IOV, sfântul român al ucrainenilor

Cristian Curte
- Sfântul IOV CODREA a fost român, dar nu a trăit nicio clipă în România. S-a născut în Iza, un sat din Maramureșul istoric, astăzi parte a Ucrainei. A îndurat chinurile a trei regimuri tiranice - habsburgic, fascist și sovietic, dar a biruit prin răbdare și iubire, ajungând un mare făcător de minuni. Astăzi el este cinstit în toată Ucraina -

O să vă istorisesc în aceste rânduri viața unui român născut și crescut într-un ținut răstig­nit: Țara Maramureșului. O știți cu toții din cântecele ei repezite, cu chiote și țâpurituri, din straiele populare bogate și din turlele bisericilor avântate spre cer. Din nefericire, doar o parte din acest tărâm magic este acum între granițele noastre. Mare parte din el nu a fost alipit odată cu unirea cu Transilvania, ci a rămas în Cehoslovacia și mai apoi a fost cedat Ucrainei.
În această parte de lume s-a născut viitorul Sfânt Iov, Multpătimitorul. A văzut lumina zilei în satul Iza, în anul 1902, în vremuri negre și învolburate. Mara­mu­reșenii erau pe atunci, la fel ca toată Transilvania, sub stă­pânirea habsburgilor, răi și nemiloși cu credința orto­doxă, pe care o prigoneau în fel și chip. Țăranii din Iza își țineau legea așa cum puteau, fără biserici, botezân­du-și copiii în case, pe furiș, cununându-se cum apucau. Dacă erau întrebați în ce cred, răspundeau însă curajos. Așa au murit mulți dintre ei, îngropați apoi de-a valma, în gropi săpate la marginea satului. Unii erau purtați în judecăți și închiși, alții erau bătuți în văzul tuturor. Sol­dații Vienei nu se sfiiseră să omoare chiar și fete ti­nere, despre care au aflat că vor să intre într-o mânăs­tire orto­doxă. Le-au luat de acasă noaptea, răpindu-le ca lupii, în plină iarnă, când afară erau minus 30 de grade, și le-au silit să intre în apele înghețate ale unui torent de mun­te. Apoi, dis-de-dimineață, mai mult moarte decât vii, le-au alergat pe ulițele satului, rupând de pe ele hai­nele ude și chiuind bucuroși, atunci când bietele fete că­­deau degerate. În mânăstire nu a mai ajuns niciuna.
Viitorul sfânt Iov s-a născut în familia Co­drea, în care tatăl era român, iar mama ruteancă. Cum nu aveau preot, l-au botezat târziu, punân­du-i numele de Ioan. Copilul avea să-l urmeze pe Botezătorul lui Hristos, în dârzenie și sufe­rințe.

