- Ei, firește, există o anumită doză de emoție! E totuși o toamnă de referință în calendarul vieții mele. Însă eu nu am acel gen de emoție melancolică sau chiar tristă, pe care am întâlnit-o la alte persoane de-o vârstă cu mine. Asta, probabil, pentru că eu "sufăr" de un optimism congenital, ceea ce mă ajută să găsesc mereu pozitivul și frumosul din orice situație. Așa că emoțiile mele sunt marcate de o stare de frenezie de-a dreptul primăvăratică. (râde)
- Faceți, uneori, și bilanțuri?
- Da, să știi că am făcut. Am stat și mi-am rememorat cu ochii minții întreaga viață și de-aici chiar mi-a venit ideea de a așterne o parte dintre aceste amintiri într-o carte. Mi se sugerase de mai multe ori să încropesc un astfel de volum, dar niciodată nu luasem sugestia asta în serios. Acum însă m-am decis. În orice caz, trăgând linie, îți mărturisesc că sunt foarte mulțumit de felul în care a decurs existența mea. Sunt 70 de ani în care am izbutit - prin forțe proprii, dar, în primul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu - să-mi fac o familie frumoasă, închegată (la gândul ăsta îmi crește inima-n piept precum cozonacul!), în fața căreia simt mereu dorința să fac o reverență adâncă, pentru că, dacă n-aș fi avut familia lângă mine, sunt sigur că nici jumătate din ceea ce înseamnă cariera mea nu s-ar fi realizat. Deși a ajuns să fie aproape un clișeu, în cazul meu e chiar adevărat: familia a reprezentat și reprezintă principala sursă de energie și supremul refugiu din calea lumii dezlănțuite. Apoi, am izbutit să fiu prieten și să dobândesc prieteni sinceri și statornici, oameni care-mi sunt literalmente precum frații, oameni cu care mă întâlnesc și azi, cu aceeași bucurie cu care mă întâlneam și-n tinerețe. Pentru mine, prietenia este esențială. A fi un bun prieten e o menire capitală a omului. De-asta mă doare când văd cum a degenerat societatea, când văd că azi moneda forte nu o mai constituie solidaritatea și caritatea, ci bârfa amestecată cu trasul preșului de sub picioarele aproapelui tău. Și, nu în ultimul rând, sunt mulțumit de viața mea, fiindcă am putut să-mi construiesc o carieră care mi-a adus satisfacții enorme, o carieră curată, fundamentată pe seriozitate și rafinată cu multă migală. Oamenii au deseori impresia că profesiile acestea artistice înseamnă joacă, boemă și cap în nori, dar realitatea nu e deloc așa. Profesiile artistice se cresc prin muncă, rigoare și respect față de harul pe care ți l-a dat Dumnezeu. Altfel, totul nu durează mai mult de o vară și-atunci - evident! - nu se mai poate vorbi despre o carieră, ci doar despre un potențial irosit. Singurul meu regret e acela că n-am avut șansa să fiu remarcat de un producător de marcă, astfel încât să mă pot dezvolta și într-o carieră internațională de anvergură. Sigur, eu am cântat mult și în străinătate și chiar și acolo am avut mare succes, dar mai era nevoie de un pas, de o treaptă, de o poartă care să mi se deschidă ca să ating punctul maxim. Acum câțiva ani, un prieten neamț chiar mi-a spus: "La vocea ta și la talentul tău de muzician, dacă ai fi fost «descoperit» de cine trebuia, Karel Gott nici n-ar mai fi apărut vreodată!"(râde) Ei, da' să știi că nu umplu perna de lacrimi din cauza asta! Probabil că așa a fost să fie, iar cum a fost a fost extraordinar.
- Aveți de gând să celebrați public cele două aniversări?
