IOV, sfântul român al ucrainenilor

- Sfântul IOV CODREA a fost român, dar nu a trăit nicio clipă în România. S-a născut în Iza, un sat din Maramureşul istoric, astăzi parte a Ucrainei. A îndurat chinurile a trei regimuri tiranice - habsburgic, fascist şi sovietic, dar a biruit prin răbdare şi iubire, ajungând un mare făcător de minuni. Astăzi el este cinstit în toată Ucraina -

O să vă istorisesc în aceste rânduri viaţa unui român născut şi crescut într-un ţinut răstig­nit: Ţara Maramureşului. O ştiţi cu toţii din cântecele ei repezite, cu chiote şi ţâpurituri, din straiele populare bogate şi din turlele bisericilor avântate spre cer. Din nefericire, doar o parte din acest tărâm magic este acum între graniţele noastre. Mare parte din el nu a fost alipit odată cu unirea cu Transilvania, ci a rămas în Cehoslovacia şi mai apoi a fost cedat Ucrainei.
În această parte de lume s-a născut viitorul Sfânt Iov, Multpătimitorul. A văzut lumina zilei în satul Iza, în anul 1902, în vremuri negre şi învolburate. Mara­mu­reşenii erau pe atunci, la fel ca toată Transilvania, sub stă­pânirea habsburgilor, răi şi nemiloşi cu credinţa orto­doxă, pe care o prigoneau în fel şi chip. Ţăranii din Iza îşi ţineau legea aşa cum puteau, fără biserici, botezân­du-şi copiii în case, pe furiş, cununându-se cum apucau. Dacă erau întrebaţi în ce cred, răspundeau însă curajos. Aşa au murit mulţi dintre ei, îngropaţi apoi de-a valma, în gropi săpate la marginea satului. Unii erau purtaţi în judecăţi şi închişi, alţii erau bătuţi în văzul tuturor. Sol­daţii Vienei nu se sfiiseră să omoare chiar şi fete ti­nere, despre care au aflat că vor să intre într-o mânăs­tire orto­doxă. Le-au luat de acasă noaptea, răpindu-le ca lupii, în plină iarnă, când afară erau minus 30 de grade, şi le-au silit să intre în apele îngheţate ale unui torent de mun­te. Apoi, dis-de-dimineaţă, mai mult moarte decât vii, le-au alergat pe uliţele satului, rupând de pe ele hai­nele ude şi chiuind bucuroşi, atunci când bietele fete că­­deau degerate. În mânăstire nu a mai ajuns niciuna.
Viitorul sfânt Iov s-a născut în familia Co­drea, în care tatăl era român, iar mama ruteancă. Cum nu aveau preot, l-au botezat târziu, punân­du-i numele de Ioan. Copilul avea să-l urmeze pe Botezătorul lui Hristos, în dârzenie şi sufe­rinţe.

