PETRE GEAMBAȘU, la dublă aniversare - "De când mă știu, am fost avid de viață"

Ines Hristea
- Ne reîntâlnim într-o perioadă de mare sărbă­toare pentru dvs.: în toamna aceasta împliniți 70 de ani de viață și 50 de ani de carieră! Trăiți o stare apar­te sau vârtejul preocupărilor cotidiene bana­li­zează emoția aniversărilor?

- Ei, firește, există o anumită doză de emoție! E totuși o toamnă de referință în calendarul vieții mele. Însă eu nu am acel gen de emoție melan­co­lică sau chiar tristă, pe care am întâlnit-o la alte persoane de-o vârstă cu mine. Asta, probabil, pentru că eu "sufăr" de un opti­mism congenital, ceea ce mă aju­tă să găsesc mereu pozitivul și frumosul din orice situație. Așa că emoțiile mele sunt mar­cate de o stare de frenezie de-a dreptul primăvăratică. (râde)

- Faceți, uneori, și bi­lan­țuri?

- Da, să știi că am făcut. Am stat și mi-am re­me­mo­rat cu ochii minții întreaga viață și de-aici chiar mi-a venit ideea de a așterne o parte dintre aceste amintiri într-o carte. Mi se sugerase de mai multe ori să încro­pesc un astfel de volum, dar niciodată nu lu­asem suges­tia asta în serios. Acum însă m-am decis. În orice caz, trăgând linie, îți mărturisesc că sunt foarte mulțumit de felul în care a decurs existența mea. Sunt 70 de ani în care am izbutit - prin forțe proprii, dar, în primul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu - să-mi fac o familie frumoasă, în­chegată (la gândul ăsta îmi creș­te inima-n piept precum co­zo­nacul!), în fața căreia simt mereu dorința să fac o reverență adâncă, pentru că, dacă n-aș fi avut fa­milia lângă mine, sunt sigur că nici jumătate din ceea ce înseam­nă cariera mea nu s-ar fi realizat. Deși a ajuns să fie aproape un clișeu, în cazul meu e chiar adevărat: familia a reprezentat și reprezintă principala sursă de energie și supremul refugiu din ca­lea lumii dezlănțuite. Apoi, am izbutit să fiu prieten și să dobândesc prieteni sinceri și statornici, oameni ca­re-mi sunt literalmente precum frații, oameni cu care mă întâlnesc și azi, cu aceeași bucurie cu care mă întâl­neam și-n tinerețe. Pentru mine, prietenia este esen­țială. A fi un bun prie­ten e o menire capitală a omului. De-asta mă doare când văd cum a degenerat societatea, când văd că azi mo­neda forte nu o mai constituie soli­daritatea și cari­tatea, ci bârfa amestecată cu trasul pre­șului de sub pi­cioarele aproapelui tău. Și, nu în ultimul rând, sunt mul­țu­mit de viața mea, fiindcă am putut să-mi cons­truiesc o carieră care mi-a adus sa­tisfacții enorme, o carieră curată, fundamentată pe seriozitate și rafinată cu multă migală. Oa­menii au deseori impresia că pro­fesiile acestea artistice înseamnă joacă, boemă și cap în nori, dar realitatea nu e deloc așa. Profesiile artistice se cresc prin muncă, rigoare și respect față de harul pe care ți l-a dat Dumnezeu. Altfel, totul nu durează mai mult de o vară și-atunci - evi­dent! - nu se mai poate vorbi despre o carieră, ci doar despre un potențial irosit. Singurul meu regret e acela că n-am avut șansa să fiu remarcat de un producător de marcă, astfel încât să mă pot dezvolta și într-o carieră internațională de anvergură. Sigur, eu am cântat mult și în stră­inătate și chiar și acolo am avut mare succes, dar mai era nevoie de un pas, de o treaptă, de o poartă care să mi se deschidă ca să ating punctul maxim. Acum câțiva ani, un prieten neamț chiar mi-a spus: "La vocea ta și la talentul tău de muzician, dacă ai fi fost «descoperit» de cine trebuia, Karel Gott nici n-ar mai fi apărut vreodată!"(râde) Ei, da' să știi că nu umplu perna de lacrimi din cau­za asta! Probabil că așa a fost să fie, iar cum a fost a fost ex­traordinar.

- Aveți de gând să celebrați public cele două aniversări?

