"Surprinde-mă, Moșule!"
Habar n-am! În fond și la urma urmei, ce obligație are Moșul față de mine? De ce ar trebui să-mi dea ceva? Un cadou făcut cuiva presupune o implicare emoțională deosebită. Oare ce merite am avut anul acesta, sau anul trecut, sau în viața asta? Este el acela ce poate contabiliza faptele bune? Cum? Care sunt criteriile? Cât timp are pentru mine, pentru a-mi urmări existența și a decide că fac parte din acea categorie a merituoșilor? De ce aș fi eu cel monitorizat? Totuși, admițând faptul că aș exista pe o listă (deși nu înteleg de ce), curios fiind din fire, m-aș întreba pe ce poziție mă aflu și, mai ales, de ce pe acel loc? Cu ce au fost mai buni decât mine cei dinaintea mea? Deja mă doare capul de atâtea întrebări. La urma urmei, sunt un om ca oricare altul și aș fi foarte curios să-l cunosc pe acela ce nu are în cap, în preajma Crăciunului, o listă întreagă de cadouri în așteptare. Recunosc, eu am o astfel de listă. Ar fi însă un gest extrem de egoist dacă aș dezvălui-o, mai ales celor care mă iubesc, pentru că, simbolice sau nu, cadourile ce vor dori a mi le da le-ar debusola simțirile, dorințele, planurile, posibilitățile, puterile, trăirile. Ar fi nedrept să fac așa ceva și, din acest motiv, nici măcar nu îndrăznesc a gândi la un dar, cu sau fără bani, mai ales de la Moș Crăciun. Aleg, în această situație, copleșit de întrebări, elementul-surpriză. E singurul bine venit, credeți-mă. Te rog, Moșule, surprinde-mă, uimește-mă, impresionează-mă! Orice îmi vei da mă va satisface, va fi un răspuns la noianul de întrebări ce-mi colcăie prin minte. Mă voi bucura în egală măsură, indiferent dacă sub brad voi găsi o punguliță, sau un pachet, ori un ac de brad... Crede-mă, mulțumesc !
CORINA CHIRIAC
"Dă-ne tuturor darul eternei copilării"
Nu știu altora cum li se pare, dar mie nu-mi vine să cred că se apropie Crăciunul! Parcă ieri mă bucuram că s-au topit zăpezile, că salcia din fața blocului înverzește, vestind marea sărbătoare a Paștelui... Parcă ieri abia așteptam căldura verii și promiteam că nu mă voi mai văita de căldură, oricât de fierbinți vor fi străzile! Parcă ieri mă miram de mulțimea greierilor care se auzeau în iarbă, anunțând toamna, așa că de ce mă mir, de fapt, că în curând sărbătorim Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos și ne așezăm la masa de Crăciun?!
Fiecare dintre noi, în preajma unei sărbători, devine nostalgic și mă bucur că am amintiri. Nu știu care amintire legată de Crăciun mi-e mai dragă sau care dintre amintiri poate fi altora mai interesantă, dar iată că-mi fuge gândul la anii copilăriei mici, la vremea când eram mică de tot.
Locuiam pe atunci la curte, pe lângă ceea ce se numea, în Bucureștiul anilor '50, Bariera Vergului. În anii aceia, mai existau în București trăsuri vopsite în negru, cu acoperiș cu burduf și trase de un singur cal, care te transportau ca un taxi pe străzile pietruite. Nu am pe cine să mai întreb dacă era scumpă o deplasare cu trăsura, dar nu cred că putea costa mai mult ca un taxi de azi. Oricum, călătoria cu trăsura se făcea în familia noastră în prag de sărbători și era așa: mergeam la piață cu tramvaiul și apoi tata se tocmea cu vizitiul pentru întoarcerea acasă cu trăsura. Eu, una, abia așteptam să mă urc pe capră, sus, lângă vizitiu și Doamne ferește să fi încercat bietul om să dea cu biciul în cal, că mă făceam foc și pară. Drept care, fericit, calul mergea din ce în ce mai încet, până când tata începea să protesteze, absolut inutil, din fundul trăsurii, de undeva de sub saci și pachete: "Hai dragă, lasă omu' să-și îndemne calul, că ajungem acasă mâine!". Atunci vizitiul avea voie maximum să tragă de hățurile de piele și să scoată câteva fluierături scurte, pe post de îndemn la oarece viteză... și e drept că pentru câteva minute calul mergea ceva mai repede!
