O leliță semeață
Venise iarna. O iarnă albă ca o bunică. Zăpada căptușise cald și moale străzile cetății. Nămeții înălțați la marginea orașului, până aproape de coviltirele bordeielor, erau, chiar și în inima lui trepidantă, greu de biruit și trecătorii încotoșmănați, dacă nimereau în afara pârtiei, se înfundau până la brâu în omăt.
Luminile însă nu-și feriseră ochii de prăpădul coborât din cer. Ferestrele luminau ninsoarea, ca vitrinele cu jucării în ajunul Crăciunului. Și fiecare edificiu era un transatlantic strălucitor, plutind în largul speranțelor feerice ale vieții, de după ghergheful sticlos al florilor de gheață...
Cu vârf și îndesat - până la ziuă - localurile ilustrau huzur și belșug românesc. Neobosite, ușile se deschideau și se închideau, ascultând de năvala noctambulilor, dăruind legănării fulgilor de-afară acordul viorilor înstrunite. Eram atunci, după apariția ei în cântecul românesc, singurul din București și printre cei câțiva din țară care n-o auziseră pe Maria Tănase, nici măcar la radio. Socoteam că se vorbește de ea prea mult, când, într-o noapte aidoma cu cetatea aflată în sarabandă orbitoare și zăpadă strălucitoare până la ferești, prietenul care mă însoțea pe ulițele îngropate în omăt, pretextând că nu mai putem înfrunta urgia crivățului, și prin apropiere nu există o cârciumă pe placul sufletului meu, mă împinge din spate în restaurantul luxos unde se "produce" Maria Tănase. Localul ne înghite strident și asurzitor.
Primul simptom: larma ascuțită moare la apariția ei. E o leliță semeață. În deschizătura sânilor poartă garoafe albe. Ochii îi are închiși, la o palmă deasupra și cam în fața microfonului. Legănându-și umerii ca la râu, cântă cu ochii închiși, smulgând fiecărei note alba petală lăsată să alunece printre degete pe dâra melodioasă. Se pierde, intră în transă. Plesnește cuvintele bărbătește. Convinsă, nu ia în râs, ca ceilalți, aleanul tânguirilor ăstea cu "frunză verde", "mers legănat", "buzele picur de sânge". Sparge tonurile, își apropie o clipă mângâierea dulcei armonii, ca apoi să freamăte cu codrul. Monotonia țărănească e fără dor orășenesc, de efect. Modulațiile aduc ecoul pădurilor... Doinitoarea are colnice și vâlcele în glas. Acum, vocea-i joacă într-un picior, bătuta și țambalul abia se țin după ea... Hotărât, Maria Tănase are soare în glas, deși cântă noaptea.
În grădină, la tata
Trezită din somn în dimineața senină de primăvară, tălmăcitoarea of-urilor românești, la fel ca și în cântec, nu se lasă așteptată. Îmi răspunde pe moment, fără ocolișuri, simplu, cum îi stă bine omului sincer.
- Maria neichii, Marie, cum ți s-a înfățișat întâia oară viața și în ce fel a crescut copilăria ta?
- Ceea ce m-a impresionat prima oară și m-a făcut să-mi dau seama de viață a fost o zi de primăvară, în care, ieșind din casă, am văzut pământul răsturnat al grădinii scoțând aburi... Îmi mai amintesc că, să tot fi avut cinci ani, mă duceam cu servitorii din mahala la un teatru de păpuși care avea baraca pe cheiul Dâmboviței. Fiind mică, țăranii mă duceau în brațe. Țin minte că păpușile erau îmbrăcate național. În aceeași măsură, ca și respirația pământului, mă impresiona felul cum oamenii de la țară explicau, pe loc și cu glas ridicat, ceea ce vedeau acolo. Fiecare scenă o comparau cu o întâmplare din satul lor. Odată s-a iscat o bătaie, pentru că unul din ei făcea prea mare haz de o scenă care surprinsese cu șoalda amoroasă pe femeia celuilalt... Scena, totuși, era foarte pilduitoare.
Copilărie fără răsfăț
- Copilăria mi-a crescut printre astfel de oameni, printre țărani, de la care am învățat să și cânt, în grădină, la tata. O copilărie foarte interesantă, exact ca a oricărui copil din mahala. Fără "mămicule" și "tăticule"... Copilărie preocupată de ce însemna pentru tata necazuri și bucurii. Dacă se întețea vijelia și ridica rogojinile după sere, se întrista toată casa. Când urmau zile geroase și nu se puteau aerisi brazdele de răsaduri, era ce putea să fie mai groaznic. Atunci, nici nu mâncam, nici nu ne odihneam; așteptam cu sufletul la gură ca Dumnezeu să se înduioșeze... Simțeam viața tatei în cumpănă. De multe ori am trecut pe lângă teama de a nu se sinucide. Dacă i se întâmpla să i se strice o recoltă într-o primăvară, nu-i mai ceream nimic. Nici strictul necesar. Totul trebuia să vină de la el. He-he!... copilăria nu mi-a fost ușoară și nu și-a permis să se răsfețe.
