O să vă istorisesc în aceste rânduri viața unui român născut și crescut într-un ținut răstignit: Țara Maramureșului. O știți cu toții din cântecele ei repezite, cu chiote și țâpurituri, din straiele populare bogate și din turlele bisericilor avântate spre cer. Din nefericire, doar o parte din acest tărâm magic este acum între granițele noastre. Mare parte din el nu a fost alipit odată cu unirea cu Transilvania, ci a rămas în Cehoslovacia și mai apoi a fost cedat Ucrainei.
În această parte de lume s-a născut viitorul Sfânt Iov, Multpătimitorul. A văzut lumina zilei în satul Iza, în anul 1902, în vremuri negre și învolburate. Maramureșenii erau pe atunci, la fel ca toată Transilvania, sub stăpânirea habsburgilor, răi și nemiloși cu credința ortodoxă, pe care o prigoneau în fel și chip. Țăranii din Iza își țineau legea așa cum puteau, fără biserici, botezându-și copiii în case, pe furiș, cununându-se cum apucau. Dacă erau întrebați în ce cred, răspundeau însă curajos. Așa au murit mulți dintre ei, îngropați apoi de-a valma, în gropi săpate la marginea satului. Unii erau purtați în judecăți și închiși, alții erau bătuți în văzul tuturor. Soldații Vienei nu se sfiiseră să omoare chiar și fete tinere, despre care au aflat că vor să intre într-o mânăstire ortodoxă. Le-au luat de acasă noaptea, răpindu-le ca lupii, în plină iarnă, când afară erau minus 30 de grade, și le-au silit să intre în apele înghețate ale unui torent de munte. Apoi, dis-de-dimineață, mai mult moarte decât vii, le-au alergat pe ulițele satului, rupând de pe ele hainele ude și chiuind bucuroși, atunci când bietele fete cădeau degerate. În mânăstire nu a mai ajuns niciuna.
Viitorul sfânt Iov s-a născut în familia Codrea, în care tatăl era român, iar mama ruteancă. Cum nu aveau preot, l-au botezat târziu, punându-i numele de Ioan. Copilul avea să-l urmeze pe Botezătorul lui Hristos, în dârzenie și suferințe.
Crucea de aur a țarului Nicolae
La familia Codrea poposise de câteva zile un părinte bun, cu chip de sfânt, desprins parcă din icoane. Le vorbea oamenilor de Hristos și ortodoxie, dar pe ascuns, căci cătanele austriece îi pedepseau aspru pe cei care propovăduiau credința creștină a Răsăritului. Așa că oamenii se temeau pentru părintele acesta nou și încercau, pe cât se poate, să-l ocrotească. De credința lui, atât de prigonită de autorități, nu se fereau, însă, defel. Își trimiteau copiii să-i vestească pe vecini când avea să fie săvârșită următoarea sfântă liturghie și tot ei, copiii, stăteau apoi de pază, ca să le dea de veste dacă vin cătanele.
Așa a ajuns să-l cunoască și micul Ioan pe părintele Amfilohie Kemin. Părinții săi l-au ascuns pe călugăr în șură, într-o claie de fân, iar Ioan, împreună cu fratele său, Vasile, îi duceau acolo de-ale gurii. Prin sat copiii vorbeau des de crucea părintelui - o cruce de aur mare și minunată, pe care o purta la gât. Fusese a țarului martir Nicolae al II-lea, cel ucis de comuniști, împreună cu întreaga familie. Ioan a văzut odată un crâmpei din ea. Fusese în șură, la părintele Amfilohie, și când o parte a rasei sale vechi s-a răsfrânt, a putut zări pe pieptul său o lucire moale, care l-a vrăjit. În semiîntunericul acela, părea că aurul crucii luminează de la sine. De atunci, inima i-a fost arsă de dorința de a o vedea. Să o vadă deplin și să o sărute, așa cum faci cu orice lucru plin de sfințenie. Se temea să-i ceară asta părintelui, dar până la urmă și-a luat inima în dinți și i-a spus, ducându-se în șură, împreună cu fratele său, Vasile. Ieromonahul Amfilohie a tăcut și a zâmbit ușor. Nu era lucru simplu, pentru că nu era o cruce oarecare. Era crucea unui țar martir, care-i fusese încredințată lui doar pentru a o duce unui alt sfânt - Alexie Carpatinul, un mare mărturisitor al ortodoxiei. Dacă băieții vor, el le-o poate arăta, dar dacă vor să o sărute, atunci trebuie să se făgăduiască lui Dumnezeu că se vor face călugări. Căci numai monahilor le fusese dată spre sărutare. Cuvintele ieromonahului Amfilohie i-au lăsat pe copii în cumpănă. Toată noaptea s-au foit în așternut, gândindu-se ce să-i spună a doua zi părintelui. Spre dimineață s-au hotărât - se vor face călugări și vor săruta crucea țarului! Zis și făcut! În inima sa de copil de 12 ani, Ioan nu știa că-și pecetluise destinul. Până la moarte.
