Mai așteptați vreun dar de la Moș Crăciun?

Ruxandra Constantinescu
NICU ALIFANTIS

"Surprinde-mă, Moșule!"

Habar n-am! În fond și la urma urmei, ce obligație are Moșul față de mine? De ce ar trebui să-mi dea ceva? Un cadou făcut cuiva presupune o implicare emoțională deosebită. Oare ce merite am avut anul acesta, sau anul trecut, sau în viața asta? Este el acela ce poate contabiliza faptele bune? Cum? Care sunt criteriile? Cât timp are pentru mine, pentru a-mi ur­mări existența și a decide că fac parte din acea categorie a merituoșilor? De ce aș fi eu cel monito­ri­zat? Totuși, admițând faptul că aș exista pe o listă (deși nu înteleg de ce), curios fiind din fire, m-aș întreba pe ce poziție mă aflu și, mai ales, de ce pe acel loc? Cu ce au fost mai buni decât mine cei dinaintea mea? Deja mă doare capul de atâtea întrebări. La urma urmei, sunt un om ca oricare altul și aș fi foarte curios să-l cunosc pe ace­la ce nu are în cap, în preajma Crăciu­nului, o listă întreagă de cadouri în așteptare. Recunosc, eu am o astfel de listă. Ar fi însă un gest extrem de egoist dacă aș dez­vălui-o, mai ales celor care mă iubesc, pentru că, simbo­lice sau nu, cadourile ce vor dori a mi le da le-ar debu­sola simțirile, dorințele, planurile, posibilită­țile, puterile, trăirile. Ar fi nedrept să fac așa ceva și, din acest motiv, nici măcar nu îndrăznesc a gândi la un dar, cu sau fără bani, mai ales de la Moș Crăciun. Aleg, în această situație, copleșit de întrebări, ele­men­tul-surpriză. E singurul bine venit, cre­deți-mă. Te rog, Moșule, sur­prin­de-mă, uimeș­te-mă, impresionează-mă! Orice îmi vei da mă va satisface, va fi un răspuns la noianul de în­tre­­bări ce-mi colcăie prin minte. Mă voi bucura în egală măsură, indiferent dacă sub brad voi găsi o punguliță, sau un pachet, ori un ac de brad... Crede-mă, mulțumesc !

CORINA CHIRIAC

"Dă-ne tuturor darul eternei copilării"