Crucea de aur a ţarului Nicolae

La familia Codrea poposise de câteva zile un părinte bun, cu chip de sfânt, desprins parcă din icoane. Le vorbea oamenilor de Hristos şi orto­doxie, dar pe as­cuns, căci cătanele austriece îi pedepseau aspru pe cei care propovăduiau cre­din­ţa creştină a Răsăritului. Aşa că oamenii se temeau pentru părintele acesta nou şi încercau, pe cât se poate, să-l ocrotească. De cre­dinţa lui, atât de prigonită de autorităţi, nu se fereau, însă, defel. Îşi trimiteau copiii să-i vestească pe vecini când avea să fie săvârşită următoarea sfântă litur­ghie şi tot ei, copiii, stăteau apoi de pa­ză, ca să le dea de veste dacă vin căta­nele.
Aşa a ajuns să-l cunoască şi micul Ioan pe părintele Amfilohie Kemin. Pă­rinţii săi l-au ascuns pe călugăr în şură, într-o claie de fân, iar Ioan, împreună cu fratele său, Vasile, îi duceau acolo de-ale gurii. Prin sat copiii vorbeau des de crucea părintelui - o cruce de aur mare şi minunată, pe care o purta la gât. Fusesea ţarului martir Nicolae al II-lea, cel ucis de comunişti, împreună cu în­trea­ga familie. Ioan a văzut odată un crâmpei din ea. Fusese în şură, la părin­tele Amfilohie, şi când o parte a rasei sale vechi s-a răsfrânt, a putut zări pe piep­tul său o lucire moale, care l-a vră­jit. În semiîn­tunericul acela, părea că aurul crucii luminează de la sine. De atunci, inima i-a fost arsă de dorinţa de a o vedea. Să o vadă deplin şi să o să­rute, aşa cum faci cu orice lucru plin de sfinţenie. Se temea să-i ceară asta părin­telui, dar până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus, ducându-se în şură, îm­preună cu fratele său, Vasile. Ieromo­nahul Amfilohie a tăcut şi a zâmbit uşor. Nu era lucru simplu, pentru că nu era o cruce oare­care. Era crucea unui ţar martir, care-i fusese încredin­ţată lui doar pentru a o duce unui alt sfânt - Alexie Carpatinul, un mare mărturisitor al ortodoxiei. Dacă băieţii vor, el le-o poate arăta, dar dacă vor să o sărute, atunci tre­buie să se făgăduiască lui Dumne­zeu că se vor face călugări. Căci numai monahilor le fusese dată spre sărutare. Cuvintele ieromona­hului Amfilohie i-au lăsat pe copii în cum­pănă. Toată noaptea s-au foit în aşternut, gândindu-se ce să-i spună a doua zi părintelui. Spre dimineaţă s-au hotărât - se vor face călugări şi vor săruta crucea ţarului! Zis şi fă­cut! În inima sa de copil de 12 ani, Ioan nu ştia că-şi pecetluise destinul. Până la moarte.


Călugăr maramureşan

Ioan nu era singurul tânăr din Iza care dorea să apuce calea mânăstirii. În fiecare familie existau doi-trei co­pii care ar fi vrut să-şi jertfească via­ţa lui Hristos. După căderea Impe­riului Habsburgic, în­ce­pând cu anul 1918, Maramureşul a fost împărţit în două - o parte a rămas în Transilvania şi s-a unit cu Ro­mânia, iar o altă parte, cea de dincolo de Tisa, a ajuns în Cehoslovacia. Pen­tru români era dureros să fie în afara patriei-mamă, dar noua lor ţară le garanta, totuşi, libertatea credinţei. Liberi fiind, fără să mai aibă grija autorităţilor habs­bur­gice, tinerii din Iza s-au gânditsă ridice o mânăstire aproa­pe de satul natal. Au ales pentru asta Macoviţa - un vârf de munte îm­pădurit şi greu accesibil, pe care l-au cumpărat cu banii lor. Ioan a dăruit tinerei mânăstiri tot ceea ce strânsese pentru un drum pe care visa să-l facă la Muntele Athos. A fost nevoie însă de multă sudoare pentru a ridica chiliile şi biserica. Locul ales era prielnic rugăciunii, în linişte şi însingurare, dar până la el nu urca niciun drum, iar pe culme nu se afla niciun izvor. Fiecare strop de apă tre­buia cărat în spate, de la jumătate de kilometru, şi la fel aveau să facă şi cu piatra şi nisipul pe care le-au folosit la temeliile nou­lui lăcaş. Erau însă tineri, oţeliţi în încercări şi prigoane, suflete dâr­ze şi bucuroase că pot, în sfârşit, să facă ceva pentru credinţa lor. Bise­rica au ridicat-o doar într-un an şi au închinat-o Sfintei Treimi. Schitul s-a numit Gorodilov, după numele unui sat din apropiere. Curând, Ioan a fost tuns în monahism, pri­mind numele de Iov. Dorea acum să se li­niştească, adân­cindu-se în rugă­ciu­ne. Dar viitorul nu avea să-i îngăduie visul.