Călugăr maramureșan
Ioan nu era singurul tânăr din Iza care dorea să apuce calea mânăstirii. În fiecare familie existau doi-trei copii care ar fi vrut să-și jertfească viața lui Hristos. După căderea Imperiului Habsburgic, începând cu anul 1918, Maramureșul a fost împărțit în două - o parte a rămas în Transilvania și s-a unit cu România, iar o altă parte, cea de dincolo de Tisa, a ajuns în Cehoslovacia. Pentru români era dureros să fie în afara patriei-mamă, dar noua lor țară le garanta, totuși, libertatea credinței. Liberi fiind, fără să mai aibă grija autorităților habsburgice, tinerii din Iza s-au gândit să ridice o mânăstire aproape de satul natal. Au ales pentru asta Macovița - un vârf de munte împădurit și greu accesibil, pe care l-au cumpărat cu banii lor. Ioan a dăruit tinerei mânăstiri tot ceea ce strânsese pentru un drum pe care visa să-l facă la Muntele Athos. A fost nevoie însă de multă sudoare pentru a ridica chiliile și biserica. Locul ales era prielnic rugăciunii, în liniște și însingurare, dar până la el nu urca niciun drum, iar pe culme nu se afla niciun izvor. Fiecare strop de apă trebuia cărat în spate, de la jumătate de kilometru, și la fel aveau să facă și cu piatra și nisipul pe care le-au folosit la temeliile noului lăcaș. Erau însă tineri, oțeliți în încercări și prigoane, suflete dârze și bucuroase că pot, în sfârșit, să facă ceva pentru credința lor. Biserica au ridicat-o doar într-un an și au închinat-o Sfintei Treimi. Schitul s-a numit Gorodilov, după numele unui sat din apropiere. Curând, Ioan a fost tuns în monahism, primind numele de Iov. Dorea acum să se liniștească, adâncindu-se în rugăciune. Dar viitorul nu avea să-i îngăduie visul.
Începutul pătimirilor
Era anul 1938, când Ungaria reintra în posesia Maramureșului. Cehoslovacia, statul în care țăranii din Iza s-au putut ruga liberi, nu mai exista. Fusese înghițită de Germania lui Hitler. Pentru călugării de la Schitul Sfânta Treime a fost o lovitură de moarte. Nu trecuseră decât trei decenii de la prigoanele pe care habsburgii le dezlănțuiseră asupra ortodocșilor maramureșeni, iar acum trupele horthyste îi puteau masacra din nou. Ca să scape, bărbații erau siliți să se înroleze în armata ungară. Zeci de mii de maramureșeni îngroziți au luat atunci calea Ucrainei. Oameni năpăstuiți, care în căruțe, care pe jos, purtându-și în boccele puținele lucruri pe care le puteau căra cu ei. Se gândeau că acolo trăiesc frații lor întru ortodoxie, care-i puteau ocroti. În anul 1940, pe drumul pribegiei a apucat și tânărul monah Iov - "Am luat o traistă în care am pus Evanghelia, pâine, sare și o cană. Am luat binecuvântare de la duhovnic și am plecat".
Ajunși în Ucraina Sovietică, maramureșenii vor afla curând că stăpânirea comunistă nu numai că nu-i ocrotește pe "frații" ortodocși, ba chiar îi socotește spioni. Zeci de mii de refugiați maramureșeni au fost arestați și trimiși în lagărele din apropierea Cercului Polar. De acolo aveau să se întoarcă foarte puțini. Părintele Iov a fost și el prins. L-au luat drept spion, deși spusese de la început că este monah ortodox și a venit să-și afle scăparea la frații săi. În zadar. L-au bătut zile în șir, ca să spună ce dorea să spioneze - "Șapte zile și șapte nopți fără somn și fără mâncare. Nu mă lăsau să mă așez, mă băteau foarte crunt. Gura mi se uscase, buzele mi se sfărâmaseră, limba era ca o răzătoare. Anchetatorul mi-a pus pistolul în față - «Recunoaște, animalule, îți spun pentru ultima oară. Te împușc ca pe un câine! Număr până la trei: unu, doi, trei!» și m-a lovit cu arma în cap!".