Cântecul cu doar două versuri
- Cum ți-a sunat primul cântec auzit și ce simțăminte ai încercat?
- Am fost furată de o melodie a unui ardelean din Turda, fugit din Transilvania robită, care se rătăcise să robotească la noi. Mi-aduc aminte că era șchiop. Cântecul turdeanului avea doar două versuri.
Frunză verde, frunză galbenă,
Tu mă saltă, tu mă leagănă.
Patru ani a cântat numai asta.
(Maria Tănase îmi cântă melodia, cu privirea oprită departe, în poarta copilăriei...)
Cânta câte o zi întreagă. Singur își bătea cu piciorul măsura și de unul singur cânta. Când găsea de cuviință că a repetat de prea multe ori cele două versuri, dădea într-o arie porcoasă. Îl știam vesel, după această a doua parte:
Mă dusei la șezătoare,
La scaun cu trei chicioare
Scaunul căzu de-a dura,
Fetele... căscară gura.
Cânta așa de frumos, că-mi plăcea totdeauna să-l aud. Parcă înadins venea să complecteze atmosfera din jur. Nu supăra pe nimeni. Și niciodată n-a fost auzit să cânte vesel când lumea era tristă sau să se tânguie când ceilalți erau bucuroși.
"Ad-o pe aia mică"
- În acel început a existat ceva care să anticipeze cântecul care avea să te nască?
- Cine a anticipat cântecul a fost tata. Când petrecea mai târziu, noaptea, trimitea pe mama să mă trezească: "Ad-o pe aia mică". Nu-l ducea la culcare până nu mă sculam să-i cânt. Aveam șase, șapte ani, și cântam ce învățam de la țărani. Auzeam într-o zi un cântec, a doua zi cântecul se repeta și eu îl țineam minte. De fiecare dată când îi cântam nopții lui petrecărețe, îmi dădea 20 de lei de hârtie, bani pe care-i băgam sub pernă și pe care, bineînțeles, nu-i mai găseam a doua zi... Era foarte drăguț Moș Tănase. Frumusețea era însă că n-aveam glas. În schimb, sora mea avea o voce splendidă, de-o rară puritate, iar fratele meu cânta iarăși foarte frumos. Eu cântam cu respirația tăiată, mă opream la jumătatea cuvântului să mi-o reiau, loveam cuvintele unul într-altul, neavând altă grijă decât să scap mai repede și să mă duc să mă culc. De câte ori trimetea după mine, mama o propunea pe sora mea: "Lasă că-ți cântă Aurica". Răspunsul lui Moș Tănase era același: "Ad-o pe aia mică". Pe jumătate adormită, mă înfățișam. Mă punea pe genunchi. Începeam să cânt...
O fată cântă după mort...
- Care sunt cele mai puternice aduceri aminte pe care le păstrezi din acele timpuri, în legătură cu muzica?
- Eram la înmormântarea unei mătuși. Servitoarea care-o slujise cu credință patru ani, o ardeleancă de șaisprezece ani, pe care aveam s-o întâlnesc acum, în urmă, în Făgăraș, pe nume Maria Murariu, se ținea după răposata și cânta de mama focului... Eram contrariată, fiindcă o știam supusă și îndurerată. Eram jenată, gândind la ce zice mahalaua. În același timp, îmi și plăcea. Nu știam că așa este ticluiala de jale a ardelenilor. Fata, suferind, făcuse un bocet, care era o melopee extraordinară.
"Geaba mă mai duc acasă"...
Când a murit această mătușă, sora mamei, nea Fane, bărbatul ei, care fusese cam poamă, n-a plâns. Lumea era indignată: "Iote, soro, Fănică nu plânge deloc după Ileana..." Cei trei copii rămași fără mamă i-am luat să crească la noi. Seara, târziu, nea Fane rămânea să-și vadă copiii adormind. Și peste somnul liniștit al țâncilor, cânta tânguitor:
Geaba mă mai duc acasă,
Că n-am nevastă frumoasă;
Nici nevastă, nici copii,
Sunt om fără căpătâi...
Ca mai apoi, sufletu-i întristat să stăruie, impresionându-mă, într-un alt cântec:
În căsuța mititică,
Cu pereții reci ca gheața,
Zace-n pat biata femeie
Vai!... ce tristă-mi este viața.
Trecută în cântec, atitudinea asta de viață avea ecoul singurătății care-mi copleșea inima. Inima care ar fi tot atât de larg deschisă, ca și-atunci, pentru nea Fane, omul deștept și cu pitoresc, singurul din familia mea pe care-l regret și pe care aș vrea să-l văd și astăzi.
Intermezzo
Despre bunătatea Mariei Tănase s-a dus vestea ca de popă tuns. Numai astfel se justifică soneria repetat încălecată de cei care, voind recomandări, ajutoare, intervenții, îi întrerup cântecul picurat în plumb, prin plaivasul meu. În afara acestora, aș zice, loiali (cer ca să-și poată încăputa viața și apoi pleacă), mai sunt câțiva prieteni care rămân. Fără flori, deși e primăvară, însă îndrăgostiți.