- Sigur că da! Pe 29 octombrie, de la ora 19:30, la Sala Palatului din București, voi susține un spectacol care chiar așa se și numește: "Petre Geambașu la aniversare". Va fi un spectacol grandios și de clasă, un spectacol de muzică bună, în care alături îmi vor fi profesioniști unul și unul. Voi avea și invitați: pe Doina Spătaru, băiatul meu, Călin Geambașu, și Paula Seling. Apoi, în ultima parte a spectacolului, odată cu modificarea decorului de pe scenă, voi arăta ce înseamnă orchestra "Petre Geambașu Show-Band": instrumentiștii cu care lucrez în mod curent se vor detașa din orchestra mare, iar lor li se vor alătura vocile feminine care fac deliciul cântărilor noastre: Doina Spătaru, Anca Țurcașiu, Marcela Scripcaru - care vine de la Chișinău, dar a studiat la Conservatorul din București, la secțiunea Canto Clasic - și Elena Niciu - tot absolventă de Conservator, dar la Pian și Pedagogie. Marcela și Elena sunt nu doar două profesioniste, dar și două caractere admirabile, care s-au inserat în "familia" mea muzicală atât de firesc, încât acum ni se pare c-au fost cu noi dintotdeauna. Iar asta e ceva foarte important, în opinia mea: să existe în trupă o atmosferă relaxată și camaraderească, nimeni să nu se simtă încorsetat în vreun fel sau să vină la serviciu. Repetițiile și spectacolele noastre sunt mereu vesele și pline de energie, din simplul motiv că nouă ne face mare plăcere să ne întâlnim, suntem bucuroși să lucrăm împreună, să ne aducem la un loc pasiunea pentru muzica de calitate.
- Șaptezeci de ani e o vârstă la care mulți oameni consideră că și-au încheiat socotelile cu viața. Dvs., în schimb, o trăiți cu ardoare și cu un tonus extraordinar...
- Poate că voi surprinde, dar sincer, chiar nu mă simt ca având 70 de ani. În majoritatea timpului, mă simt ca de 50 de ani, iar în unele situații chiar ca de 35!
- Dar care e secretul? Ce vă motivează?
- Pofta de viață! De când mă știu am fost avid de viață și "foamea" asta nu mi s-a diminuat deloc odată cu vârsta! Eu sunt, în continuare, la fel de "băgat în priză" ca atunci când eram puști, sunt doritor să aflu, să cunosc, să învăț, mă țin la curent cu tot ceea ce e nou în muzică, am mereu o listă doldora cu proiecte profesionale... Pe de altă parte, ceea ce mă întreține e faptul că - așa cum ți-am spus - am o viață de familie liniștită și prieteni buni. Mă simt dator să le fiu în continuare alături, să am puterea ca, în orice secundă, dacă sunt în vreo nevoie, să le pot sări în ajutor. Iar în ceea ce-i privește pe prieteni, punctual, ne vedem în continuare de ritualul nostru, ritual de la care n-am abdicat de vreo 40 de ani încoace: de două ori pe săptămână, ne reunim în casa unuia sau a altuia și petrecem așa, după gustul nostru - cu muzică bună, cu povești cu tâlc, cu poante și bancuri... Sunt foarte mândru că prietenii mei susțin că nicio petrecere n-are farmec fără mine. Și mai e ceva ce mă motivează: această calitate de mentor pe care mi-au atribuit-o unii dintre muzicienii și cântăreții cu care lucrez. Nu e doar o responsabilitate pe care mi-o asum, dar e și o mare bucurie: pe de-o parte, e vorba de bucuria pe care ți-o dă ideea că tu, ca om și ca profesionist, însemni destul de mult încât să fii ales ca mentor, iar, pe de altă parte, e vorba de bucuria care te cuprinde atunci când îți vezi învățăceii reușind. Asta e o bucurie chiar mai mare, chiar mai profundă decât aceea născută din propriul succes.
- Ați adoptat și vreun regim de viață mai special, care să vă asigure un plus de energie?
- Ei, ce vorbești tu?! Nu fac cure de dezintoxicare, nu iau nici măcar suplimente din alea cu vitamine. M-a tot bătut Călin la cap să iau niște multivitamine în perioada asta și mi-am cumpărat ceva, dar nu știu dac-am înghițit două capsule, c-am uitat de ele! (râde) În schimb, am făcut sport, adică am jucat tenis și fotbal cu prietenii mei. Folosesc timpul trecut, fiindcă de șase luni încoace, de când cu pregătirile astea cu spectacolul și cu cartea de memorii, n-am mai avut vreme de ieșiri, așa că mă rezum la câteva mișcări de gimnastică pe care le fac în fiecare zi acasă. Deci, nu e vorba de niciun regim de viață mai special, în schimb, există un secret: dieta cu iubire! Iubirea cu care mă copleșește familia mea și iubirea pe care mi-o dăruiesc, cu cea mai inocentă generozitate, câinii mei - cei trei din casă și cei de pe stradă, de care mă îngrijesc zi de zi! Cu adevărat, iubirea e totul!
- Mai visați? Acum, când aveți deja o carieră glorioasă, o familie unită și prieteni dragi, mai există dorințe?
- Ceea ce-mi mai doresc în prezent este ca viața mea, aceea pe care o mai am înainte, să decurgă la fel de armonios ca aceea pe care am lăsat-o în urmă. Și, dacă se poate, să mor pe scenă.