Primele minuni
Mergeau rebegiți prin Siberia, în drumul lor de la barăci spre mină, agățându-se de o funie groasă, pe jumătate înghețați. De departe ai fi zis că sunt niște zdrențe întinse la uscat în bătaia vântului. Dacă nu se țineau strâns de frânghie, crivățul îi mătura ca pe frunze. Odată luați pe sus, nu stătea nimeni să-i aducă înapoi. Mureau în câteva minute. Lagărul era în apropierea Cercului Polar, iar gerul năpraznic, de minus 50 de grade, era întețit de vântul care-ți pătrundea prin fiecare ungher al zeghei. Mâncare aproape că nu primeau deloc. Era nevoie de toate grânarele Rusiei ca să poată susține în război uriașa Armată Roșie, așa că pentru ei, bieți deținuți, nu mai rămânea aproape nimic. Foamea și frigul îi făceau pe unii să-și iasă din minți. Erau amestecați - criminali de drept comun cu deținuți politici. Nu conta decât puterea brațelor. "Am fost duși în lagăr pentru a fi exterminați. Să omori un om acolo era floare la ureche. Dacă un alt deținut voia să-ți ia puloverul sau cizmele, nu ți le cerea, ci te lovea în cap cu ciocanul ca să-și prelungească propria viață".
Părintele Iov a primit această nouă încercare ca și cum ar fi fost trimisă din mâinile lui Dumnezeu. Se simțea una cu șirul acesta rebegit de oameni, amestecat în durerile lor. Îi mângâia cum putea - cu rugăciunea și fapta, încercând să le aline chinul trupului și al inimii. Nu reușea cu toți. Cu unii, pur și simplu, nu avea cum, căci puterile întunericului îi înghițiseră mai înainte.
Așa s-a întâmplat cu un deținut de drept comun, un criminal, care s-a repezit odată la el cu cuțitul. Voia să-l omoare, ceea ce în lagăr se mai întâmpla, dar a înțepenit așa, cu cuțitul în aer, nemișcat ca o statuie. Și-a revenit în câteva minute și apoi a început să urle la părintele Iov - "Ce-ai făcut, popo? Cu ce m-ai ars? Am fost pârlit ca de un foc!". Rugăciunea sfântului îl împietrise.
În 1943, părintele a fost eliberat și înrolat în armata sovietică. Aveau nevoie de unii dintre foștii deținuți pentru ofensiva împotriva Germaniei. Când a ieșit pe poarta lagărului, vrednicul călugăr cântărea 45 de kilograme, deși era un om înalt. Ca să se întremeze, a primit o rație suficientă de pâine și 15 conserve cu carne. Era de acum soldat sovietic... Inimă iubitoare, părintele Iov s-a întors însă și a împărțit toate conservele deținuților cu care petrecuse anii de suferință. Prima i-a dat-o chiar celui care dorise să-l omoare...
Din lagăr, părintele a fost trimis direct pe front, să lupte alături de Armata Roșie "eliberatoare". A fost repartizat în armata Cehoslovaciei, țară al cărei cetățean fusese după 1918. Dar inima sa blândă refuza să lupte. Le-a spus ofițerilor că el nu poate să tragă cu arma în niciun om. Așa că l-au pus să care obuze. Dar și aici îl mustra conștiința, așa că demonta focoasele acestora ca ele să nu explodeze. Ani de zile mai târziu, părintele Iov avea să le spună ucenicilor săi că nu era singurul care făcuse așa. S-a întâmplat ca peste bateria lui să cadă obuze ale nemților care nu au explodat. Cercetându-le, au găsit în focoasele lor bilețele cu mesaje de încurajare de la soldații germani, în care aceștia le scriau că îl urau pe Hitler... Tot acolo, pe front, Domnul avea să facă multe minuni cu el. O dată, un obuz a căzut chiar pe tunul deservit de părinte. Explozia i-a ucis pe toți, doar Ioan a căzut cu fața în jos și a simțit că peste el curge ceva asemănător cu o grindină. Erau schije, care i-au ciuruit mantaua și i-au perforat casca soldățească, dar Hristos l-a ocrotit, și niciuna dintre aceste schije nu i-a trecut în carne, ca și cum mantaua ar fi fost din oțel.
