Viața la oră fixă
- Andra, evoluția ta din cadrul concursului de dans sportiv "Timișoara Open Championship 2013" a fost magnifică! De altfel, l-ai și câștigat, împreună cu partenerul tău, Alexandru Miculescu. Cum se poate transforma dansul în zbor?
- Ca în orice alt domeniu, cred că e nevoie de talent, ambiție, pasiune și multă, multă muncă. Din acest ultim punct de vedere, o perioadă de timp eu am fost într-un anume dezavantaj, pentru că dansul a intervenit în viața mea abia la 10 ani, or, pentru un dansator profesionist, aceasta este o vârstă destul de târzie. Actualul meu partener, de pildă, a început studiul dansului la 6 ani și să știți că diferențele dintre noi au fost sesizabile. Dar am tras și sper că am reușit.
- Cum ai început să dansezi?
- Inițial, eu am făcut înot. Tatăl meu, Gelu Păcurar, a fost campion național la canotaj, deci avea "în sânge" această dragoste de apă, pe care - se vede treaba - mi-a transmis-o și mie. Mi-a plăcut foarte mult înotul, și poate că aș fi fost capabilă să fac performanță și în această zonă, însă, după vreo 3 ani, mama i-a auzit pe niște prieteni de familie că și-au dus copiii la dans și așa i-a răsărit ideea. (râde) M-a luat de mânuță și m-a înscris la același club din Arad, orașul meu natal. Un an de zile, am dus înotul și dansul în paralel, apoi era limpede că, dacă îmi doream să fac treaba ca la carte, trebuia să optez: am ales dansul, pentru că, pur și simplu, îmi plăcea mai mult. Dansul e mai complex decât un sport, înseamnă mai mult decât antrenament fizic, coordonare musculară și gesturi executate cu precizie milimetrică. Dansul e, de fapt, artă: ai nevoie de o imaginație bogată, de capacitatea de a inventa reprezentări mentale care să te transpună, care să te ajute să te infuzezi cu mesajul subtil al muzicii... Și ai nevoie și de o grație și o delicatețe care sunt născute dintr-un caracter frumos. Ca în orice altă formă de manifestare artistică, spiritul, caracterul omului se "citește" în arta lui. Pe mine, tocmai aceste elemente în plus m-au hotărât să aleg dansul. În orice caz, după o vreme, împreună cu partenerul meu din acea perioadă, m-am mutat la un alt club de dans, în Timișoara. După doar o lună de zile, din pricina diferenței de înălțime dintre noi, am fost nevoită să mă despart de el și, cum noul meu partener era afiliat la un alt club, am făcut și eu această rocadă și așa am ajuns la "Magnum Team". Dar n-am avut nici de data asta noroc. În urma unei dispute, m-am despărțit și de el și am pus punct acelei colaborări. Din nefericire, rămăsesem precum frunza în vânt. În dansul sportiv, băieții sunt "vânați" (râde), fiindcă reprezintă o raritate. Cei mai mulți puști se îndreaptă către fotbal sau alte sporturi care li se par mai masculine. Oricum, după o perioadă de căutări, am aflat că, la un alt club, tot din Timișoara, există un băiat foarte talentat, care nu se înțelegea cu partenera lui și dorea să facă echipă cu altcineva. În felul acesta s-a ajuns la formula din prezent: eu și Mike, adică Alexandru Miculescu. Clubul din care facem parte se numește "Dance Spirit", iar profesorii noștri sunt Clara și Horia Preda, doi profesioniști care știu să fie mai mult decât antrenori, adică eu îi simt ca pe niște părinți. Amândoi sunt niște suflete nobile, în adevăratul sens al cuvântului, se implică mai mult decât le-ar cere-o rolul de profesori și pentru asta le sunt profund recunoscătoare.
- Spuneai că pentru a izbândi în dans e nevoie de foarte multă muncă...