Începutul pătimirilor

Era anul 1938, când Ungaria reintra în posesia Ma­ra­mureşului. Cehoslo­vacia, statul în care ţăra­nii din Iza s-au putut ruga liberi, nu mai exis­ta. Fusese în­ghiţită de Germania lui Hitler. Pentru călugării de la Schi­tul Sfânta Treime a fost o lovitură de moarte. Nu trecuseră decât trei decenii de la prigoanele pe care habsburgii le dezlănţuiseră asupra ortodocşilor maramu­reşeni, iar acum trupele horthyste îi puteau masacra din nou. Ca să scape, băr­baţii erau siliţi să se înroleze în armata ungară. Zeci de mii de ma­ra­mureşeni îngroziţi au luat atunci calea Ucrainei. Oameni năpăstuiţi, care în că­ruţe, care pe jos, pur­tân­du-şi în boccele puţi­nele lucruri pe care le puteau căra cu ei. Se gân­deau că acolo trăiesc fraţii lor întru orto­doxie, care-i puteau ocroti. În anul 1940, pe drumul pribegiei a apucat şi tânărul monah Iov - "Am luat o traistă în care am pus Evan­ghelia, pâine, sare şi o cană. Am luat binecu­vântare de la duhovnic şi am plecat".
Ajunşi în Ucraina Sovietică, maramure­şenii vor afla curând că stăpânirea co­munistă nu numai că nu-i ocro­teşte pe "fraţii" orto­docşi, ba chiar îi soco­teşte spioni. Zeci de mii de refugiaţi mara­mureşeni au fost arestaţi şi tri­mişi în lagărele din apropierea Cer­cului Polar. De acolo aveau să se întoarcă foarte puţini. Pă­rintele Iov a fost şi el prins. L-au luat drept spion, deşi spusese de la început că este mo­nah ortodox şi a venit să-şi afle scă­parea la fraţii săi. În zadar. L-au bătut zile în şir, ca să spună ce dorea să spioneze - "Şapte zile şi şapte nopţi fără somn şi fără mâncare. Nu mă lăsau să mă aşez, mă băteau foarte crunt. Gura mi se uscase, bu­zele mi se sfărâmaseră, limba era ca o răză­toa­re. Ancheta­to­rul mi-a pus pistolul în faţă - «Recu­noaşte, anima­lule, îţi spun pentru ultima oară. Te împuşc ca pe un câine! Număr până la trei: unu, doi, trei!» şi m-a lovit cu arma în cap!".

