LIVIU PRUNARU - "Simțeam că este păcat să cânt pe toate continentele și să ajung așa rar pe o scenă din România"

În cutia lunguiață și elegantă, deschisă pe cana­pea, se află, încadrată cu grijă, între două ca­drane pentru controlul umidității și o fotografie color cu o femeie frumoasă, o vioară. De fapt, regina vio­rilor. Un Stradivarius ce a aparținut, de-a lungul secolelor, unor mari interpreți.

"Am avut mai multe răspântii în viață și fiecare dintre ele m-a trimis în altă direcție", mărturisește ac­tualul posesor al viorii. "Una dintre cele mai impor­tante a fost admiterea la Conservatorul din București. A fost drastic, am tras cu dinții, simțeam că este o bă­tălie pe viață și pe moarte. Rămăsesem singurul dintre candidați care nu avea scutire pentru armată și știam că acolo cei veniți din mediul artistic primeau cele mai grele munci. După eliberare, foarte puțini reuși­seră să intre la Conservator. Presiunea a fost foarte mare, mă gândeam că dacă nu intru, s-a terminat cu vioa­ra și cu viața mea. Așa că, atunci când am intrat la examen, am știut că nu există decât o variantă, să fiu admis!".
Craioveanul Liviu Prunaru a fost admis la Con­ser­va­tor, apoi la Academia Yehudi Menuhin, iar acum este unul dintre cei mai apreciați violoniști europeni, con­certmaistru al apreciatei Royal Concertgebouw Or­chestra din Amsterdam. Mereu între două avioane sau două concerte, violonistul a avut amabilitatea de a ne acorda acest interviu, la capătul unui adevărat maraton concertistic pe care l-a susținut în România, în toamna anului trecut.

La răscrucea vieții

- Muzica v-a însoțit întreaga viață, încă din fra­gedă copilărie...

- Într-adevăr, în casa noastră se auzea mereu mu­zica, iar de la patru ani, am început să merg cu mama la repetiții, la sala de concerte. Mama cânta la violă, iar eu m-am îndreptat spre vioară, de la șase ani. Din păcate, la nouă ani am pier­dut-o pe mama. L-am cres­cut împreună cu tata pe fra­tele meu mai mic, care atunci avea un an. A fost greu. Apoi am început com­petițiile prin țară. La Su­cea­va am câștigat Lira de Aur și profesoara mea, doamna Mailat, a devenit a doua mea mamă. În rest, am avut o copilărie normală, fără ni­mic forțat. Au fost, desigur, momente în care mă strigau copiii să ies la joacă, iar eu rămâneam în casă la studiu, însă am jucat și eu mingea pe maidane, am spart gea­muri cu praștia. Eram foar­te rapid, la un moment dat se punea problema dacă să fac muzică sau sport de per­formanță, iar aici mă îm­păr­țeam între fotbal și atle­tism. Mereu, când ieșeam la joacă, tata îmi spunea să îmi feresc mâinile și a avut dreptate, pentru că am ales mu­zica. A fost una din răscrucile vieții mele.
Cel mai mare "Bravo!"

- Cum ați ajuns să studiați la celebra Academie Menuhin?

