LIVIU PRUNARU - "Simţeam că este păcat să cânt pe toate continentele şi să ajung aşa rar pe o scenă din România"

În cutia lunguiaţă şi elegantă, deschisă pe cana­pea, se află, încadrată cu grijă, între două ca­drane pentru controlul umidităţii şi o fotografie color cu o femeie frumoasă, o vioară. De fapt, regina vio­rilor. Un Stradivarius ce a aparţinut, de-a lungul secolelor, unor mari interpreţi.

"Am avut mai multe răspântii în viaţă şi fiecare dintre ele m-a trimis în altă direcţie", mărturiseşte ac­tualul posesor al viorii. "Una dintre cele mai impor­tante a fost admiterea la Conservatorul din Bucureşti. A fost drastic, am tras cu dinţii, simţeam că este o bă­tălie pe viaţă şi pe moarte. Rămăsesem singurul dintre candidaţi care nu avea scutire pentru armată şi ştiam că acolo cei veniţi din mediul artistic primeau cele mai grele munci. După eliberare, foarte puţini reuşi­seră să intre la Conservator. Presiunea a fost foarte mare, mă gândeam că dacă nu intru, s-a terminat cu vioa­ra şi cu viaţa mea. Aşa că, atunci când am intrat la examen, am ştiut că nu există decât o variantă, să fiu admis!".
Craioveanul Liviu Prunaru a fost admis la Con­ser­va­tor, apoi la Academia Yehudi Menuhin, iar acum este unul dintre cei mai apreciaţi violonişti europeni, con­certmaistru al apreciatei Royal Concertgebouw Or­chestra din Amsterdam. Mereu între două avioane sau două concerte, violonistul a avut amabilitatea de a ne acorda acest interviu, la capătul unui adevărat maraton concertistic pe care l-a susţinut în România, în toamna anului trecut.

La răscrucea vieţii

- Muzica v-a însoţit întreaga viaţă, încă din fra­gedă copilărie...

- Într-adevăr, în casa noastră se auzea mereu mu­zica, iar de la patru ani, am început să merg cu mama la repetiţii, la sala de concerte. Mama cânta la violă, iar eu m-am îndreptat spre vioară, de la şase ani. Din păcate, la nouă ani am pier­dut-o pe mama. L-am cres­cut împreună cu tata pe fra­tele meu mai mic, care atunci avea un an. A fost greu. Apoi am început com­petiţiile prin ţară. La Su­cea­va am câştigat Lira de Aur şi profesoara mea, doamna Mailat, a devenit a doua mea mamă. În rest, am avut o copilărie normală, fără ni­mic forţat. Au fost, desigur, momente în care mă strigau copiii să ies la joacă, iar eu rămâneam în casă la studiu, însă am jucat şi eu mingea pe maidane, am spart gea­muri cu praştia. Eram foar­te rapid, la un moment dat se punea problema dacă să fac muzică sau sport de per­formanţă, iar aici mă îm­păr­ţeam între fotbal şi atle­tism. Mereu, când ieşeam la joacă, tata îmi spunea să îmi feresc mâinile şi a avut dreptate, pentru că am ales mu­zica. A fost una din răscrucile vieţii mele.
Cel mai mare "Bravo!"

- Cum aţi ajuns să studiaţi la celebra Academie Menuhin?