- Într-adevăr: muncă și sacrificii! În cazul meu, în primul rând, e vorba de faptul că am fost nevoită să plec de acasă, de micuță. Eu locuiesc acum în Timișoara doar cu sora mea mai mare, care este studentă aici. Părinții însă ne-au rămas în Arad și despărțirea aceasta nu a fost și nu este deloc ușoară. Mi-e dor de ai mei, de casa noastră... A fost un fel de maturizare forțată, care - evident! - și-a pus amprenta asupra sufletului meu. Apoi... nu se prea pune problema să ai timp liber, să-ți permiți să te relaxezi. Antrenamentele din dans nu sunt doar riguroase, ci și extrem de solicitante. Nu mai spun că ele sunt zilnice! De fapt, în afară de școală, în viața mea nu prea mai încape nimic altceva. Mă trezesc la ora 7, după ce am apăsat pe soneria de la ceas de 3-4 ori, ca să mai fur câteva minute de leneveală. Apoi mă îmbrac cu viteza fulgerului și plec la școală. De acolo scap la ora 14, mă întorc acasă, mănânc, îmi verific contul de pe Facebook (râde), îmi fac lecțiile și, la ora 17, fug la antrenament. Iar din sala de dans mai ies abia la ora 22. Odată revenită acasă, cad în pat ca un buștean și a doua zi o iau de la capăt. Sâmbăta, am antrenament de la 10:30 la 12:30, de la 12:30 la 14 repet, iar de la 14 la 16 fac pregătire fizică sub supravegherea lui Gelu Bota, preparatorul nostru. Apoi îmi iau bagajul și plec acasă, la Arad. Stau cu ai mei până duminică seara, când mă întorc în Timișoara și urmează o nouă zi de luni... Bine, tot programul acesta se aplică doar în perioadele în care suntem "la bază", căci dansul implică și foarte multe deplasări, pentru cantonamente și concursuri. De fapt, lucrurile funcționează cam așa: trei luni suntem plecați, o lună stăm acasă. Și-atunci vă închipuiți că, în luna aceea în care suntem "la bază", eu trebuie să trag tare de tot la școală, ca să pot să recuperez ceea ce am pierdut cu peregrinările mele "dansante". Norocul e că am parte de multă înțelegere la liceu - sunt elevă în clasa a X-a, la Liceul Pedagogic.
- Pare stupid să pun o asemenea întrebare unei adolescente de 16 ani: cu viața personală cum stai? Pentru tine îți mai rămâne timp? Nu ești doar la vârsta marilor zboruri în dans, ci și în viață.
- Din fericire, grupul de dansatori de la "Dance Spirit" e alcătuit din niște oameni foarte faini, așa că râsul și giumbușlucurile vârstei nu sunt suprimate, ci ni le "cheltuim" împreună, în sala de dans. În plus, și profesorii noștri sunt foarte degajați și tineri ca spirit, astfel că atmosfera de la antrenamente este foarte relaxată. Ba, uneori, ne mai permitem și câte-o ieșire în club: mergem acolo cu gașca - în care îi includ și pe antrenori (râde) - și ne distrăm câteva ore. Firește că orice astfel de ieșire se termină cu câte-o demonstrație de dans, la care spectatorii de ocazie aplaudă de să-și rupă palmele. (râde) Ca să vă răspund sincer la întrebare, singurul lucru după care tânjesc în clipa asta e pianul - mi-ar plăcea foarte mult să învăț să cânt la pian. Sunt teribil de atrasă de acest instrument! Planul meu este să încep să iau ore de pian după ce voi trece, cu dansul, la categoria 19-35 de ani. Atunci - deci peste încă un an - programul de antrenament va suferi unele modificări și cred că voi putea să-mi fac timp și pentru asta.
Magica plutire
- Strălucirea ta la concursul de dans de la Timișoara îl înglobează în ea și pe Mike, partenerul tău, un dansator de mare talent. Sunteți și prieteni sau doar colegi de echipă?
- Mike e un partener extraordinar și un om minunat. E prietenos și amuzant și, în fază inițială, până când ajunge să te cunoască mai bine, e foarte vorbăreț. Ulterior, după ce începe să aibă încredere în tine, își arată adevărata față, aceea a unei persoane foarte profunde, care analizează totul la sânge... Mike e un tip cu coloană vertebrală, responsabil și foarte matur pentru cei 17 ani ai lui. Îl admir foarte mult!
- Revenind la dans, ce crezi că te distinge atât de puternic între ceilalți dansatori, toți de nivel internațional? Pe ringul concursului vă vedeați parcă doar tu și Alexandru.
- Nu poți zbura, dacă nu ai aripi puternice. Așa cum spuneam, elementele de bază sunt exercițiul, antrenamentul riguros și disciplinat. Dar imaginația și caracterul dansatorului contează enorm. Un caracter urât nu poate fi camuflat: gesturile te dau de gol, sunt vulgare, denotă bruschețe, un soi de brutalitate... De asemenea, foarte importantă e starea sufletească. Fiecare om are perioade și perioade și nu te poți programa astfel încât, înaintea unui concurs, peisajul tău interior să fie întotdeauna roz. Cu toate astea, trebuie să faci tot posibilul ca să te detașezi de stres, de gânduri negative, de orice îți poate afecta performanța. În astfel de situații, eu am două tehnici: pe termen mai lung, încerc să mă liniștesc ascultând muzică lentă, de suflet - Ellie Goulding și piese de pian -, apoi, în orele de dinaintea competiției, trec la ritmuri mai alerte și, chiar înainte de intrarea în concurs, mă străduiesc să-mi golesc mintea de absolut orice gând. Ceea ce nu e deloc simplu și nici nu-mi reușește de fiecare dată, dar atunci când izbutesc e extraordinar! Rămân doar eu, Mike, muzica și plutirea aceea magică a dansului. E o senzație minunată: în minte e o pace deplină, iar în suflet e beatitudine! Când muzica se oprește și ies de pe ring, nici nu mai știu cine sunt, unde sunt... Nu mai știu nici cum mă cheamă! Știu doar că sunt fericită!
