- De mulți ani de zile, casa dvs. este Austria. Totuși, în ultima vreme, din punct de vedere artistic vă faceți deseori timp și pentru România, spre bucuria admiratorilor dvs. Care este explicația: dorul de casă, înnobilarea vieții artistice românești?
- Dorul de România a fost, de când am plecat și până acum, la fel de puternic și tocmai din acest motiv am revenit aici foarte des. Ba chiar, acum treisprezece ani, mi-am cumpărat un teren și am construit o casă la Bran. Deci în realitate, casa mea nu este doar în Austria, la Viena, ci și aici, în București, la părinții mei, și la Bran, unde și familia mea "de dincolo" vine cu aceeași plăcere ca și mine. De asemenea, nici relația mea cu publicul din România nu s-a schimbat. Publicul din București, dar și cel din țară, a fost mereu la curent și a urmărit evenimentele artistice din străinătate, în sfera muzicii de operă. Firește, în măsura în care putea, prin mijloacele pe care le avea la îndemână: prin intermediul emisiunilor de radio, al transmisiilor de televiziune sau apelând la DVD-uri. E adevărat, însă, că până în urmă cu câțiva ani, prezența mea pe scenele din România era destul de frugală, și chiar eram întrebată de ce nu vin să cânt mai des aici. Răspunsul meu era întotdeauna același: îmi doream foarte mult să cânt în România, dar problema era una de natură organizatorică - stagiunile de la Operă, de la Ateneu sau de la Sala Radio se alcătuiau, ca program, cu foarte puțin timp înaintea evenimentelor propriu-zise, asta în vreme ce, în străinătate, agendele artiștilor se fac cu ani de zile înainte. Ca atare, în momentul în care eram întrebată "Puteți să veniți luna viitoare să cântați la noi?", eram nevoită să răspund "Nu". Pur și simplu, nu eram liberă. Din fericire, în ultimii ani, s-a înțeles și aici cum funcționează această lume artistică, și persoanele din conducerile instituțiilor pe care le-am pomenit și-au adaptat strategia de lucru, astfel că programele se fac din vreme, iar eu pot să apar și pe scenele din România mult mai des, ba chiar constant - și când spun asta mă gândesc, de pildă, la proiectul "Cele trei dive", gala de Crăciun din stagiunea Orchestrelor și Corurilor Radio, proiect datorită căruia, de trei ani încoace, în fiecare decembrie, am fost prezentă la întâlnirea cu publicul românesc.
- În afară de muzică, ce anume, din România, mai înseamnă acasă pentru dvs.?
- E greu de pus în cuvinte... Eu am și în străinătate mulți prieteni români și ne întâlnim des, deci nu mă pot plânge că-mi lipsește limba, cu atât mai mult, cu cât și cu copiii mei nu vorbesc decât românește. Firește, că mereu mi-e dor de părinții mei, de casa noastră de aici, din București, de casa de la Bran, dar, dincolo de reperele acestea, e ceva mai mult, ceva inefabil... În primul rând, e sentimentul de întoarcere la rădăcini, sentimentul de apartenență reală. Locuiesc în Austria, la Viena, de peste douăzeci de ani și, evident, mă simt acolo în largul meu - cunosc orașul, cunosc modul în care funcționează el și țara, acolo sunt soțul meu și copiii noștri - însă nicio secundă nu mi-ar trece prin minte să spun că sunt austriacă. M-am adaptat acolo în măsura în care sunt adaptată în orice alt loc de pe planetă, pe unde m-au purtat pașii. Am, într-adevăr, lejeritatea "cetățeanului lumii", pentru că, în fond, eu nici nu stau foarte mult la Viena - mai ales de când mi-am început cariera de liber-profesionist, mă aflu mai mult pe drumuri: azi sunt la Londra, peste o lună la Paris, peste o altă săptămână la Berlin, apoi dau fuga la Barcelona, New York ori San Francisco și așa mai departe. Dar, de fapt, în suflet, întotdeauna simt că acasă tot în România este. Aici sunt străzile copilăriei mele, care-mi invocă, de fiecare dată când le parcurg, amintiri pline de duioșie. Trec, de exemplu, pe lângă liceul "meu", Liceul de Artă "George Enescu", de pe Lemnea, și mă năpădesc fotograme din perioada studiilor, îmi revăd profesorii și colegii, îmi revăd emoțiile și speranțele... Apoi trec prin părculețul unde ne adunam, toți colegii, și ne așterneam visele în vorbe rostite cu patos adolescentin... Sau intru în biserica unde m-am cununat, căci căsătoria mea a avut loc la București. Incursiunile acestea îmi hrănesc spiritul. Și chiar și aerul îl simt că vibrează parcă altfel, într-un fel care mi-e familiar, dincolo de rațiune. În altă ordine de idei, în România regăsesc o atmosferă particulară, născută din complicitatea culturală: toate lucrurile pe care eu și prietenii mei și toți cei de-o generație cu noi le-am trăit aici sunt ancorate și în prezentul nostru - e suficient să spui doar un singur cuvânt, că toți înțelegem despre ce este vorba și cu toții râdem sau ne întristăm sau ne încruntăm, în funcție de ce anume a fost invocat. Comunicarea aceasta imediată, aflată deasupra și în afara cuvintelor, determină o aglutinare a spiritelor, care e incredibil de confortabilă și pe care e imposibil s-o regăsești într-o altă țară. În comunicarea aceasta dintre spiritele care împărtășesc un anume trecut cultural, până și subtilitățile limbii capătă o savoare extraordinară și un tâlc ieșit din normele gramaticale. Chiar îi spuneam zilele trecute unui prieten că limba română este singura limbă, dintre cele cinci pe care le vorbesc, în care îmi permit să fac greșeli intenționate - să folosesc un dezacord sau să inventez un cuvânt nou, fiindcă nimeni nu mă va putea acuza că nu știu cum să vorbesc corect. E doar limba mea natală! Deși, pe de altă parte, oare acesta e un argument suficient? După cum bine știm, nu toată lumea își stăpânește automat și cu adevărat limba natală. Dar poate că sunt eu prea scrupuloasă. În orice caz, într-o limbă străină, pentru mine, mai întâi că nu știu dacă aș fi înțeleasă, dacă s-ar pricepe ce vreau să exprim prin acea greșeală intenționată sau dacă nu aș fi bănuită că, de fapt, nu cunosc regulile gramaticale. (râde) Sunt multe lucruri, multe detalii pe care, atunci când privesc în adâncul meu, îmi dau seama că le resimt ca aparținând doar acestui spațiu. Până și frigul de aici e altfel decât frigul care îngheață alte ținuturi și nu doar frigul iernii, ci și cel sufletesc. Îmi aduc aminte, de pildă, de un episod petrecut în timpul vacanței dintre clasele a X-a și a XI-a. În vara aceea, împreună cu colegii mei de la Liceul Enescu, am fost la niște concerte prin Germania și la niște cursuri de pian, cu maestrul Carlo Zecchi, la Mozarteum, în Salzburg. Deplasarea a durat o lună. Vă închipuiți, desigur, că o astfel de ieșire în străinătate reprezenta visul oricărui copil din România acelei epoci. Eu însă - jur! - după doar vreo săptămână, deja nu mai suportam: mi se părea că totul era gri, că oamenii nu că nu erau calzi, dar nici măcar nu se băgau în seamă unii pe alții, era o austeritate îngrozitoare, în sufletul meu era un frig nebun și mă simțeam teribil de singură, deși nu eram deloc singură, căci chiar și la hotel aveam lângă mine colegi. Bref, era o atmosferă pe care o resimțeam atât de apăsătoare, încât abia așteptam să mă întorc acasă! Când am pus din nou piciorul pe pământ românesc, am respirat, în sfârșit, deplin, mi-am umplut plămânii cu aerul de acasă! Și când te gândești că acum trăiesc acolo unde, cândva, m-am simțit îngrozitor... Nu e ironic? (râde)
Când valiza călătoare ajunge acasă
- Sunteți o mare artistă și oamenii vor dori totdeauna să știe cum arată viața dvs. dincolo de cortină, atunci când luminile rampei se sting.
- Ca și în viața profesională, și în cea de familie cuvântul-cheie este organizare. Și, bineînțeles, "colaborarea" cu soțul meu, fără de care n-aș izbuti s-o scot la capăt. A fi acasă înseamnă, de cele mai multe ori, că nu am spectacole, și asta îmi permite să mă îngrijesc de familie și de căminul nostru. Deci, după câteva zile de readaptare, de ajuns acasă nu doar cu trupul și cu valiza, ci și cu sufletul, îmi intru în ritmul casnic. De-altfel, la Viena, sunt o persoană extraordinar de casnică. Nu vreau să mai aud de restaurante sau de orice alte ieșiri, și aproape că nu-mi mai părăsesc domiciliul. Asta, probabil, ca să compensez perioadele de peregrinări. Acasă fiind, așadar, îmi place să gătesc, să croșetez, să mai fac modificări de decor, iar serile, să primesc prieteni. Cărora, deseori, le pregătesc mâncăruri românești. Am remarcat că în topul preferințelor sunt sarmalele și zacusca! (râde) Dar chiar și în acele zile vieneze lipsite de angajamente profesionale, continui să mă pregătesc muzical. Diminețile, când copiii sunt la școală, studiez și îmi fac exercițiile fizice pentru menținerea în formă, iar după ce vin pruncii, mă ocup de ei: mâncat, făcut lecțiile, jucat, pupat, citit, discutat... Încerc să-i educ astfel încât să aibă încredere în ei înșiși, să dezvolte acel simț al responsabilității față de propriile acțiuni, să fie disciplinați și să aleagă să facă lucruri nu doar utile, ci de care să le fie și drag.