- Mai întâi a fost Conservatorul din Bucureşti, unde am avut-o profesoară pe doamna Cornelia Bronzetti, care mi-a urmărit mai apoi cariera şi a venit la aproape toate concertele mele din Bucureşti. Mereu mă critica, descoperea ceva care nu fusese perfect, însă după ultimul meu concert de la Sala Radio, m-a impresionat. A venit la mine şi mi-a spus: "Cel mai mare bravo! Ai ajuns undeva foarte sus!". În 1990, am primit o invita­ţie de a urma un masterclass la Academia Menuhin din Gstaad, Elveţia. Nu mai ajunsesem în Europa Occiden­tală, participasem la concursuri doar în Est, în Rusia, Cehoslovacia. Am plecat acolo pentru zece zile şi am rămas timp de 16 ani. Student, asistent, profesor... Cel care m-a chemat acolo, Alberto Lysy, înseamnă foarte mult pentru mine, atât ca profesor, cât şi ca om. Un personaj extraordinar. Un om de o vastă cultură, un om extrem de sensibil, îi dădeaulacrimile când ne poves­tea despre predecesorii săi. Şi avea despre cine povesti. La prima sa călătorie la Londra, sfârşise cântând sub un pod, după ce fusese exmatriculat. După trei ani, a pornit din nou, cu vaporul, din Argentina sa natală până în Europa, călătorie ce durase o lună. Aici a devenit primul sud-american ce a câştigat concursul Regina Elisabeta, iar porţile i s-au deschis. L-a rugat pe Yehudi Menuhin să-i fie profesor, însă acesta nu luase nicio­dată un elev sub aripa sa. Totuşi, l-a luat cu el la con­certe, i-a devenit al doilea tată şi, în cele din urmă, au sfârşit prin a cânta împreună. Mai târziu, aveau să formeze "Academia Menuhin". Când am plecat de la Academie, după 16 ani, învăţasem enorm de la Lysy, a fost o şansă incredibilă să am alături un astfel de maes­tru, cu rădăcini în trecutul glorios al muzicii. A cântat până în ultimele clipe ale vieţii. Era, de asemenea, un profesor foarte exigent, în special când era vorba de acuitatea tehnică. Am înregistrat discuri împreună cu Camerata Lysy şi am susţinut turnee în lume. La primul turneu pe continentul nord-american, am trecut proba de foc. Maestrul mă punea să învăţ piese noi cu două zile înainte de concert, iar cu cinci minute înainte de a urca pe scenă mă anunţa că schim­băm digitaţia. "Cine nu face faţă merge şi vinde car­tofi", spunea. Am fost aruncat în luptă şi asta m-a învăţat foarte multe, pe lângă repertoriul foarte vast cu care am rămas.

"Acum ori niciodată!"

- Cum v-aţi acomodat printre străini? Ce v-a determinat să rămâneţi atâţia ani la Academie?

- Mi s-a propus să rămân încă din prima zi. Eu eram de la 15 ani plecat de acasă, însă a fost o decizie foarte grea pentru mine să mă stabilesc în străinătate. Lysy mi-a spus: "Acum ori niciodată!". Noroc cu limba franceză pe care o învăţasem la şcoală, la Cra­iova, mai mult fără să vreau. Am început să învăţ zilnic şi engleza, aşa că mă pu­team înţelege cu toată lu­mea. Eram un grup de copii aruncaţi în afara ţării lor, ce se aflau acolo cu un ţel comun: să cânte, să fie cât mai buni în muzică. Eu eram singurul român, în­con­jurat de cehi, bulgari, argentinieni. Nu era o aca­demie tipică, strategia era să te înveţe să fii cât mai bun nu stând în bancă şi as­cul­tând profesorii, ci urcând pe scenă. Eram tineri cu toţii, studiam pe rupte, dar ne şi distram. Gstaad este un loc celebru pentru pâr­tiile sale de schi, în timpul sezonului este arhiplin, însă în afara lui eram doar noi, sătenii şi vacile. Îmi amin­tesc de serile petrecute pe marginea piscinei, de pe­treceri, de mini-turneele de ping-pong de la trei dimi­neaţa. Apoi ne luam instru­mentele şi cântam, indife­rent cât era ceasul. După cei trei ani, cât dura o generaţie de studenţi, am devenit asistent, apoi profesor. Aca­demia Menuhin a fost ca un cocon în care ne izolasem de lume, ne simţeam confortabil, studiam şi dădeam concerte. Împreună cu câţiva dintre colegii de acolo am fondat "Tharice Virtuosi", un ansamblu de coarde cu totul special, format din şefi de orchestre, profesori, instrumentişti de înaltă ţinută. Nu trece o zi fără să ne gândim la mentorul nostru, Alberto Lysy, ştim că dacă n-ar fi fost el, niciunul dintre noi nu ar fi ajuns la acest nivel. Ne simţim extraordinar când suntem din nou împreună şi vom urca pe scena Festivalului Enescu din 2015.

- Cum vă simţiţi când urcaţi din nou pe o scenă din România?