Crucea de aur a țarului Nicolae

La familia Codrea poposise de câteva zile un părinte bun, cu chip de sfânt, desprins parcă din icoane. Le vorbea oamenilor de Hristos și orto­doxie, dar pe as­cuns, căci cătanele austriece îi pedepseau aspru pe cei care propovăduiau cre­din­ța creștină a Răsăritului. Așa că oamenii se temeau pentru părintele acesta nou și încercau, pe cât se poate, să-l ocrotească. De cre­dința lui, atât de prigonită de autorități, nu se fereau, însă, defel. Își trimiteau copiii să-i vestească pe vecini când avea să fie săvârșită următoarea sfântă litur­ghie și tot ei, copiii, stăteau apoi de pa­ză, ca să le dea de veste dacă vin căta­nele.
Așa a ajuns să-l cunoască și micul Ioan pe părintele Amfilohie Kemin. Pă­rinții săi l-au ascuns pe călugăr în șură, într-o claie de fân, iar Ioan, împreună cu fratele său, Vasile, îi duceau acolo de-ale gurii. Prin sat copiii vorbeau des de crucea părintelui - o cruce de aur mare și minunată, pe care o purta la gât. Fusese a țarului martir Nicolae al II-lea, cel ucis de comuniști, împreună cu în­trea­ga familie. Ioan a văzut odată un crâmpei din ea. Fusese în șură, la părin­tele Amfilohie, și când o parte a rasei sale vechi s-a răsfrânt, a putut zări pe piep­tul său o lucire moale, care l-a vră­jit. În semiîn­tunericul acela, părea că aurul crucii luminează de la sine. De atunci, inima i-a fost arsă de dorința de a o vedea. Să o vadă deplin și să o să­rute, așa cum faci cu orice lucru plin de sfințenie. Se temea să-i ceară asta părin­telui, dar până la urmă și-a luat inima în dinți și i-a spus, ducându-se în șură, îm­preună cu fratele său, Vasile. Ieromo­nahul Amfilohie a tăcut și a zâmbit ușor. Nu era lucru simplu, pentru că nu era o cruce oare­care. Era crucea unui țar martir, care-i fusese încredin­țată lui doar pentru a o duce unui alt sfânt - Alexie Carpatinul, un mare mărturisitor al ortodoxiei. Dacă băieții vor, el le-o poate arăta, dar dacă vor să o sărute, atunci tre­buie să se făgăduiască lui Dumne­zeu că se vor face călugări. Căci numai monahilor le fusese dată spre sărutare. Cuvintele ieromona­hului Amfilohie i-au lăsat pe copii în cum­pănă. Toată noaptea s-au foit în așternut, gândindu-se ce să-i spună a doua zi părintelui. Spre dimineață s-au hotărât - se vor face călugări și vor săruta crucea țarului! Zis și fă­cut! În inima sa de copil de 12 ani, Ioan nu știa că-și pecetluise destinul. Până la moarte.


Călugăr maramureșan

Ioan nu era singurul tânăr din Iza care dorea să apuce calea mânăstirii. În fiecare familie existau doi-trei co­pii care ar fi vrut să-și jertfească via­ța lui Hristos. După căderea Impe­riului Habsburgic, în­ce­pând cu anul 1918, Maramureșul a fost împărțit în două - o parte a rămas în Transilvania și s-a unit cu Ro­mânia, iar o altă parte, cea de dincolo de Tisa, a ajuns în Cehoslovacia. Pen­tru români era dureros să fie în afara patriei-mamă, dar noua lor țară le garanta, totuși, libertatea credinței. Liberi fiind, fără să mai aibă grija autorităților habs­bur­gice, tinerii din Iza s-au gândit să ridice o mânăstire aproa­pe de satul natal. Au ales pentru asta Macovița - un vârf de munte îm­pădurit și greu accesibil, pe care l-au cumpărat cu banii lor. Ioan a dăruit tinerei mânăstiri tot ceea ce strânsese pentru un drum pe care visa să-l facă la Muntele Athos. A fost nevoie însă de multă sudoare pentru a ridica chiliile și biserica. Locul ales era prielnic rugăciunii, în liniște și însingurare, dar până la el nu urca niciun drum, iar pe culme nu se afla niciun izvor. Fiecare strop de apă tre­buia cărat în spate, de la jumătate de kilometru, și la fel aveau să facă și cu piatra și nisipul pe care le-au folosit la temeliile nou­lui lăcaș. Erau însă tineri, oțeliți în încercări și prigoane, suflete dâr­ze și bucuroase că pot, în sfârșit, să facă ceva pentru credința lor. Bise­rica au ridicat-o doar într-un an și au închinat-o Sfintei Treimi. Schitul s-a numit Gorodilov, după numele unui sat din apropiere. Curând, Ioan a fost tuns în monahism, pri­mind numele de Iov. Dorea acum să se li­niștească, adân­cindu-se în rugă­ciu­ne. Dar viitorul nu avea să-i îngăduie visul.