...Împlinisem deja 3 ani în ziua când tata m-a luat la piață, în Obor, să cumpărăm un brad. Este primul brad de Crăciun de care-mi aduc aminte. Mama mă ținea strâns de mâna care veșnic îmi îngheța într-o mănușă de lână cu un singur deget, împletită chiar de ea. Mi-amintesc perfect cum s-a chinuit să urce în trăsură un ditamai bradul. Când am ajuns în fața casei, s-a mai chinuit o dată să-l dea jos din trăsură și l-a proptit lângă zid. A plătit trăsura și a căutat un topor să cioplească trunchiul, pentru a-l pune într-un suport de lemn în cruce, pe care i-l făcuse un vecin. Apoi, în strigătele mele de bucurie, bradul a intrat triumfal în casă și a fost așezat în sufragerie. Mi-l amintesc perfect: înalt și deșirat ca un adolescent nehrănit, iar crengile rare și lungi erau tivite de ace verzi-maronii. Putea să fi fost un biet molid, dar pentru mine, copil fiind, era o feerie însăși prezența lui în casă, urmată de scoaterea cutiilor cu podoabe din pivniță și punerea de ațe noi la globurile care rămăseseră întregi de la Crăciunul trecut. Apoi, din vată albă se așeza pe crengi "zăpadă" și, la final, după ce, urcat pe un scaun, tata punea în vârful bradului steaua, mama scotea cu multă grijă dintre cearceafuri un plic mare, de carton, în care odihnea un an de zile o beteală foarte strălucitoare, venită "în pachet", de la o rudă mai îndepărtată, emigrată în SUA, înainte de război. Beteala asta argintiu-aurie reprezenta ultima etapă în împodobirea bradului și anina delicat, de vârful crengilor, ca niște foarte fini țurțuri de gheață străvezie. Desigur că toată această pregătire era destinată sosirii tainice a lui Moș Crăciun, a cadourilor sale, de fapt!
În seara acelui prim Crăciun de care-mi amintesc, am încercat să-l pândesc pe Moșul, să-l surprind venind cu cadouri, așa că m-am ascuns pe după perdeluța cămăruței în care dormeam și nu mică mi-a fost supărarea când l-am zărit pe tata meșterind pe sub brad. Îmi amintesc bine că am strigat prin ușa închisă: "Fugi, că-l sperii pe Moș Crăciun!". Iar tata, dragul de el, după ce a lăsat o păpușă și câteva portocale, a fugit! Iar Moș Crăciun a tot venit, în fiecare an, și la mine. Anul acesta, am să-i scriu Moșului o scrisoare care va fi cam așa:
"Moș Crăciun, și drag și bun, primește te rog mulțumirile mele, pentru toate darurile date mie de-a lungul vieții! Mulțumesc pentru sănătate și succes! Ajută-mă să învăț ceva din experiențele nefericite prin care am trecut. Dacă ar fi să te mai rog ceva, adu-mi înapoi minunata inocență a copilăriei, să nu plece din viața mea că eu, ca micul prinț, mă străduiesc să-mi păstrez copilăria nealterată în inima mea. Ajută-mă să mai pot iubi, să mă emoționez, să mă mai pot mira, să mă pot revolta, să mai sper într-o lume curată, dreaptă și frumoasă! Dă-ne tuturor acest cadou al eternei copilării, fiindcă noi, artiștii, trebuie să ne bucurăm reciproc de spectatori! Și te asigur că te iubim cu toții, Moș Crăciun și bun!".
TORA VASILESCU
"Am nevoie să-mi construiesc bucurii"
Poate ar fi fost mai potrivit să pun întrebarea asta nepoțelelor mele, care cu siguranță au dorințe mult mai arzătoare decât mine, ele fiind adolescente. În ceea ce mă privește, în afară de sănătate, pe toate le rezolv eu, fără să-l mai plictisesc pe Moș, care o fi și el sătul de atâtea cereri! Îmi trece prin minte un gând... leneș - să nu mai fac pomul de Crăciun, să nu mai pun luminițe prin copaci, iar de mâncare - mai spre dietă! Îl alung, repede! Am nevoie să-mi construiesc bucurii! Cu niște ani în urmă, hotărâsem să mergem la rude de Crăciun și nu am mai făcut niciun fel de pregătiri. A urmat o neînțelegere, m-am certat cu soțul meu, și nu ne-am mai dus. În ziua de Crăciun, de peste tot venea miros de sarmale, de cârnați, friptură! Ce frustrare! Atunci mi-am propus să nu mai las niciodată grija pregătirii Crăciunului altcuiva. Iar dacă vârsta sau sănătatea ți-au mai luat din entuziasmul de altădată, vă propun un vechi proverb românesc - POFTA VINE MÂNCÂND! Așa că voi pregăti și pomul, și luminițele, și meniul tradițional, dar ținând cont și de sfatul medicului!
Vă doresc un Crăciun entuziast! O îmbrățișare doamnei Sânziana Pop și întregii redacții!