- Copiii dau semne că ar putea sau ar dori să vă calce pe urme, din punct de vedere artistic?
- Amândoi au trebuit să studieze pianul. Asta nu pentru că și-au dorit ei, ci pentru că ne-am dorit noi, părinții. (râde) Eu am făcut pian la modul cel mai serios - liceul de muzică, concursuri etc. - iar soțul meu a studiat și el pianul în copilărie, dar, la un moment dat, n-a mai vrut să continue și părinții lui au acceptat această rebeliune. Ulterior, soțul meu, ajungând la înțelepciunea maturității, a regretat decizia de a renunța la pian și și-a promis că, dacă va avea la rândul lui copii, nu va repeta greșeala părinților săi. Prin urmare, ambii noștri copii au luat lecții de pian. De ceva vreme, însă, băiatul nostru, urmându-și tatăl, a refuzat să mai studieze, iar noi, deși am primit vestea cu tristețe, ne-am supus deciziei lui. Iată cum se repetă istoria! Însă ne "răzbună" fetița, care cântă cu plăcere la pian și face și violă. Asta, pe lângă balet și alte câteva sporturi: baschet, tenis, patinaj și, mai nou, călărie. Deși e prea devreme ca să ne dăm seama pe ce drum va merge, e posibil s-o vedem la un moment dat pe o scenă. Are o personalitate extrovertită, expansivă și, la nouă ani, manifestă "abilități" de mini-divă. (râde) De altfel, când avea vreo cinci-șase ani, într-o zi, mi-a spus: "Mama, eu, când mă fac mare, vreau să fiu ca tine!" Firește că, în secunda aceea, am ciulit urechile și-am întrebat-o: "Cum, ca mine?". "Păi", îmi răspunde ea, "să nu fac nimic, decât să cânt și să fiu frumoasă și să mă îmbrac cu rochii." Am izbucnit în râs și i-am zis că mai vorbim noi peste câțiva ani. O să ne mai limpezim atunci. Așa cum, probabil, o să ne limpezim și cu băiatul, pe care eu, încercând cât pot să mă obiectivizez, îl văd totuși ca pe un copil cu o minte extraordinară, care poate face aproximativ orice își dorește. E premiant la olimpiada de matematică, când se așează la pian cântă foarte bine, îi place să compună muzică electronică, are un talent deosebit la limbi străine (pe care i l-am și cultivat, ca de altfel și surorii lui) și vorbește româna, germana, engleza, japoneza și franceza. Și, ceea ce-l atrage foarte mult este actoria. Cu toate că, prin comparație cu sora lui, el e mai interiorizat, mai intelectual, mai gânditor, îmi dau seama cât de mult îl bucură interpretarea unor personaje. De pildă, îi este suficient să vadă un film o singură dată, că-l reține integral, cu toate nuanțele și accentele, și-l reproduce, replică după replică, fără greș. Iar, la final, pe chip i se citește o mare satisfacție. Vom mai vedea, deci, ce va alege până la urmă. Tocmai pentru că poate să facă atât de multe lucruri, încă nu a luat o decizie. Mai are însă timp: este abia în clasa a VII-a, are treisprezece ani.
- Pentru copiii dvs., vorbitori amândoi de limba română, unde credeți, totuși, că se află acel acasă de suflet?
- Probabil că la Viena, deși sunt convinsă că o parte consistentă din ei "respiră" românește. În București ei nu prea au fost, pentru că de fiecare dată când am venit aici, eu aveam treabă, ei erau la școală, deci deplasările în capitală nu au fost numeroase. Însă verile ni le petrecem, în mare parte, la Bran, în formație completă și atunci copiii sunt, într-adevăr, foarte legați de acea parte a țării. Au o afecțiune profundă față de acea părticică de Românie. În plus, ei știu deja că sunt pe jumătate români (cealaltă jumătate fiind germană, căci soțul meu este german). Totuși, pruncii noștri trăiesc, în majoritatea timpului, la Viena, cresc, învață și copilăresc în limba germană (cu excepția românei pe care o vorbesc cu mine, în casă), se dezvoltă în sistemul german, deci e un context general al cărui centru este casa noastră din Viena și care, inevitabil, alcătuiește acel acasă al sufletului despre care mă întrebați.