Începutul pătimirilor

Era anul 1938, când Ungaria reintra în posesia Ma­ra­mureșului. Cehoslo­vacia, statul în care țăra­nii din Iza s-au putut ruga liberi, nu mai exis­ta. Fusese în­ghițită de Germania lui Hitler. Pentru călugării de la Schi­tul Sfânta Treime a fost o lovitură de moarte. Nu trecuseră decât trei decenii de la prigoanele pe care habsburgii le dezlănțuiseră asupra ortodocșilor maramu­reșeni, iar acum trupele horthyste îi puteau masacra din nou. Ca să scape, băr­bații erau siliți să se înroleze în armata ungară. Zeci de mii de ma­ra­mureșeni îngroziți au luat atunci calea Ucrainei. Oameni năpăstuiți, care în că­ruțe, care pe jos, pur­tân­du-și în boccele puți­nele lucruri pe care le puteau căra cu ei. Se gân­deau că acolo trăiesc frații lor întru orto­doxie, care-i puteau ocroti. În anul 1940, pe drumul pribegiei a apucat și tânărul monah Iov - "Am luat o traistă în care am pus Evan­ghelia, pâine, sare și o cană. Am luat binecu­vântare de la duhovnic și am plecat".
Ajunși în Ucraina Sovietică, maramure­șenii vor afla curând că stăpânirea co­munistă nu numai că nu-i ocro­tește pe "frații" orto­docși, ba chiar îi soco­tește spioni. Zeci de mii de refugiați mara­mureșeni au fost arestați și tri­miși în lagărele din apropierea Cer­cului Polar. De acolo aveau să se întoarcă foarte puțini. Pă­rintele Iov a fost și el prins. L-au luat drept spion, deși spusese de la început că este mo­nah ortodox și a venit să-și afle scă­parea la frații săi. În zadar. L-au bătut zile în șir, ca să spună ce dorea să spioneze - "Șapte zile și șapte nopți fără somn și fără mâncare. Nu mă lăsau să mă așez, mă băteau foarte crunt. Gura mi se uscase, bu­zele mi se sfărâmaseră, limba era ca o răză­toa­re. Ancheta­to­rul mi-a pus pistolul în față - «Recu­noaște, anima­lule, îți spun pentru ultima oară. Te împușc ca pe un câine! Număr până la trei: unu, doi, trei!» și m-a lovit cu arma în cap!".

