FANURIE, Sfântul întâlnirilor minunate și mare ajutător al celor păgubiți

Sorin Preda
- Pe Sfântul Fanurie nu trebuie să-l cauți. Te găsește el și-ți arată calea, așa cum mi-a arătat-o chiar mie, nu demult, când m-am trezit brusc în dreptul intrării în biserica ce-i poartă hramul, după ce întrebasem în zadar trecătorii și rătăcisem îndelung pe niște străzi întortocheate și parcă fără de ieșire, din fosta mahala bucureșteană "Gura Lupului" -

Icoana din pivniță

Așa l-am cunoscut pe Sfântul. Mă aștepta în bi­serică, zugrăvit cuminte într-o icoană uitată mult timp în adâncul unei magazii, acoperită de praf și pân­ze de păianjen, cu sticla mătuită ire­me­diabil și rama atacată de umezeală și mucegai. A descoperit-o, din în­tâmpla­re, parohul bisericii, părin­tele Cristian, urmând un îndemn in­sistent și tainic, pentru ca mai târ­ziu, îndepărtând înveli­șul opac și sco­rojit al picturii, să se cutremure de uimire. Nu numai că avea în față cea mai frumoasă icoană văzută vreo­dată, dar, sub ochii lui, se să­vâr­șise o minune. Simplu și firesc, biserica își regăsea icoana prăzni­cară, pe care mulți o crezuseră pier­dută pentru totdeauna. Simplu și firesc, Sfântul revenea la casa și lucrarea lui dintotdeauna - sprijin familiei cu mulți copii și grabnic aducător al lucrurilor furate sau pierdute.
Pus la loc de cinste și învelit ca într-un cocon de aur și lumină, Sfân­tul Fanurie strălucește discret chiar lângă altar, pe Scaunul Împărătesc. Dacă ești mai grăbit, nici nu-l observi. Stă enigmatic și cuminte, cu chipul său de tânăr frumos și fără vină, ținând în mână o lumânare albă, de botez, asemenea tuturor Sfinților aducători de credință și de vindecări miraculoase. Stă ușor trist și neclintit, ca în ziua martirajului său, când se spune că pășea pe ultimul său drum printre două șiruri prelungi de oameni, având de-a stânga pe huli­torii lui, iar de-a dreapta pe cei ce-l iubeau - oameni credincioși, cu drag de cele sfinte. Cu fiecare pas făcut de Cuviosul Fanurie, glasurile celor care îl blestemau deveneau tot mai stinse și fără vlagă. Cu fiecare apropiere de eșa­fodul morții, oamenii din stân­ga lui treceau de-a dreapta, încât, ajuns în fața călăului, pe rândul celor vrăjmași și fără credință nu mai era nimeni. Prin simpla lui prezență, Sfântul Fanurie conver­tise la creștinism toată suflarea cetății, inclusiv pe călăii care fuseseră obligați să-i taie capul și să-l supună la chinuri inimagina­bile. Avea doar 19 ani, dar sufe­rise mai mult decât ar fi putut suferi un om obișnuit o viață în­treagă. La 19 ani, în spatele chi­pu­lui său feciorelnic, se ascundea nevăzut un om ce cunoscuse toate loviturile vieții. Un om deja bă­trân în ale durerii, trecut fără nicio vină prin disperarea insu­por­tabilă de a-și vedea mama în brațele desfrâului, dansând lasciv într-o tavernă promiscuă, încon­jurată de priviri pofticioase și ațâțate de alcool. Înnebunit de suferință, copilul Fanurie va fugi cu gând să-și pună capăt zilelor, până ce va fi salvat de un pustnic, anunțat în vis de Dumnezeu ce să facă. Dacă ar mai fi avut o clipă răbdare să privească din ușa tavernei ponosite, Fanurie ar fi înțeles crudul adevăr. Ar fi înțeles că mama lui nu făcea nimic din plăcere. Dimpotrivă, în timp ce dansa printre mese, ochii ei se scăldau în lacrimi, iar gândul îl avea îndreptat doar spre cei 12 copii care o așteptau acasă nea­jutorați, flămânzi și speriați de singurătate.