Primele minuni

Mergeau rebegiţi prin Siberia, în drumul lor de la barăci spre mină, agă­ţându-se de o funie groasă, pe ju­măta­te îngheţaţi. De departe ai fi zis că sunt nişte zdrenţe întinse la uscat în bătaia vântului. Dacă nu se ţineau strâns de frânghie, crivăţul îi mătura ca pe frun­ze. Odată luaţi pe sus, nu stă­tea nimeni să-i aducă îna­poi. Mu­reau în câteva minute. Lagărul era în apropierea Cercului Polar, iar gerul năpraznic, de minus 50 de grade, era înteţit de vântul care-ţi pătrundea prin fiecare ungher al zeghei. Mâncare aproape că nu primeau de­loc. Era nevoie de toate grânarele Rusiei ca să poată sus­ţine în război uriaşa Armată Roşie, aşa că pentru ei, bieţi deţi­nuţi, nu mai rămânea aproape nimic. Foamea şi frigul îi făceau pe unii să-şi iasă din minţi. Erau amestecaţi - criminali de drept comun cu deţinuţi poli­tici. Nu conta decât puterea braţelor. "Am fost duşi în lagăr pentru a fi exterminaţi. Să omori un om acolo era floare la ureche. Dacă un alt deţinut voia să-ţi ia pulove­rul sau cizmele, nu ţi le cerea, ci te lo­vea în cap cu ciocanul ca să-şi prelungească propria viaţă".
Părintele Iov a pri­mit această nouă în­cer­care ca şi cum ar fi fost trimisă din mâi­nile lui Dumnezeu. Se simţea una cu şirul acesta rebegit de oa­meni, amestecat în du­rerile lor. Îi mângâia cum putea - cu rugă­ciunea şi fapta, încer­când să le aline chinul trupului şi al inimii. Nu reuşea cu toţi. Cu unii, pur şi simplu, nu avea cum, căci pu­terile întunericului îi înghiţiseră mai înain­te.
Aşa s-a întâmplat cu un deţinut de drept comun, un criminal, care s-a repezit odată la el cu cuţitul. Voia să-l omoare, ceea ce în lagăr se mai întâmpla, dar a înţepe­nit aşa, cu cuţitul în aer, nemişcat ca o statuie. Şi-a revenit în câteva minute şi apoi a început să urle la pă­rintele Iov - "Ce-ai făcut, popo? Cu ce m-ai ars? Am fost pârlit ca de un foc!". Rugăciunea sfântului îl îm­pie­trise.
În 1943, părintele a fost eliberat şi înrolat în armata sovietică. Aveau nevoie de unii dintre foştii deţinuţi pentru ofensiva împotriva Germaniei. Când a ieşit pe poarta lagărului, vrednicul călugăr cântărea 45 de kilo­grame, deşi era un om înalt. Ca să se întremeze, a pri­­mit o raţie suficientă de pâine şi 15 conserve cu car­ne. Era de acum soldat sovietic... Inimă iubitoare, pă­rintele Iov s-a întors însă şi a împărţit toate conser­vele deţi­nuţilor cu care petrecuse anii de suferinţă. Pri­ma i-a dat-o chiar celui care dorise să-l omoare...
Din lagăr, părintele a fost trimis direct pe front, să lupte alături de Armata Roşie "eliberatoare". A fost repartizat în armata Cehoslovaciei, ţară al cărei cetăţean fusese după 1918. Dar inima sa blândă refuza să lupte. Le-a spus ofiţerilor că el nu poate să tragă cu arma în niciun om. Aşa că l-au pus să care obuze. Dar şi aici îl mustra conştiinţa, aşa că demonta focoasele acestora ca ele să nu explodeze. Ani de zile mai târziu, părintele Iov avea să le spună ucenicilor săi că nu era singurul care făcuse aşa. S-a întâmplat ca peste bateria lui să cadă obuze ale nemţilor care nu au explodat. Cercetân­du-le, au găsit în focoasele lor bileţele cu mesaje de încurajare de la soldaţii germani, în care aceştia le scriau că îl urau pe Hitler... Tot acolo, pe front, Domnul avea să facă multe minuni cu el. O dată, un obuz a căzut chiar pe tunul deservit de părinte. Explozia i-a ucis pe toţi, doar Ioan a căzut cu faţa în jos şi a simţit că peste el curge ceva asemănător cu o grindină. Erau schije, care i-au ciuruit mantaua şi i-au perforat casca soldă­ţeas­că, dar Hristos l-a ocrotit, şi niciuna dintre aceste schije nu i-a trecut în carne, ca şi cum mantaua ar fi fost din oţel.
După terminarea războiului s-a putut întoarce acasă întreg şi pe deplin sănătos. La finalul bătăliilor, a făcut şi o prorocire. Camarazilor săi li se ordonase să sape nişte tranşee, dar părintele Ioan a venit la ei şi le-a spus: "Fraţilor, nu mai săpaţi! Opriţi-vă şi mulţumiţi-I Dom­nului! Până dimineaţă războiul se va sfârşi!". Nu l-a cre­zut nimeni, poate că l-au luat drept nebun, şi au con­ti­nuat să lucreze, dar cuvintele părintelui s-au adeverit întocmai - dimineaţa li s-a spus că Germania capitu­lase. Războiul luase sfârşit, iar părintele se putea în­toarce acasă.