Primele minuni

Mergeau rebegiți prin Siberia, în drumul lor de la barăci spre mină, agă­țându-se de o funie groasă, pe ju­măta­te înghețați. De departe ai fi zis că sunt niște zdrențe întinse la uscat în bătaia vântului. Dacă nu se țineau strâns de frânghie, crivățul îi mătura ca pe frun­ze. Odată luați pe sus, nu stă­tea nimeni să-i aducă îna­poi. Mu­reau în câteva minute. Lagărul era în apropierea Cercului Polar, iar gerul năpraznic, de minus 50 de grade, era întețit de vântul care-ți pătrundea prin fiecare ungher al zeghei. Mâncare aproape că nu primeau de­loc. Era nevoie de toate grânarele Rusiei ca să poată sus­ține în război uriașa Armată Roșie, așa că pentru ei, bieți deți­nuți, nu mai rămânea aproape nimic. Foamea și frigul îi făceau pe unii să-și iasă din minți. Erau amestecați - criminali de drept comun cu deținuți poli­tici. Nu conta decât puterea brațelor. "Am fost duși în lagăr pentru a fi exterminați. Să omori un om acolo era floare la ureche. Dacă un alt deținut voia să-ți ia pulove­rul sau cizmele, nu ți le cerea, ci te lo­vea în cap cu ciocanul ca să-și prelungească propria viață".
Părintele Iov a pri­mit această nouă în­cer­care ca și cum ar fi fost trimisă din mâi­nile lui Dumnezeu. Se simțea una cu șirul acesta rebegit de oa­meni, amestecat în du­rerile lor. Îi mângâia cum putea - cu rugă­ciunea și fapta, încer­când să le aline chinul trupului și al inimii. Nu reușea cu toți. Cu unii, pur și simplu, nu avea cum, căci pu­terile întunericului îi înghițiseră mai înain­te.
Așa s-a întâmplat cu un deținut de drept comun, un criminal, care s-a repezit odată la el cu cuțitul. Voia să-l omoare, ceea ce în lagăr se mai întâmpla, dar a înțepe­nit așa, cu cuțitul în aer, nemișcat ca o statuie. Și-a revenit în câteva minute și apoi a început să urle la pă­rintele Iov - "Ce-ai făcut, popo? Cu ce m-ai ars? Am fost pârlit ca de un foc!". Rugăciunea sfântului îl îm­pie­trise.
În 1943, părintele a fost eliberat și înrolat în armata sovietică. Aveau nevoie de unii dintre foștii deținuți pentru ofensiva împotriva Germaniei. Când a ieșit pe poarta lagărului, vrednicul călugăr cântărea 45 de kilo­grame, deși era un om înalt. Ca să se întremeze, a pri­­mit o rație suficientă de pâine și 15 conserve cu car­ne. Era de acum soldat sovietic... Inimă iubitoare, pă­rintele Iov s-a întors însă și a împărțit toate conser­vele deți­nuților cu care petrecuse anii de suferință. Pri­ma i-a dat-o chiar celui care dorise să-l omoare...
Din lagăr, părintele a fost trimis direct pe front, să lupte alături de Armata Roșie "eliberatoare". A fost repartizat în armata Cehoslovaciei, țară al cărei cetățean fusese după 1918. Dar inima sa blândă refuza să lupte. Le-a spus ofițerilor că el nu poate să tragă cu arma în niciun om. Așa că l-au pus să care obuze. Dar și aici îl mustra conștiința, așa că demonta focoasele acestora ca ele să nu explodeze. Ani de zile mai târziu, părintele Iov avea să le spună ucenicilor săi că nu era singurul care făcuse așa. S-a întâmplat ca peste bateria lui să cadă obuze ale nemților care nu au explodat. Cercetân­du-le, au găsit în focoasele lor bilețele cu mesaje de încurajare de la soldații germani, în care aceștia le scriau că îl urau pe Hitler... Tot acolo, pe front, Domnul avea să facă multe minuni cu el. O dată, un obuz a căzut chiar pe tunul deservit de părinte. Explozia i-a ucis pe toți, doar Ioan a căzut cu fața în jos și a simțit că peste el curge ceva asemănător cu o grindină. Erau schije, care i-au ciuruit mantaua și i-au perforat casca soldă­țeas­că, dar Hristos l-a ocrotit, și niciuna dintre aceste schije nu i-a trecut în carne, ca și cum mantaua ar fi fost din oțel.
După terminarea războiului s-a putut întoarce acasă întreg și pe deplin sănătos. La finalul bătăliilor, a făcut și o prorocire. Camarazilor săi li se ordonase să sape niște tranșee, dar părintele Ioan a venit la ei și le-a spus: "Fraților, nu mai săpați! Opriți-vă și mulțumiți-I Dom­nului! Până dimineață războiul se va sfârși!". Nu l-a cre­zut nimeni, poate că l-au luat drept nebun, și au con­ti­nuat să lucreze, dar cuvintele părintelui s-au adeverit întocmai - dimineața li s-a spus că Germania capitu­lase. Războiul luase sfârșit, iar părintele se putea în­toarce acasă.