- Mai întâi a fost Conservatorul din București, unde am avut-o profesoară pe doamna Cornelia Bronzetti, care mi-a urmărit mai apoi cariera și a venit la aproape toate concertele mele din București. Mereu mă critica, descoperea ceva care nu fusese perfect, însă după ultimul meu concert de la Sala Radio, m-a impresionat. A venit la mine și mi-a spus: "Cel mai mare bravo! Ai ajuns undeva foarte sus!". În 1990, am primit o invita­ție de a urma un masterclass la Academia Menuhin din Gstaad, Elveția. Nu mai ajunsesem în Europa Occiden­tală, participasem la concursuri doar în Est, în Rusia, Cehoslovacia. Am plecat acolo pentru zece zile și am rămas timp de 16 ani. Student, asistent, profesor... Cel care m-a chemat acolo, Alberto Lysy, înseamnă foarte mult pentru mine, atât ca profesor, cât și ca om. Un personaj extraordinar. Un om de o vastă cultură, un om extrem de sensibil, îi dădeau lacrimile când ne poves­tea despre predecesorii săi. Și avea despre cine povesti. La prima sa călătorie la Londra, sfârșise cântând sub un pod, după ce fusese exmatriculat. După trei ani, a pornit din nou, cu vaporul, din Argentina sa natală până în Europa, călătorie ce durase o lună. Aici a devenit primul sud-american ce a câștigat concursul Regina Elisabeta, iar porțile i s-au deschis. L-a rugat pe Yehudi Menuhin să-i fie profesor, însă acesta nu luase nicio­dată un elev sub aripa sa. Totuși, l-a luat cu el la con­certe, i-a devenit al doilea tată și, în cele din urmă, au sfârșit prin a cânta împreună. Mai târziu, aveau să formeze "Academia Menuhin". Când am plecat de la Academie, după 16 ani, învățasem enorm de la Lysy, a fost o șansă incredibilă să am alături un astfel de maes­tru, cu rădăcini în trecutul glorios al muzicii. A cântat până în ultimele clipe ale vieții. Era, de asemenea, un profesor foarte exigent, în special când era vorba de acuitatea tehnică. Am înregistrat discuri împreună cu Camerata Lysy și am susținut turnee în lume. La primul turneu pe continentul nord-american, am trecut proba de foc. Maestrul mă punea să învăț piese noi cu două zile înainte de concert, iar cu cinci minute înainte de a urca pe scenă mă anunța că schim­băm digitația. "Cine nu face față merge și vinde car­tofi", spunea. Am fost aruncat în luptă și asta m-a învățat foarte multe, pe lângă repertoriul foarte vast cu care am rămas.

"Acum ori niciodată!"

- Cum v-ați acomodat printre străini? Ce v-a determinat să rămâneți atâția ani la Academie?

- Mi s-a propus să rămân încă din prima zi. Eu eram de la 15 ani plecat de acasă, însă a fost o decizie foarte grea pentru mine să mă stabilesc în străinătate. Lysy mi-a spus: "Acum ori niciodată!". Noroc cu limba franceză pe care o învățasem la școală, la Cra­iova, mai mult fără să vreau. Am început să învăț zilnic și engleza, așa că mă pu­team înțelege cu toată lu­mea. Eram un grup de copii aruncați în afara țării lor, ce se aflau acolo cu un țel comun: să cânte, să fie cât mai buni în muzică. Eu eram singurul român, în­con­jurat de cehi, bulgari, argentinieni. Nu era o aca­demie tipică, strategia era să te învețe să fii cât mai bun nu stând în bancă și as­cul­tând profesorii, ci urcând pe scenă. Eram tineri cu toții, studiam pe rupte, dar ne și distram. Gstaad este un loc celebru pentru pâr­tiile sale de schi, în timpul sezonului este arhiplin, însă în afara lui eram doar noi, sătenii și vacile. Îmi amin­tesc de serile petrecute pe marginea piscinei, de pe­treceri, de mini-turneele de ping-pong de la trei dimi­neața. Apoi ne luam instru­mentele și cântam, indife­rent cât era ceasul. După cei trei ani, cât dura o generație de studenți, am devenit asistent, apoi profesor. Aca­demia Menuhin a fost ca un cocon în care ne izolasem de lume, ne simțeam confortabil, studiam și dădeam concerte. Împreună cu câțiva dintre colegii de acolo am fondat "Tharice Virtuosi", un ansamblu de coarde cu totul special, format din șefi de orchestre, profesori, instrumentiști de înaltă ținută. Nu trece o zi fără să ne gândim la mentorul nostru, Alberto Lysy, știm că dacă n-ar fi fost el, niciunul dintre noi nu ar fi ajuns la acest nivel. Ne simțim extraordinar când suntem din nou împreună și vom urca pe scena Festivalului Enescu din 2015.

- Cum vă simțiți când urcați din nou pe o scenă din România?