Comoara Olgăi Greceanu

Ridicată într-o mar­gine de cartier, la adăpostul unor case bătrânești și al unor platani fără vârstă, Biserica Cerceluș apare ase­menea Sfântului, gata oricând să spună povestea ne­fericitei sale mame și, în numele ei, să-i mângâie pe toți orfanii; pe toți nefericiții lumii. O biserică simplă și fără zorzoane, dar dar plină de comori și ascunse bucurii mistice pe dinăun­tru. Interior intim și armonios, perlat cu vechi odoare ferecate în argint masiv și acea icoană a lui Fanurie, realizată de marea pictoriță Olga Greceanu. Niciunde nu s-ar fi găsit loc mai potrivit inspirației de artist creștin a Olgăi Greceanu, artist rugător în linii și culori, de o domoală intensitate solară. Niciunde, parcă, ținuta creștină a Olgăi Greceanu nu s-a întretăiat mai potrivit cu toată starea de bine a unei biserici modeste, de car­tier, unde liniștea capătă mici unduiri psaltice și unde, neobosit, mai multe candele pâlpâie, cuminte, la altar.

Sfântul însoțitor

Aflat mereu în preajmă, părintele Cris­tian stă și veghează surâzător, așteptând credincioșii pentru spovedanie. Nu se miră în niciun fel când aude cât de simplu și de ușor am găsit adresa. Privește blând spre icoana Sfântului, se bucură și încuviin­țează cu toată convingerea. Așa e Fanu­rie - un Sfânt bineștiut al prieteniei și al întâlnirilor minunate. E atât de grabnic, încât nu e ne­voie nici măcar să-l cauți. E suficient să-i rostești numele sau să-l po­menești în gând. Te găsește el oricum și-ți arată calea, așa cum i-a arătat-o chiar părintelui cu mult timp înainte de a fi paroh al bisericii. Era în Gre­cia, la Atena, unde, într-un magazin oare­care, o femeie s-a apropiat de el și i-a oferit fără nicio explicație o iconiță cu chipul lui Fanurie. Neștiind cine este acest Sfânt, pă­rin­tele a vrut să-i afle măcar numele, dar fe­meia a dus degetul la buze în semn de tăcere, după care a dispărut ușor și nevăzut ca un abur. Fără să dea prea mare importanță în­tâmplării, părintele și-a continuat drumul spre insule și locuri sfinte, constatând cu uimire că, în orice loc ar fi ajuns, îl urma insistent, din icoane și fresce bizantine, figura aceea de tânăr frumos și cu pri­vire amar-melancolică a Cuviosului Fanurie, de parcă ar fi încercat să-i spună ceva important; ceva ca o po­runcă solemnă, cu neputință de refuzat. Va trece mult timp până ce părintele va înțelege rostul însoțirii lui Fanurie prin mâ­năstirile din Grecia. Va înțelege când, după niște ani de la întâm­plarea cu iconița dăruită în magazin, va deveni paroh al Bisericii Sfântul Fanurie din București. La fel va înțelege și va recu­noaște lucrarea Sfântului, în clipa în care îi va scoate la lumină icoana cea vremelnic pierdută. Icoana cu­minte și smerită care îl aștepta de mai mulți ani, cu o răbdare pe care numai un Mucenic mare ca Fanurie putea să o aibă. Cum îi era obiceiul, Sfân­tul îl găsise cu mult înainte ca părintele să-și fi propus măcar să-l cunoască. A fost suficient să-i rostească numele și el a apărut imediat, parcă anume să întărească ceea ce mulți credincioși știu deja, că Fa­nurie e cel mai grabnic Sfânt dintre toți Sfinții; e prompt și uimitor, ca o apariție de înger, ca o "ivire" minunată, venită drept de la Dumnezeu.