Revărsarea

În îndelungata sa viaţă, părintele Iov (Ioan) a avut parte de două perioade scurte în care a putut trăi în mânăstire ca monah. Prima a fost cea în care s-a pre­gătit ca novice, construind Schitul Sfânta Treime, iar a doua a fost cea de după întoarcerea sa de pe front. Fu­sese plecat timp de şapte ani. Şapte ani de încercări su­praomeneşti, din care scăpase cu viaţă în chip mira­culos, şapte ani în care făcuse un salt duhovnicesc pe care alţi călugări îl fac într-o viaţă. Monahul Iov era acum un alt om. Şi acest fapt putea fi sesizat şi de cei­lalţi, de vreme ce, în doar doi ani de zile, a urcat trep­tele slujirii bisericeşti, ajun­gând preot călugăr şi stareţ al mânăstirii. Haris­mele sale au început să se manifeste. Avea deja darul înaintevederii. Ochiul său lăuntric, lu­minat de har, putea străpunge fruntariile timpului pen­tru a cunoaşte viitorul.
Un credincios, Dimitrie Plisca, se ostenea ajutând mâ­năstirea, deşi avea o gravă problemă: în război fu­sese împuşcat în cap, iar glonţul îi rămăsese în craniu. Din această cauză, îşi pierdea deseori cunoştinţa, mai ales atunci când făcea efort. Dar dragostea lui pentru mânăstire îl mâna să lucreze în folosul acesteia, deşi era periculos pentru sănătatea lui. Stareţul Iov a văzut râv­na sa şi i-a prezis că glonţul îl va mai supăra o vre­me, apoi se va însănătoşi pe deplin şi va muri la adânci bătrâneţi. Vorbele sale s-au împlinit întoc­mai. Nu numai că Dimitrie s-a însănătoşit, dar a ajuns şi cel mai bătrân locuitor al satului Iza. Când a murit, avea 93 de ani.
Primii ani de după război au fost rodnici pentru mânăstirile din Maramureşul de peste Tisa, care acum ajunsese în componenţa Ucrainei. În pofida conducerii comuniste, s-au deschis noi schituri, care în curând s-au umplut de vieţuitori. Dar pacea aceasta nu avea să dureze decât trei­spre­zece ani. Odată cu venirea la putere a lui Hrus­ciov, un plan sălbatic, de nimicire a monahis­mului, avea să fie aplicat. Mânăstirile şi schi­turile au fost pe rând închise, iar monahii au fost alun­gaţi. Pentru părintele Iov începea o nouă prigoa­nă. Din Mânăstirea Sfânta Treime, unde era stareţ, mânăstire pe care o reclădise după un incendiu devastator, nu a putut lua decât un cear­şaf. Atât. A plecat doar cu o traistă, fără să ştie în­cotro va merge. Cu toate aces­tea, şi-a păstrat me­reu se­ni­­nătatea. Continua să le spună oamenilor că va fi bine. Fraţilor îndure­raţi le-a spus chiar că în cu­rând tot Maramureşul se va um­ple de mânăstiri. Din nou vorbele sale pă­reau nebu­neşti.