Revărsarea

În îndelungata sa viață, părintele Iov (Ioan) a avut parte de două perioade scurte în care a putut trăi în mânăstire ca monah. Prima a fost cea în care s-a pre­gătit ca novice, construind Schitul Sfânta Treime, iar a doua a fost cea de după întoarcerea sa de pe front. Fu­sese plecat timp de șapte ani. Șapte ani de încercări su­praomenești, din care scăpase cu viață în chip mira­culos, șapte ani în care făcuse un salt duhovnicesc pe care alți călugări îl fac într-o viață. Monahul Iov era acum un alt om. Și acest fapt putea fi sesizat și de cei­lalți, de vreme ce, în doar doi ani de zile, a urcat trep­tele slujirii bisericești, ajun­gând preot călugăr și stareț al mânăstirii. Haris­mele sale au început să se manifeste. Avea deja darul înaintevederii. Ochiul său lăuntric, lu­minat de har, putea străpunge fruntariile timpului pen­tru a cunoaște viitorul.
Un credincios, Dimitrie Plisca, se ostenea ajutând mâ­năstirea, deși avea o gravă problemă: în război fu­sese împușcat în cap, iar glonțul îi rămăsese în craniu. Din această cauză, își pierdea deseori cunoștința, mai ales atunci când făcea efort. Dar dragostea lui pentru mânăstire îl mâna să lucreze în folosul acesteia, deși era periculos pentru sănătatea lui. Starețul Iov a văzut râv­na sa și i-a prezis că glonțul îl va mai supăra o vre­me, apoi se va însănătoși pe deplin și va muri la adânci bătrâneți. Vorbele sale s-au împlinit întoc­mai. Nu numai că Dimitrie s-a însănătoșit, dar a ajuns și cel mai bătrân locuitor al satului Iza. Când a murit, avea 93 de ani.
Primii ani de după război au fost rodnici pentru mânăstirile din Maramureșul de peste Tisa, care acum ajunsese în componența Ucrainei. În pofida conducerii comuniste, s-au deschis noi schituri, care în curând s-au umplut de viețuitori. Dar pacea aceasta nu avea să dureze decât trei­spre­zece ani. Odată cu venirea la putere a lui Hrus­ciov, un plan sălbatic, de nimicire a monahis­mului, avea să fie aplicat. Mânăstirile și schi­turile au fost pe rând închise, iar monahii au fost alun­gați. Pentru părintele Iov începea o nouă prigoa­nă. Din Mânăstirea Sfânta Treime, unde era stareț, mânăstire pe care o reclădise după un incendiu devastator, nu a putut lua decât un cear­șaf. Atât. A plecat doar cu o traistă, fără să știe în­cotro va merge. Cu toate aces­tea, și-a păstrat me­reu se­ni­­nătatea. Continua să le spună oamenilor că va fi bine. Fraților îndure­rați le-a spus chiar că în cu­rând tot Maramureșul se va um­ple de mânăstiri. Din nou vorbele sale pă­reau nebu­nești.