Întâmplări minunate

Din prima clipă în care afli despre el, nu se poate să nu te cutremuri și să nu simți mai grea ca oricând apă­sarea păcatelor. La icoana Sfântului se întâmplă ca până și sufletul cel mai învârtoșat să se deschidă. Lui Fanurie îi poți spune orice îndoială, gând sau faptă, oricât de cumplită ar fi ea. El ascultă și înțelege, ca un om trecut prin multe încercări. Nimic din noroiul cel mai de jos al vieții nu i-a fost străin - sărăcia, foamea, mâncarea luată din gunoaie, umilința, înjo­sirea și, mai ales, groaznica po­vară a vinovăției de a ști că, în­tr-un fel, a provocat moartea ma­mei sale, care, nemaisuportând ru­și­nea păcatului, va cădea, sece­rată, sub ochii propriului său copil.
La pangarul bisericii, creștinii fac rând să se spovedească și apoi să se închine la icoana Sfântului. Mulți dintre cei care vin pentru pri­ma oară la Fanurie au lacrimi în ochi. Cunosc totul despre viața lui, așa cum îi cunosc credința și pute­rea. Vin purtați de un îndemn greu de explicat, de un anume gând, insistent și puternic, cum s-a în­tâm­plat cu o doamnă care a ieșit dintr-o boală foarte grea doar vi­sând casa Sfântului, și ea, drept mulțumire, a început să caute în tot Bucureștiul clădirea din vis, pentru a descoperi cu uimire că biserica era chiar în spatele casei sale. Sunt nenumărate întâmplari minuna­te petrecute de credincioși la icoana Sfântului Fanurie. Multe le-a trăit chiar părintele Cristian - fapte pline de tâlc, de emoție și enormă duioșie, așa cum i s-a întâm­plat odată, de ziua Sfântului, când o femeie gravidă poftea să guste piersici și, ca din întâmplare, părintele a găsit în buzunarul sutanei o piersică mare și zemoasă, pe care numai Sfântul i-o putuse ascunde acolo, spre slava lui Dumnezeu și alinarea femeii.
În timp ce părintele se pregătește pentru slujba vecerniei, oamenii citesc în liniște un acatist, aprind o lumânare sau vorbesc în șoaptă unii cu alții, constatând cu mirare și bucurie că aproape nu trece zi fără ca prezența Sfântului să nu fie simțită în viața lor. O prezență aparte, sfioasă, parcă în vârful picioarelor, așa cum a trăit Fanurie ultimii ani de viață, când mânca o dată pe săptă­mână (atât cât putea lua cu buricele a trei degete reunite, nu mai mult), în timp ce rodul bogat al grădinii din spatele casei îl dădea celor bătrâni, bolnavi sau nevoiași.