Ultimul cuib

În satul căruia stră­bu­nii români i-au spus Mâ­năs­tirea, şi care acum se nu­meşte Uglea Mică, se află două bisericuţe. Sunt co­coţate pe o culme aco­pe­rită de copaci, pe care nu a fost loc decât pentru ele şi pentru o casă cu­minte, cu cerdac şi două camere. Într-una din aces­tea a lo­cuit părintele Iov restul ani­lor pe care i-a petrecut pe pământ. În apropierea lui, în sat, au început să se strângă măi­cuţe alungate din mânăs­tiri. Casele de mireni erau locuite de câte două, trei că­lugăriţe, care puteau ast­fel să-şi ducă mai de­par­te rânduiala mo­na­ha­lă. Rânduiala asta tai­nică s-a răspândit în întreg ţi­nutul, împlinind profeţia părintelui Iov, care le-a spus fraţilor la începutul prigoanei - "Maramu­re­şul se va umple de mâ­năs­tiri." Doar că acestea erau in­vizibile pentru au­tori­tăţi.
Odată aşezat în satul Uglea Mică, părintele s-a dăruit total slujirii. Ardea să-şi ajute semenii prin rugăciune. A oficiat în­trea­­ga viaţă Sfânta Litur­ghie în fiecare zi, cu doar trei excepţii, când a fost silit să se interneze pentru a se opera. Şi chiar şi atunci, de îndată ce se trezea după operaţie, pleca din spital imediat, în pofida medicilor care protestau, doar ca să poată sluji a doua zi Liturghia. Şi făcea asta în pofida vârstei şi a oboselii. La Uglea, părintele Iov a ţinut zilnic toată rânduiala slujbelor mânăstireşti, cu Ceasuri, Utrenie şi Vecernie, chiar dacă biserica era uneori goa­lă, iar rânduiala slujbelor era anevoioasă pentru un sin­gur slujitor. Iar în acest timp avea în grijă sute, poate mii de fii duhovniceşti, care veneau uneori chiar şi de la Moscova sau Kiev, doar ca să-i ceară un sfat. Darul clarviziunii sale se manifesta şi în cele mai banale lu­cruri. De pildă, adesea sătenii din Uglea veneau la el să-l întrebe unde să-şi sape fântâna şi, ori de câte ori îl ascultau, dădeau de apă.
În anii din urmă, părintele dobândise o mare putere şi asupra diavolilor. Ucenicii povestesc despre o fetiţă vrăjită de o femeie pizmaşă, care-i dăduse să bea ceva în timpul unei petreceri. De atunci, copila căzuse la pat, iar părinţii au umblat cu ea ani la rând pe la mai mulţi doctori, fără rezultat. Nimeni nu ştia de ce suferă. În cele din urmă, un medic credincios le-a spus părinţilor să meargă la părintele Iov din Uglea. Când s-a apropiat de biserica sfântului, fe­tiţa a scos un urlet lung, neomenesc, atât de pu­ter­nic, încât a întrerupt slujba. Părintele Iov s-a rugat atunci îndelung pen­tru ea şi i-a citit ru­gă­ciu­nile de dezlegare. Când le-a terminat, fata a încetat să urle şi s-a în­sănătoşit deplin.
Puterea părintelui Iov nu-i venea de la trup. Un uce­nic a încercat să stea lângă el să vadă când mănâncă. A trecut o zi, dar părintele Iov nu a pus nimic în gură. A doua zi, ucenicul a vă­zut cum a luat o bu­că­ţică de pâine şi puţină apă. Sfântul a văzut că e mirat şi i-a spus: "Vasi­le, eu am o lege: dacă mă simt rău, beau apă şi fac trei sute de meta­nii până la pă­mânt. Tre­buie să îmi ţin pravila până la sfârşit".
Harul lui Dumnezeu care clocotea în inima sa în­râurea nu numai oame­nii, ci şi animale­le. Când ieşea din chilia sa, veve­ri­ţele coborau din copaci ca să-i mă­nânce din pal­mă, iar pă­sările sălbatice zburau spre el, de depar­te. La în­mormântarea sa, pe 31iulie 1985, în bi­seri­că a intrat o pasăre ma­re, albă, care a zburat dea­su­pra tuturor şi apoi s-a aşezat de trei ori pe umărul nepoa­tei sfântu­lui. Când au ieşit cu si­criul din biserică, un stol de păsări a venit ci­ripind spre coşciug. Îşi luau ră­mas bun de la binefăcă­torul lor.
Poate că dacă ar fi fost doar aceste întâm­plări minu­nate, peste nu­mele şi viaţa Sfântului Iov s-ar fi aşternut praful uită­rii. Dar el a continuat să lucreze şi dincolo de mormânt. A săvârşit mi­nuni, iar în anul 2007, când tru­pul i-a fost dezgropat în vederea canonizării, a fost găsit neputre­zit, deşi groapa sa era plină de apă. Un an mai târziu, pe 18 sep­tembrie 2008, Bise­rica Ortodoxă a Ucrai­nei, subordonată Patri­ar­hiei Moscovei, l-a ca­no­nizat pe Sfân­tul Iov Codrea din Uglea Mică, românul care a trăit şi pătimit într-un Mara­mu­reş de care noi am uitat... Ar fi bine ca, din când în când, să ne aducem aminte de fraţii noştri care trăiesc acolo şi să-i pome­nim în rugă­ciunile noastre, rostind şi numele Sfântului Iov, Mult­pă­timitorul.