Despre aplauze
- Ați luat în calcul posibilitatea ca, la un moment dat, să plecați din Viena și să vă mutați în România sau într-un alt oraș de pe glob?
- Da, m-am gândit și posibilitatea aceasta există. Nu pot să determin acum un punct în timp sau un punct pe harta lumii, dar, da, poarta e deschisă. Probabil, mai curând către România decât către o altă țară, dar deocamdată nimic nu e sigur sau orice e posibil.
- O asemenea opțiune presupune, cu siguranță, o comparație nu tocmai ușoară, între România și Austria. Cum arată balanța?
- Discuția aceasta este amplă. Neintrând însă în prea multe detalii, pot să spun că perspectiva aceea, conform căreia tot ce ține de ramura germanică e marcat de rigurozitate, acuratețe și un spirit destul de rece, nu e întru totul conformă cu realitatea. Adică, și în spațiul germanic există oameni neserioși și leneși sau oameni calzi și cu simțul umorului... Diferențele față de România rezidă, mai curând, în zona sistemului social și economic. Acolo, în Europa germanică, există mai multă așezare, rotițele angrenajului merg aproape fără greș ca unse, există o conștiință a muncii care previne sincopele. Și vă dau un singur exemplu: dacă în România, când ai de plătit o factură sau de obținut vreo adeverință, te îngrozești la gândul că vei pierde o zi întreagă așteptând la cozi, în Austria nu ai nicio temere, pentru că nu există cozi, nu există îmbulzeală, există doar niște ghișee, unde, în câteva minute, ți-ai rezolvat problema. În schimb, în ceea ce privește lumea teatrelor de operă, diferențele încep, pe zi ce trece, să se estompeze, în sensul că și în România s-a înțeles că modul benefic de a lucra, de a pregăti un spectacol sau un concert e acela bazat pe rigurozitate, seriozitate, atenție, asumare și respect. Și nu doar că principiul s-a înțeles, dar el se și aplică din ce în ce mai des și mai bine.
- Dialogul acesta este posibil datorită revenirii dvs. în București, cu ocazia unui proiect de excepție: reprezentația cu opera "Ariadna La Naxos", de Richard Strauss, care a avut loc pe 24 ianuarie, pe scena Sălii Radio. Speculând ideea diferențelor culturale: se deosebește, în vreun fel, publicul meloman român de cel occidental? Există particularități care definesc și identifică publicul fiecărei țări?
- În general, publicul care vine la operă este un public cunoscător, educat. Acesta este un atribut internațional. Însă există, într-adevăr, particularități care deosebesc publicul unei țări de acela al altei țări. De pildă, un public extraordinar de expansiv și de cald, care aplaudă o jumătate de oră după ce se termină spectacolul, este acela din Viena. Cam aceeași situație se întâlnește și la Berlin - am avut odată, după un spectacol cu "La donna del lago", de Rossini, aproape jumătate de oră de aplauze! În schimb, la Madrid, unde-ai zice că ai de-a face cu cei mai focoși oameni din Europa, găsești, de fapt, cel mai rece public de operă din lume. Îmi aduc aminte că, într-un an, am cântat acolo Cherubino și, după ce-am încheiat aria, am avut niște aplauze care mie nu mi s-au părut prea entuziaste și chiar mă întrebam ce se întâmplă. Ca, după ieșirea din scenă, să mi se spună "Vai, dar reacția asta a fost ceva extraordinar, că, în mod normal, madrilenii nu aplaudă deloc!". Sau, în America de Sud, izbucnesc ropote de aplauze, de ai impresia că o să se dărâme clădirea, dar totul nu durează decât patru minute! Apoi sala se golește cât ai clipi. (râde) Publicul din România se poziționează undeva, într-o zonă medie-superioară, se apropie foarte mult de cel din Viena, Berlin sau Londra.
- Ultima întrebare, doamnă Donose: când veți reveni în România?
- Cu siguranță, la vară voi fi la Bran! Iar, din punct de vedere profesional, în septembrie revin la București, unde va avea loc Festivalul Radiourilor din Europa, RADIRO. Voi cânta cu orchestra Südwestrundfunk, din Stuttgart, la Sala Radio, "Șeherezada" de Ravel, sub conducerea dirijorului francez Stéphane Denève.