- A fost o perioadă în care cântam foarte rar aici. După '90, se încercau tot felul de lucruri în România, se făceau multe greşeli, dar apăreau şi iniţiative reuşite. Eu nu eram însă solicitat şi mă gândeam că-i păcat să cânt pe toate continentele şi să ajung atât de rar pe o sce­nă românească. Nu sunt un artist care se autopro­movează. Nu mă rup de lume, însă am mereu de studiat, în fiecare zi, aşa că sunt în urmă cu mail-urile şi de obicei am telefonul mobil cu soneria dată la minim. În ultimii ani, am început să fiu din ce în ce mai solicitat în Ro­mânia şi asta mă bucură foarte tare, mă bucur că lumea nu m-a uitat aici. Dacă înainte veneam aici de două ori pe an, acum vin de două ori pe lună. Am luat România la pas.

"Am descoperit România mergând cu trenul la Cluj"

- Şi cum vi se pare ţara?

- Mie îmi place foarte mult România, îmi plac peisajele sale. Înainte să plec în Elveţia, mergeam de­seori cu trenul la Cluj, unde aveam o prietenă. Călă­toream noaptea, până când mi-am zis să încerc o dată şi ziua, să văd cum este. Aşa am descoperit cât de fru­moasă este ţara asta, se poate compara foarte bine cu Elveţia. Poate că eu sunt subiectiv, dar am prieteni din Argentina care au venit la Craiova şi au rămas încân­taţi, mi-au spus că nu avem niciun motiv să invidiem Occidentul. Iar soţia mea, care este rusoaică, este în­cântată de fiecare dată când vine aici. Spune că se simte mai acasă decât la ea, în Rusia. Vorbim jumătate în engleză, jumătate în română, înţelege totul, la ex­pri­mare mai are ceva reţineri. Mi-a fost studentă la Gstaad, iar acum cântăm împreună în Concertgebouw Orchestra din Amsterdam. Au fost şi momente în care am văzut lumea împreună, cum a fost la turneul pe şase continente, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la în­fiinţarea Concertgebouw. Am susţinut atunci un con­cert şi în avion, în drum spre Brazilia, pentru compania aeriană care ne sponsorizează.

- Cu un program atât de încărcat, cum vă refaceţi forţele?

­ - Acum mă voi întoarce la Amsterdam şi-mi voi revedea soţia şi prietenii de acolo, după o absenţă de trei săptămâni, şi asta îmi va prinde bine. Voi asculta mu­zică de toate genurile, voi relua exerciţiile de disci­plină mentală şi mă voi reapuca de sport. Imediat voi începe concertele la Amsterdam. O dată pe an mergem la Buenos Aires, aceea este vacanţa noastră şi momen­tul în care ne refacem energiile. Se simte! Când reve­nim de acolo după două săptămâni, suntem gata de treabă. Prima oară ne-a dus acolo Alberto Lysy, pentru a ne arăta locurile natale. Prietenii pe care mi i-am făcut acum douăzeci de ani au devenit o nouă familie pentru mine, ne vizităm des, vin şi ei la mine câteodată. Buenos Aires este un oraş cu un aer artistic, e mereu soa­re, oamenii sunt deschişi la suflet. Cu toate pro­blemele politice şi economice, încearcă să se bucure de viaţă, sunt optimişti şi veseli. Mă simt bine între latini, am un sentiment de acasă. Când aterizez la Bue­nos Aires, parcă aş veni în România, lucru pe care nu îl simt când ajung în Olanda, la New York sau în Scan­dinavia.

CARTE DE VIZITĂ
S-a născut în aprilie 1969 la Craiova. A urmat cursu­rile Liceului de Muzică George Enescu şi a absolvit Con­ser­­vatorul din Bucureşti. În 1990 a devenit student al Aca­­demiei Menuhin, unde s-a perfecţionat alături de iluş­tri mu­zicieni, între care Yehudi Menuhin. A câştigat pre­mii importante la concursuri din Europa, America de Nord şi Asia.

Prima ocazie de a-l asculta pe Liviu Prunaru anul acesta, la Bucureşti, va fi concertul pe care îl va susţine, alături de soţia sa, pe 26 februarie la Sala Radio, într-un eveniment organizat de Orchestrele şi Corurile Radio.