus­tria nu ai nicio temere, pentru că nu există cozi, nu există îmbul­zeală, există doar niște ghișee, unde, în câteva minute, ți-ai rezolvat problema. În schimb, în ceea ce privește lumea teatrelor de operă, diferențele încep, pe zi ce trece, să se estompeze, în sensul că și în România s-a înțeles că modul benefic de a lucra, de a pregăti un spectacol sau un concert e acela bazat pe rigurozitate, seriozitate, atenție, asu­mare și res­pect. Și nu doar că principiul s-a înțeles, dar el se și apli­că din ce în ce mai des și mai bine.

- Dialogul acesta este posibil datorită revenirii dvs. în București, cu ocazia unui proiect de excep­ție: reprezentația cu opera "Ariadna La Naxos", de Richard Strauss, care a avut loc pe 24 ianuarie, pe scena Sălii Radio. Speculând ideea diferențelor culturale: se deosebește, în vreun fel, pu­blicul melo­man român de cel occidental? Există particularități care definesc și iden­tifică publicul fiecărei țări?

- În general, publicul care vine la operă este un public cunoscător, educat. Acesta este un atribut in­ter­național. Însă există, în­tr-adevăr, particularități care deosebesc pu­blicul unei țări de acela al altei țări. De pildă, un public extraordinar de expansiv și de cald, care aplaudă o jumătate de oră după ce se ter­mină spectacolul, este acela din Vie­na. Cam aceeași situație se întâlnește și la Berlin - am avut odată, după un spectacol cu "La donna del lago", de Rossini, aproape ju­mătate de oră de aplauze! În schimb, la Ma­drid, unde-ai zice că ai de-a face cu cei mai focoși oameni din Europa, găsești, de fapt, cel mai rece public de operă din lume. Îmi aduc amin­te că, într-un an, am cântat acolo Cherubino și, după ce-am în­che­iat aria, am avut niș­te aplauze care mie nu mi s-au părut prea entu­ziaste și chiar mă în­trebam ce se în­tâm­plă. Ca, după ieșirea din scenă, să mi se spună "Vai, dar re­acția as­ta a fost ceva ex­traor­dinar, că, în mod nor­mal, ma­drilenii nu aplaudă deloc!". Sau, în America de Sud, izbucnesc ropote de aplauze, de ai im­presia că o să se dă­râme clădirea, dar totul nu durează decât patru mi­nute! Apoi sala se golește cât ai clipi. (râde) Publicul din România se poziționează un­deva, într-o zonă me­die-superioară, se apropie foar­te mult de cel din Vie­na, Berlin sau Lon­dra.

- Ultima întrebare, doamnă Donose: când veți reveni în România?

- Cu siguranță, la vară voi fi la Bran! Iar, din punct de vedere profesional, în septembrie revin la Bucu­­rești, unde va avea loc Festivalul Radiourilor din Europa, RADIRO. Voi cânta cu orchestra Südwestrundfunk, din Stuttgart, la Sala Radio, "Șe­he­rezada" de Ravel, sub conducerea dirijorului fran­cez Stéphane Denève.