- Cu dragostea te-ai întâlnit până acum, Andra? Ești la vârsta marilor iubiri...
- Din experiența mea de până acum, dragostea și performanța în sport nu prea fac casă bună. Iubirea te face, într-adevăr, mai optimist, mai curajos, mai avântat, dar, în același timp, te face și aerian. Iar capul în nori nu ți-e deloc util când trebuie să te concentrezi. Noi, la club, avem o vorbă: "Când ești îndrăgostit, ești prost!". Asta, ca să sintetizez. Pe de altă parte, e și dificil să legi o relație cu cineva: cel de lângă tine își dorește să-i acorzi cât mai mult timp și atenție, iar tu nu poți, pentru că fie ai antrenamente, fie ești plecat la competiții... E greu ca un "civil" să înțeleagă că antrenamentele nu le faci în vederea unei anumite competiții, ci ele sunt prezente în viața ta în mod constant, că numai așa, prin antrenamente susținute, poți să-ți menții și trupul, și mintea în formă maximă și să dai randament. Pregătirile în salturi, de fapt, nu sunt pregătiri. Atunci mai bine te lași păgubaș. Probabil tocmai din motivul ăsta, cele mai multe cupluri închegate, care rezistă în timp, sunt alcătuite din oameni care performează în același sport sau, măcar, în domenii apropiate. Ei înțeleg perfect necesitățile celuilalt, nu ridică pretenții nerealiste. Eu n-am avut decât prieteni care erau sportivi - nu dansatori, dar sportivi - băieți care știau ce înseamnă antrenamentele, cantonamentele, concursurile...
Cât un puf de păpădie
- Deși viitorul tău artistic abia începe, va veni și ziua în care va trebui să renunți la dans. Ți-ai făcut un plan B pentru ce va urma după aceea?
- Da, m-am gândit la asta. Știți, când am început să devin cât de cât cunoscută ca dansatoare, mi-era parcă rușine de atenția care mi se acorda, mă intimidau laudele pe care le primeam. Apoi, am început să mă obișnuiesc cu această situație, dar n-o iau ca pe ceva care mi se cuvine și realizez că ea nu va dura la infinit. Sunt conștientă că gloria, ca și cariera de dansator profesionist, nu sunt eterne. Un puf de păpădie luat de vânt. Deși îmi doresc să rămân în dans cât mai mult posibil. Și-atunci, m-am întrebat ce să fac pentru ca, pe de-o parte, să nu mă las dusă de valul succesului și, pe de altă parte, să mă asigur că momentul când luminile reflectoarelor se vor stinge nu mă va găsi nepregătită. La modul ideal, după ce voi sfârși cu activitatea competițională, vreau să mă apuc de antrenorat, sprijinindu-mă și pe cunoștințele dobândite la Facultatea de Psihologie, specializarea Psihologia Sportivului. Asta aș vrea să urmez după ce voi termina liceul. Deși sunt foarte atrasă și de designul interior... Nu sunt încă decisă în proporție de sută la sută.
- Viitorul tău va locui tot în Timișoara?
- Nu știu dacă neapărat în Timișoara, dar aproape sigur, în România. Timișoara e un oraș superb - dacă l-ați vedea acum, așa cum arată scăldat în culorile acestei toamne atât de blânde... e magnific! - dar totuși, acel acasă al sufletului meu continuă să fie Aradul. Ceea ce nu înseamnă că sunt exclusiv legată de aceste două puncte de pe hartă. Până la urmă, dacă profesional mi-ar fi mai bine în altă parte, firește că m-aș duce acolo. De-asta am și spus că "aproape sigur" viitorul mi-l văd legat de România. Adică, un plus profesional ar fi singurul motiv pentru care aș fi dispusă să părăsesc temporar țara. Sunt însă aproape sigură că nu va fi cazul: aici, la noi, zona aceasta a dansului sportiv este destul de bine dezvoltată și, din câte văd eu, cred că va crește în continuare. Deci, aș avea toate premisele ca să pot evolua profesional având ca bază România. În plus, mi-ar fi și foarte greu să mă desprind de țara mea. Sunt o patrioată și cred că nu degeaba m-am născut aici și nu în alt loc.