Nu știu altora cum li se pare, dar mie nu-mi vine să cred că se apropie Crăciunul! Parcă ieri mă bucuram că s-au topit zăpezile, că salcia din fața blo­cu­lui înverzește, vestind marea sărbă­toa­re a Paștelui... Parcă ieri abia așteptam căldura verii și promiteam că nu mă voi mai văita de căldură, oricât de fierbinți vor fi străzile! Parcă ieri mă miram de mulțimea greierilor care se au­zeau în iarbă, anunțând toamna, așa că de ce mă mir, de fapt, că în curând sărbă­torim Nașterea Dom­nu­lui nostru Iisus Hristos și ne așezăm la masa de Crăciun?!
Fiecare dintre noi, în preajma unei sărbători, devi­ne nostalgic și mă bucur că am amintiri. Nu știu care amintire legată de Crăciun mi-e mai dragă sau care dintre amintiri poate fi altora mai interesantă, dar iată că-mi fuge gândul la anii copilăriei mici, la vremea când eram mică de tot.
Locuiam pe atunci la curte, pe lângă ceea ce se nu­mea, în Bucureștiul anilor '50, Bariera Vergului. În anii aceia, mai existau în București trăsuri vopsite în negru, cu acoperiș cu burduf și trase de un singur cal, care te transportau ca un taxi pe străzile pie­truite. Nu am pe cine să mai întreb dacă era scumpă o deplasare cu trăsura, dar nu cred că putea costa mai mult ca un taxi de azi. Oricum, călătoria cu trăsura se făcea în fa­milia noastră în prag de sărbători și era așa: mer­geam la piață cu tramvaiul și apoi tata se tocmea cu vi­zitiul pen­tru întoarcerea acasă cu trăsura. Eu, una, abia așteptam să mă urc pe capră, sus, lângă vizitiu și Doam­ne ferește să fi încercat bietul om să dea cu biciul în cal, că mă făceam foc și pară. Drept care, fericit, calul mer­gea din ce în ce mai încet, până când tata începea să pro­testeze, absolut inutil, din fundul trăsurii, de undeva de sub saci și pachete: "Hai dragă, lasă omu' să-și îndemne calul, că ajungem acasă mâine!". Atunci vizitiul avea voie maximum să tragă de hățurile de piele și să scoată câteva fluierături scurte, pe post de îndemn la oarece viteză... și e drept că pentru câteva minute calul mergea ceva mai repede!
...Împlinisem deja 3 ani în ziua când tata m-a luat la piață, în Obor, să cumpărăm un brad. Este pri­mul brad de Crăciun de care-mi aduc aminte. Mama mă ținea strâns de mâna care veșnic îmi îngheța într-o mănușă de lână cu un singur deget, îm­pletită chiar de ea. Mi-amintesc per­fect cum s-a chinuit să urce în trăsură un dita­mai bra­dul. Când am ajuns în fața casei, s-a mai chi­nuit o dată să-l dea jos din trăsură și l-a proptit lângă zid. A plătit trăsura și a căutat un topor să cioplească trunchiul, pentru a-l pune într-un suport de lemn în cruce, pe care i-l fă­cuse un vecin. Apoi, în strigătele mele de bucurie, bradul a intrat triumfal în casă și a fost așezat în sufra­gerie. Mi-l amintesc perfect: înalt și deșirat ca un adoles­cent nehră­nit, iar crengile rare și lungi erau tivite de ace verzi-ma­ronii. Putea să fi fost un biet molid, dar pentru mine, copil fiind, era o feerie însăși pre­zența lui în casă, urmată de scoaterea cu­tiilor cu podoabe din pivniță și punerea de ațe noi la globurile care rămăseseră întregi de la Crăciu­nul trecut. Apoi, din vată albă se așeza pe crengi "zăpa­dă" și, la final, după ce, urcat pe un scaun, tata punea în vârful bradului steaua, mama scotea cu multă grijă dintre cearceafuri un plic mare, de carton, în care odihnea un an de zile o beteală foarte strălucitoare, venită "în pachet", de la o rudă mai îndepărtată, emigrată în SUA, îna­inte de război. Beteala asta argintiu-aurie reprezenta ultima etapă în împodobirea bradului și anina delicat, de vârful crengilor, ca niște foarte fini țurțuri de gheață străvezie. Desigur că toată această pregătire era destinată sosirii tainice a lui Moș Crăciun, a cadourilor sale, de fapt!
În seara acelui prim Crăciun de care-mi amintesc, am încercat să-l pândesc pe Moșul, să-l surprind ve­nind cu cadouri, așa că m-am ascuns pe după perdeluța că­mă­ruței în care dormeam și nu mică mi-a fost supă­rarea când l-am zărit pe tata meșterind pe sub brad. Îmi amin­tesc bine că am strigat prin ușa închisă: "Fugi, că-l sperii pe Moș Crăciun!". Iar tata, dragul de el, după ce a lăsat o păpușă și câteva portocale, a fugit! Iar Moș Crăciun a tot venit, în fiecare an, și la mine. Anul acesta, am să-i scriu Moșului o scri­soare care va fi cam așa:
"Moș Cră­ciun, și drag și bun, primește te rog mulțu­mirile mele, pentru toate darurile date mie de-a lungul vieții! Mulțumesc pentru sănă­tate și suc­ces! Ajută-mă să învăț ceva din expe­riențele neferi­cite prin care am trecut. Dacă ar fi să te mai rog ceva, adu-mi înapoi minunata ino­cență a copi­lăriei, să nu ple­ce din viața mea că eu, ca micul prinț, mă străduiesc să-mi păstrez copi­lăria ne­alte­rată în inima mea. Ajută-mă să mai pot iubi, să mă emo­ționez, să mă mai pot mira, să mă pot revolta, să mai sper într-o lume curată, dreaptă și frumoasă! Dă-ne tuturor acest cadou al eternei copilării, fiindcă noi, artiștii, tre­buie să ne bucurăm reciproc de spectatori! Și te asigur că te iubim cu toții, Moș Crăciun și bun!".

TORA VASILESCU

"Am nevoie să-mi construiesc bucurii"


Poate ar fi fost mai potrivit să pun întrebarea asta nepoțelelor mele, care cu siguranță au do­rințe mult mai arzătoare decât mine, ele fiind adolescente. În ceea ce mă pri­vește, în afară de sănătate, pe toa­te le rezolv eu, fără să-l mai plictisesc pe Moș, care o fi și el sătul de atâtea cereri! Îmi trece prin minte un gând... leneș - să nu mai fac pomul de Crăciun, să nu mai pun luminițe prin copaci, iar de mâncare - mai spre dietă! Îl alung, repede! Am nevoie să-mi construiesc bucurii! Cu niște ani în urmă, hotărâsem să mergem la rude de Crăciun și nu am mai făcut niciun fel de pregătiri. A urmat o neînțelegere, m-am certat cu soțul meu, și nu ne-am mai dus. În ziua de Crăciun, de peste tot venea miros de sarmale, de cârnați, friptură! Ce frustrare! Atunci mi-am propus să nu mai las niciodată grija pregătirii Crăciunului altcuiva. Iar dacă vârsta sau sănătatea ți-au mai luat din entu­ziasmul de altădată, vă propun un vechi pro­verb românesc - POFTA VINE MÂNCÂND! Așa că voi pregăti și pomul, și luminițele, și meniul tra­dițional, dar ținând cont și de sfatul medicului!
Vă doresc un Crăciun entuziast! O îmbrățișare doamnei Sânziana Pop și întregii redacții!