După terminarea războiului s-a putut întoarce acasă întreg și pe deplin sănătos. La finalul bătăliilor, a făcut și o prorocire. Camarazilor săi li se ordonase să sape niște tranșee, dar părintele Ioan a venit la ei și le-a spus: "Fraților, nu mai săpați! Opriți-vă și mulțumiți-I Domnului! Până dimineață războiul se va sfârși!". Nu l-a crezut nimeni, poate că l-au luat drept nebun, și au continuat să lucreze, dar cuvintele părintelui s-au adeverit întocmai - dimineața li s-a spus că Germania capitulase. Războiul luase sfârșit, iar părintele se putea întoarce acasă.
Revărsarea
În îndelungata sa viață, părintele Iov (Ioan) a avut parte de două perioade scurte în care a putut trăi în mânăstire ca monah. Prima a fost cea în care s-a pregătit ca novice, construind Schitul Sfânta Treime, iar a doua a fost cea de după întoarcerea sa de pe front. Fusese plecat timp de șapte ani. Șapte ani de încercări supraomenești, din care scăpase cu viață în chip miraculos, șapte ani în care făcuse un salt duhovnicesc pe care alți călugări îl fac într-o viață. Monahul Iov era acum un alt om. Și acest fapt putea fi sesizat și de ceilalți, de vreme ce, în doar doi ani de zile, a urcat treptele slujirii bisericești, ajungând preot călugăr și stareț al mânăstirii. Harismele sale au început să se manifeste. Avea deja darul înaintevederii. Ochiul său lăuntric, luminat de har, putea străpunge fruntariile timpului pentru a cunoaște viitorul.
Un credincios, Dimitrie Plisca, se ostenea ajutând mânăstirea, deși avea o gravă problemă: în război fusese împușcat în cap, iar glonțul îi rămăsese în craniu. Din această cauză, își pierdea deseori cunoștința, mai ales atunci când făcea efort. Dar dragostea lui pentru mânăstire îl mâna să lucreze în folosul acesteia, deși era periculos pentru sănătatea lui. Starețul Iov a văzut râvna sa și i-a prezis că glonțul îl va mai supăra o vreme, apoi se va însănătoși pe deplin și va muri la adânci bătrâneți. Vorbele sale s-au împlinit întocmai. Nu numai că Dimitrie s-a însănătoșit, dar a ajuns și cel mai bătrân locuitor al satului Iza. Când a murit, avea 93 de ani.
Primii ani de după război au fost rodnici pentru mânăstirile din Maramureșul de peste Tisa, care acum ajunsese în componența Ucrainei. În pofida conducerii comuniste, s-au deschis noi schituri, care în curând s-au umplut de viețuitori. Dar pacea aceasta nu avea să dureze decât treisprezece ani. Odată cu venirea la putere a lui Hrusciov, un plan sălbatic, de nimicire a monahismului, avea să fie aplicat. Mânăstirile și schiturile au fost pe rând închise, iar monahii au fost alungați. Pentru părintele Iov începea o nouă prigoană. Din Mânăstirea Sfânta Treime, unde era stareț, mânăstire pe care o reclădise după un incendiu devastator, nu a putut lua decât un cearșaf. Atât. A plecat doar cu o traistă, fără să știe încotro va merge. Cu toate acestea, și-a păstrat mereu seninătatea. Continua să le spună oamenilor că va fi bine. Fraților îndurerați le-a spus chiar că în curând tot Maramureșul se va umple de mânăstiri. Din nou vorbele sale păreau nebunești.
Ultimul cuib
În satul căruia străbunii români i-au spus Mânăstirea, și care acum se numește Uglea Mică, se află două bisericuțe. Sunt cocoțate pe o culme acoperită de copaci, pe care nu a fost loc decât pentru ele și pentru o casă cuminte, cu cerdac și două camere. Într-una din acestea a locuit părintele Iov restul anilor pe care i-a petrecut pe pământ. În apropierea lui, în sat, au început să se strângă măicuțe alungate din mânăstiri. Casele de mireni erau locuite de câte două, trei călugărițe, care puteau astfel să-și ducă mai departe rânduiala monahală. Rânduiala asta tainică s-a răspândit în întreg ținutul, împlinind profeția părintelui Iov, care le-a spus fraților la începutul prigoanei - "Maramureșul se va umple de mânăstiri." Doar că acestea erau invizibile pentru autorități.