- A fost o perioadă în care cântam foarte rar aici. După '90, se încercau tot felul de lucruri în România, se făceau multe greșeli, dar apăreau și inițiative reușite. Eu nu eram însă solicitat și mă gândeam că-i păcat să cânt pe toate continentele și să ajung atât de rar pe o sce­nă românească. Nu sunt un artist care se autopro­movează. Nu mă rup de lume, însă am mereu de studiat, în fiecare zi, așa că sunt în urmă cu mail-urile și de obicei am telefonul mobil cu soneria dată la minim. În ultimii ani, am început să fiu din ce în ce mai solicitat în Ro­mânia și asta mă bucură foarte tare, mă bucur că lumea nu m-a uitat aici. Dacă înainte veneam aici de două ori pe an, acum vin de două ori pe lună. Am luat România la pas.

"Am descoperit România mergând cu trenul la Cluj"

- Și cum vi se pare țara?

- Mie îmi place foarte mult România, îmi plac peisajele sale. Înainte să plec în Elveția, mergeam de­seori cu trenul la Cluj, unde aveam o prietenă. Călă­toream noaptea, până când mi-am zis să încerc o dată și ziua, să văd cum este. Așa am descoperit cât de fru­moasă este țara asta, se poate compara foarte bine cu Elveția. Poate că eu sunt subiectiv, dar am prieteni din Argentina care au venit la Craiova și au rămas încân­tați, mi-au spus că nu avem niciun motiv să invidiem Occidentul. Iar soția mea, care este rusoaică, este în­cântată de fiecare dată când vine aici. Spune că se simte mai acasă decât la ea, în Rusia. Vorbim jumătate în engleză, jumătate în română, înțelege totul, la ex­pri­mare mai are ceva rețineri. Mi-a fost studentă la Gstaad, iar acum cântăm împreună în Concertgebouw Orchestra din Amsterdam. Au fost și momente în care am văzut lumea împreună, cum a fost la turneul pe șase continente, cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la în­ființarea Concertgebouw. Am susținut atunci un con­cert și în avion, în drum spre Brazilia, pentru compania aeriană care ne sponsorizează.

- Cu un program atât de încărcat, cum vă refaceți forțele?

­ - Acum mă voi întoarce la Amsterdam și-mi voi revedea soția și prietenii de acolo, după o absență de trei săptămâni, și asta îmi va prinde bine. Voi asculta mu­zică de toate genurile, voi relua exercițiile de disci­plină mentală și mă voi reapuca de sport. Imediat voi începe concertele la Amsterdam. O dată pe an mergem la Buenos Aires, aceea este vacanța noastră și momen­tul în care ne refacem energiile. Se simte! Când reve­nim de acolo după două săptămâni, suntem gata de treabă. Prima oară ne-a dus acolo Alberto Lysy, pentru a ne arăta locurile natale. Prietenii pe care mi i-am făcut acum douăzeci de ani au devenit o nouă familie pentru mine, ne vizităm des, vin și ei la mine câteodată. Buenos Aires este un oraș cu un aer artistic, e mereu soa­re, oamenii sunt deschiși la suflet. Cu toate pro­blemele politice și economice, încearcă să se bucure de viață, sunt optimiști și veseli. Mă simt bine între latini, am un sentiment de acasă. Când aterizez la Bue­nos Aires, parcă aș veni în România, lucru pe care nu îl simt când ajung în Olanda, la New York sau în Scan­dinavia.

CARTE DE VIZITĂ
S-a născut în aprilie 1969 la Craiova. A urmat cursu­rile Liceului de Muzică George Enescu și a absolvit Con­ser­­vatorul din București. În 1990 a devenit student al Aca­­demiei Menuhin, unde s-a perfecționat alături de iluș­tri mu­zicieni, între care Yehudi Menuhin. A câștigat pre­mii importante la concursuri din Europa, America de Nord și Asia.

Prima ocazie de a-l asculta pe Liviu Prunaru anul acesta, la București, va fi concertul pe care îl va susține, alături de soția sa, pe 26 februarie la Sala Radio, într-un eveniment organizat de Orchestrele și Corurile Radio.