Ultimul cuib

În satul căruia stră­bu­nii români i-au spus Mâ­năs­tirea, și care acum se nu­mește Uglea Mică, se află două bisericuțe. Sunt co­coțate pe o culme aco­pe­rită de copaci, pe care nu a fost loc decât pentru ele și pentru o casă cu­minte, cu cerdac și două camere. Într-una din aces­tea a lo­cuit părintele Iov restul ani­lor pe care i-a petrecut pe pământ. În apropierea lui, în sat, au început să se strângă măi­cuțe alungate din mânăs­tiri. Casele de mireni erau locuite de câte două, trei că­lugărițe, care puteau ast­fel să-și ducă mai de­par­te rânduiala mo­na­ha­lă. Rânduiala asta tai­nică s-a răspândit în întreg ți­nutul, împlinind profeția părintelui Iov, care le-a spus fraților la începutul prigoanei - "Maramu­re­șul se va umple de mâ­năs­tiri." Doar că acestea erau in­vizibile pentru au­tori­tăți.
Odată așezat în satul Uglea Mică, părintele s-a dăruit total slujirii. Ardea să-și ajute semenii prin rugăciune. A oficiat în­trea­­ga viață Sfânta Litur­ghie în fiecare zi, cu doar trei excepții, când a fost silit să se interneze pentru a se opera. Și chiar și atunci, de îndată ce se trezea după operație, pleca din spital imediat, în pofida medicilor care protestau, doar ca să poată sluji a doua zi Liturghia. Și făcea asta în pofida vârstei și a oboselii. La Uglea, părintele Iov a ținut zilnic toată rânduiala slujbelor mânăstirești, cu Ceasuri, Utrenie și Vecernie, chiar dacă biserica era uneori goa­lă, iar rânduiala slujbelor era anevoioasă pentru un sin­gur slujitor. Iar în acest timp avea în grijă sute, poate mii de fii duhovnicești, care veneau uneori chiar și de la Moscova sau Kiev, doar ca să-i ceară un sfat. Darul clarviziunii sale se manifesta și în cele mai banale lu­cruri. De pildă, adesea sătenii din Uglea veneau la el să-l întrebe unde să-și sape fântâna și, ori de câte ori îl ascultau, dădeau de apă.
În anii din urmă, părintele dobândise o mare putere și asupra diavolilor. Ucenicii povestesc despre o fetiță vrăjită de o femeie pizmașă, care-i dăduse să bea ceva în timpul unei petreceri. De atunci, copila căzuse la pat, iar părinții au umblat cu ea ani la rând pe la mai mulți doctori, fără rezultat. Nimeni nu știa de ce suferă. În cele din urmă, un medic credincios le-a spus părinților să meargă la părintele Iov din Uglea. Când s-a apropiat de biserica sfântului, fe­tița a scos un urlet lung, neomenesc, atât de pu­ter­nic, încât a întrerupt slujba. Părintele Iov s-a rugat atunci îndelung pen­tru ea și i-a citit ru­gă­ciu­nile de dezlegare. Când le-a terminat, fata a încetat să urle și s-a în­sănătoșit deplin.
Puterea părintelui Iov nu-i venea de la trup. Un uce­nic a încercat să stea lângă el să vadă când mănâncă. A trecut o zi, dar părintele Iov nu a pus nimic în gură. A doua zi, ucenicul a vă­zut cum a luat o bu­că­țică de pâine și puțină apă. Sfântul a văzut că e mirat și i-a spus: "Vasi­le, eu am o lege: dacă mă simt rău, beau apă și fac trei sute de meta­nii până la pă­mânt. Tre­buie să îmi țin pravila până la sfârșit".
Harul lui Dumnezeu care clocotea în inima sa în­râurea nu numai oame­nii, ci și animale­le. Când ieșea din chilia sa, veve­ri­țele coborau din copaci ca să-i mă­nânce din pal­mă, iar pă­sările sălbatice zburau spre el, de depar­te. La în­mormântarea sa, pe 31 iulie 1985, în bi­seri­că a intrat o pasăre ma­re, albă, care a zburat dea­su­pra tuturor și apoi s-a așezat de trei ori pe umărul nepoa­tei sfântu­lui. Când au ieșit cu si­criul din biserică, un stol de păsări a venit ci­ripind spre coșciug. Își luau ră­mas bun de la binefăcă­torul lor.
Poate că dacă ar fi fost doar aceste întâm­plări minu­nate, peste nu­mele și viața Sfântului Iov s-ar fi așternut praful uită­rii. Dar el a continuat să lucreze și dincolo de mormânt. A săvârșit mi­nuni, iar în anul 2007, când tru­pul i-a fost dezgropat în vederea canonizării, a fost găsit neputre­zit, deși groapa sa era plină de apă. Un an mai târziu, pe 18 sep­tembrie 2008, Bise­rica Ortodoxă a Ucrai­nei, subordonată Patri­ar­hiei Moscovei, l-a ca­no­nizat pe Sfân­tul Iov Codrea din Uglea Mică, românul care a trăit și pătimit într-un Mara­mu­reș de care noi am uitat... Ar fi bine ca, din când în când, să ne aducem aminte de frații noștri care trăiesc acolo și să-i pome­nim în rugă­ciunile noastre, rostind și numele Sfântului Iov, Mult­pă­timitorul.