Odată așezat în satul Uglea Mică, părintele s-a dăruit total slujirii. Ardea să-și ajute semenii prin rugăciune. A oficiat întreaga viață Sfânta Liturghie în fiecare zi, cu doar trei excepții, când a fost silit să se interneze pentru a se opera. Și chiar și atunci, de îndată ce se trezea după operație, pleca din spital imediat, în pofida medicilor care protestau, doar ca să poată sluji a doua zi Liturghia. Și făcea asta în pofida vârstei și a oboselii. La Uglea, părintele Iov a ținut zilnic toată rânduiala slujbelor mânăstirești, cu Ceasuri, Utrenie și Vecernie, chiar dacă biserica era uneori goală, iar rânduiala slujbelor era anevoioasă pentru un singur slujitor. Iar în acest timp avea în grijă sute, poate mii de fii duhovnicești, care veneau uneori chiar și de la Moscova sau Kiev, doar ca să-i ceară un sfat. Darul clarviziunii sale se manifesta și în cele mai banale lucruri. De pildă, adesea sătenii din Uglea veneau la el să-l întrebe unde să-și sape fântâna și, ori de câte ori îl ascultau, dădeau de apă.
În anii din urmă, părintele dobândise o mare putere și asupra diavolilor. Ucenicii povestesc despre o fetiță vrăjită de o femeie pizmașă, care-i dăduse să bea ceva în timpul unei petreceri. De atunci, copila căzuse la pat, iar părinții au umblat cu ea ani la rând pe la mai mulți doctori, fără rezultat. Nimeni nu știa de ce suferă. În cele din urmă, un medic credincios le-a spus părinților să meargă la părintele Iov din Uglea. Când s-a apropiat de biserica sfântului, fetița a scos un urlet lung, neomenesc, atât de puternic, încât a întrerupt slujba. Părintele Iov s-a rugat atunci îndelung pentru ea și i-a citit rugăciunile de dezlegare. Când le-a terminat, fata a încetat să urle și s-a însănătoșit deplin.
Puterea părintelui Iov nu-i venea de la trup. Un ucenic a încercat să stea lângă el să vadă când mănâncă. A trecut o zi, dar părintele Iov nu a pus nimic în gură. A doua zi, ucenicul a văzut cum a luat o bucățică de pâine și puțină apă. Sfântul a văzut că e mirat și i-a spus: "Vasile, eu am o lege: dacă mă simt rău, beau apă și fac trei sute de metanii până la pământ. Trebuie să îmi țin pravila până la sfârșit".
Harul lui Dumnezeu care clocotea în inima sa înrâurea nu numai oamenii, ci și animalele. Când ieșea din chilia sa, veverițele coborau din copaci ca să-i mănânce din palmă, iar păsările sălbatice zburau spre el, de departe. La înmormântarea sa, pe 31 iulie 1985, în biserică a intrat o pasăre mare, albă, care a zburat deasupra tuturor și apoi s-a așezat de trei ori pe umărul nepoatei sfântului. Când au ieșit cu sicriul din biserică, un stol de păsări a venit ciripind spre coșciug. Își luau rămas bun de la binefăcătorul lor.
Poate că dacă ar fi fost doar aceste întâmplări minunate, peste numele și viața Sfântului Iov s-ar fi așternut praful uitării. Dar el a continuat să lucreze și dincolo de mormânt. A săvârșit minuni, iar în anul 2007, când trupul i-a fost dezgropat în vederea canonizării, a fost găsit neputrezit, deși groapa sa era plină de apă. Un an mai târziu, pe 18 septembrie 2008, Biserica Ortodoxă a Ucrainei, subordonată Patriarhiei Moscovei, l-a canonizat pe Sfântul Iov Codrea din Uglea Mică, românul care a trăit și pătimit într-un Maramureș de care noi am uitat... Ar fi bine ca, din când în când, să ne aducem aminte de frații noștri care trăiesc acolo și să-i pomenim în rugăciunile noastre, rostind și numele Sfântului Iov, Multpătimitorul.