Fanuropita

În bisericile din București, nu există mulți Sfânți de talia lui Fanurie - poate Sfântul Nectarie, sprijinitorul celor bolnavi, poate Sfântul Mina, marele ajutător al celor păgubiți și fără de noroc. E foarte căutat și cinstit Cuviosul Mina. E pus mereu la loc de cinste și multe biserici îi poartă cu mân­drie hramul. Fanurie e însă altfel. E chiar imaginea așezată într-o oglindă inversă a strălucirii și a pomenirilor pline de fast. Cuviosul cu chip de înger și păr buclat, martirizat la doar 19 ani, nu vrea sub niciun motiv slujbe solemne și cântări pompoase. Îi este suficient un gând de mulțumire, un acatist și o fanuropită (un fel de turtă ceva mai dulce) pe care creștinul, după împlinirea dorinței, trebuie să o dea neapărat unui sărac, rostind grav și sacramental cuvintele atât de dragi Sfântului: "Să fie de sufletul mamei lui Fanu­rie". Așa e Fanu­rie și, orice-ar fi, nu se poate schim­ba - un Sfânt că­ruia nu-i plac lau­dele și nici popu­laritatea. Familia lui de credincioși e mică și aleasă cu grijă, iar semnele pe care i le dă sunt aidoma - semne discrete, dar de o mare gingășie. O doamnă a venit cu copilul la botez și, la sfârșit, și-a găsit la poarta bisericii cercelul pierdut cu multe săptămâni în urmă. Un bătrân din Domnești a venit special la icoana Sfântului ca să-l roage să-i aducă înapoi vaca pe care o pierduse cu multe săptămâni în urmă și, chiar a doua zi, omul s-a trezit cu animalul la poartă, teafăr și fără nici cea mai mică vătămare. În toate, Fanurie se arată asemenea faptelor lui. Își împlinește lucrarea fără zgomot. Ascul­tă și ia aminte. Dă semne de întărire și cere în vis ceva anume spre îndreptarea sufletului și iertarea păcatelor. Alear­gă me­reu. Nu stă o clipă locului. Cuiva îi rezolvă în câteva ore vânzarea unui apartament ce așteptase trei ani de zile. Altuia, care abia înce­puse să citească seria celor 9 aca­tiste, îi rezolvă favorabil un proces ce părea să nu mai aibă sfârșit. Fanurie nu se uită niciodată la fața celui ce îi cere ajutorul. Nu contea­ză dacă ești profesor sau simplu țăran, copil sau bătrân. Pentru el, toți oamenii sunt egali. În marea lui dragoste, ne primește pe toți, neobosind nicio clipă să ne aștepte într-o biserică mică și aproape neîncăpătoare, ascunsă după un șir de case bătrânești și garduri pră­fuite. E o biserică miraculoasă și, în același timp, prea puțin știută. Nu caută să ne ațină calea și nici nu ne trage de mână să-i pă­șim pra­gul. Ascunsă la umbra unor pla­tani seculari, ni se arată fără să o vedem. Trecem pe lângă ea și, grăbiți, abia o luăm în seamă. Ne-am obiș­­nuit cu prezența ei, încât, neatenți, ne vedem de drum și uităm că Fanurie nu ostenește niciodată să ne sară în ajutor, urmărindu-ne trist și de la distanță, cum ne îndreptăm surâzători și grăbiți spre nimic; spre neantul lacom al unui oraș zgomotos, agitat și plin de păcate.
Din locul său rezervat la catapeteasmă, Sfântul Fanurie se roagă pentru noi și, uneori, pe măsura cre­dinței fiecăruia, săvâr­șește câte un miracol, așa cum poate da oricând mărturie doamna Car­mi­na, femeia care, în fiecare miercuri, e nelipsită la icoana Sfântului, pentru a depune drept ofrandă "fanuritele" migălite de ea însăși, cu dragoste, cu post și rugăciune - toate înrourate discret în stropi curați de lacrimă. Lacrimi tot mai rare. Lacrimi de bucurie.


Fanuropitele lui Fanurie

- Două rețete aduse din Grecia -

Rețeta 1
Ingrediente (pentru 24 de pră­­jituri): 3 căni făină, 1 cană zahăr, 3/4 de cană ulei de măs­line, 1/2 de cană suc de porto­cale, 1/2 de cană cu brandy, 1/2 de cană sta­fide sau miez de nucă măcinată, 1 linguriță scorțișoară, 1 linguriță cuișoare praf, praf de copt.
Mod de preparare: Toate in­gredientele se mixează. Se unge o tavă cu ulei de măsline și puțin zahăr și făină. Se toarnă întreaga compoziție, care se va tăia ulterior. Se coace la foc mijlociu, apro­ximativ o oră.

Rețeta 2
Ingrediente: 1 cană de zahăr, o cană de ulei de măs­­line, 2 căni suc de portocale, 3/4 de cană stafide, 3/4 de cană alune măcinate, bicarbonat, vanilie, 4 căni făină.
Mod de pre­pa­rare: Zahărul și uleiul se ames­tecă până devin ca o cre­mă. Bi­car­bonatul se di­zolvă în sucul de portocale și se adaugă treptat la amestecul de za­hăr și ulei. După ce se amestecă și celelal­te ingre­di­en­te, se toarnă com­poziția în ta­va unsă, dân­du-se la cuptor pen­tru 45-50 minute. Se taie în pătrate și nu se servesc decât după binecuvântare la biserică.