- Sigur că da! Pe 29 octom­brie, de la ora 19:30, la Sala Pa­la­tului din București, voi sus­ține un spectacol care chiar așa se și nu­mește: "Petre Geam­bașu la aniversare". Va fi un spectacol grandios și de clasă, un spectacol de muzică bună, în care alături îmi vor fi pro­fesioniști unul și unul. Voi avea și invi­tați: pe Doina Spătaru, băiatul meu, Călin Geam­bașu, și Paula Seling. Apoi, în ulti­ma parte a specta­co­lului, oda­tă cu modifi­carea de­corului de pe scenă, voi arăta ce în­seam­nă orches­tra "Petre Geambașu Show-Band": instrumen­tiștii cu care lucrez în mod curent se vor detașa din orchestra mare, iar lor li se vor alătura vocile feminine care fac deliciul cântărilor noastre: Doi­na Spătaru, Anca Țur­cașiu, Marcela Scrip­­caru - care vine de la Chi­șinău, dar a studiat la Con­servatorul din Bucu­rești, la sec­țiu­nea Canto Clasic - și Elena Niciu - tot absolventă de Con­servator, dar la Pian și Pedagogie. Mar­cela și Elena sunt nu doar două profesioniste, dar și două carac­tere admi­ra­bile, care s-au inserat în "fa­mi­lia" mea muzicală atât de firesc, în­cât acum ni se pare c-au fost cu noi dintot­deauna. Iar asta e ceva foarte important, în opinia mea: să existe în trupă o atmosferă relaxată și camara­derească, nimeni să nu se simtă în­corsetat în vreun fel sau să vină la ser­viciu. Repetițiile și spectacolele noas­­tre sunt mereu vesele și pline de ener­gie, din sim­plul motiv că nouă ne face ma­re plăcere să ne întâlnim, suntem bucuroși să lucrăm îm­preună, să ne aducem la un loc pasiunea pen­tru muzica de calitate.

- Șaptezeci de ani e o vârstă la care mulți oameni consideră că și-au încheiat socotelile cu viața. Dvs., în schimb, o trăiți cu ardoare și cu un tonus extraor­di­nar...

- Poate că voi surprinde, dar sincer, chiar nu mă simt ca având 70 de ani. În majoritatea timpului, mă simt ca de 50 de ani, iar în unele situații chiar ca de 35!

- Dar care e secretul? Ce vă motivează?

- Pofta de viață! De când mă știu am fost avid de viață și "foamea" asta nu mi s-a diminuat deloc odată cu vârsta! Eu sunt, în continuare, la fel de "băgat în priză" ca atunci când eram puști, sunt doritor să aflu, să cunosc, să învăț, mă țin la curent cu tot ceea ce e nou în muzică, am mereu o listă doldora cu proiecte pro­fesionale... Pe de altă parte, ceea ce mă întreține e faptul că - așa cum ți-am spus - am o viață de familie liniștită și prieteni buni. Mă simt dator să le fiu în con­tinuare alături, să am puterea ca, în orice secundă, dacă sunt în vreo nevoie, să le pot sări în ajutor. Iar în ceea ce-i privește pe prieteni, punctual, ne vedem în con­tinuare de ritualul nostru, ritual de la care n-am abdicat de vreo 40 de ani încoace: de două ori pe săptămână, ne reunim în casa unuia sau a altuia și pe­trecem așa, după gustul nostru - cu muzică bună, cu po­vești cu tâlc, cu poante și bancuri... Sunt foarte mândru că prie­tenii mei susțin că nicio petrecere n-are farmec fără mine. Și mai e ceva ce mă motivează: această calitate de mentor pe care mi-au atribuit-o unii dintre mu­zicienii și cântăreții cu care lucrez. Nu e doar o respon­sabilitate pe care mi-o asum, dar e și o mare bucurie: pe de-o parte, e vorba de bucuria pe care ți-o dă ideea că tu, ca om și ca profesionist, însemni destul de mult în­cât să fii ales ca mentor, iar, pe de altă parte, e vorba de bucuria care te cuprinde atunci când îți vezi în­vățăceii reușind. Asta e o bucurie chiar mai mare, chiar mai profundă decât aceea născută din propriul succes.

- Ați adoptat și vreun regim de viață mai special, care să vă asigure un plus de energie?

- Ei, ce vorbești tu?! Nu fac cure de dezintoxicare, nu iau nici măcar suplimente din alea cu vitamine. M-a tot bătut Călin la cap să iau niște multivitamine în perioada asta și mi-am cumpărat ceva, dar nu știu dac-am înghițit două capsule, c-am uitat de ele! (râde) În schimb, am făcut sport, adică am jucat tenis și fotbal cu prietenii mei. Folosesc timpul trecut, fiindcă de șase luni încoace, de când cu pregătirile astea cu specta­colul și cu cartea de memorii, n-am mai avut vreme de ieșiri, așa că mă rezum la câteva mișcări de gimnastică pe care le fac în fiecare zi acasă. Deci, nu e vorba de niciun regim de viață mai special, în schimb, există un secret: dieta cu iubire! Iubirea cu care mă copleșește familia mea și iubirea pe care mi-o dăruiesc, cu cea mai inocentă genero­zita­te, câinii mei - cei trei din casă și cei de pe stra­dă, de care mă îngri­jesc zi de zi! Cu adevărat, iubirea e to­tul!

- Mai visați? A­cum, când aveți deja o carieră glo­rioasă, o fa­milie unită și pri­eteni dragi, mai e­xistă dorințe?

- Ceea ce-mi mai do­resc în pre­zent este ca via­ța mea, aceea pe care o mai am înainte, să decurgă la fel de armo­nios ca aceea pe care am lăsat-o în urmă. Și, dacă se poa­te, să mor pe sce­nă.