Maria Tănase, să continuăm!
"Vai!... ce frumos e!"...
- Cine ți-a călăuzit primii pași și cuvântul decisiv al cui a fost în începuturile carierei tale?
- Esențialul a fost sfatul și truda unui bun prieten, Harry Brauner. Pe urmă s-a adăugat încurajarea unanimă a celorlalți prieteni: Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Ghiță Roll și alți câțiva pe care nu i-am uitat. Veneau la mine, cu băutura după ei. Cântau ei, mă puneau și pe mine. Mi-era rușine. Cântecul pe care acceptam să-l cânt nu-l terminam niciodată. Îl duceam până la jumătate și retezându-l, spuneam: "Vai! ... ce frumos e!". Repertoriul, pe care-l întorceam în fel și chip, mi-l formau trei cântece: "Of.... zac!", "Geaba mă mai duc acasă" și "Târâișul șarpelui", cules din Făgăraș.
Tănase îi schimbă numele
- Care a fost și cum a decurs prima apariție pe care ai avut-o în public?
- Trebuie să-ți vorbesc de Tănase. Lui m-a recomandat Alfred Paximade, care nu mai putea după mine: "Ia fata asta; e veselă, dezghețată, plină de talent". După ce, de formă, m-a întrebat: "Fă, fată, ce vrei tu să joci?", Tănase mi-a dat rolul unei băgătoare de seamă, într-un sextet. În a doua scenă, dădeam brânci celor ce stăteau... În acest timp, cea care cânta ariile românești era o rusoaică refugiată, care îl convinsese pe Tănase că fusese angajată la Opera țarilor din Rusia... Pe afișele acestui spectacol am fost trecută sub numele de Elise Lamé.
Comicul...
În a doua revistă, mi s-a pregătit un cache-sexe cu pene de struț, sutien, pantofi de lamé și o pălărie gen french-cancan. Cum să mă îmbrac așa eu, care veneam dintre răzoare și bibilici?... În ajun de premieră, mi-am făcut bocceaua și am plecat. Pe afiș eram de astă dată: Mary Atanasiu. Mai târziu, am văzut spectacolul. Pe trepte, balerinele, cu derierele goale și cu clopoței, trăgeau dintre picioare un fel de eșarfă care, expusă, mână de la mână, la rampă, era pentru ochi și suflete simbolul credinței noastre naționale. Acest magistral final, să-i zicem epopeic, îl încheia Tănase, care purta cămașă națională pe deasupra, iar pe sub ea, destul de vizibilă, o cămașă cu "Bonjour" pe piept.
Evoluție
- Ce a urmat după plecarea-ți de la Tănase?
- Un amic care cumpărase o fabrică de discuri m-a pus să fac o probă. Am făcut-o cu o bucată a lui Nelu Mânzatu, Mansarda. Reușita a fost extraordinară, cu toate că, din punct de vedere tehnic, imprimarea lăsa de dorit. La scurt timp, am făcut o nouă imprimare, cu "Nunta țigănească". Succesul a fost fantastic. Nu se mai făcea la fabrică decât discul ăsta. O singură față de placă a acoperit, în trei luni, o pierdere de 80.000 lei, sumă destul de serioasă pentru acel timp. După aceea, m-a angajat "Columbia", care m-a trimis la Viena, unde am imprimat noi discuri. Înapoindu-mă, m-am dus și m-am propus să cânt la radio. Am avut succes. Cu zece mii de lei pe lună m-a angajat Vlădoianu; ca, de la el, să trec imediat la primul restaurant la care am cântat, plătită cu 2000 de lei pe seară. Ce a urmat se cunoaște.
Miracolul muzicii
- Care a fost cea mai înaltă emoție pe care ai trăit-o în legătură cu muzica?
- Cântam la Spitalul Polizu, pentru răniți. Între cei evacuați din focul luptei, a căror sfântă jertfă făurește dăinuirea eternă în lume a existenței românești, se afla unul care-și pierduse cunoștința, fiind de trei zile în transă. De tot atâtea zile nu scosese nicio vorbă... Dacă-i dădeai un hârdău cu mâncare, îl mânca... Avea o leziune la creier. Încep să cânt. Și pe loc, pe fuiorul melodiei, își amintește... câți ani are... că e din Dâmbovița... că... Doctorii se crucesc în fața miracolului.
Cântecul românesc
Maria Tănase a tăcut. Afară, vântul se întețește râzându-și, cu nori negri, de sulemeneala dimineții de duminică. Pe pian existând flori, pagina aparține lui Turgheniev... Numai că din nou soneria zbârnâie în ea, ca o păcălitoare de moși. Ca s-o împrăștii, vorbesc:
- Spune-mi ceva despre cântecul românesc.
- Interpretându-l, e cea mai mare satisfacție pe care am trăit-o în lume. E sensul dăruirii mele colectivității. În schimb, avalanșa asta de cântece moderne, în stil românesc, este profundă durere...
Continuarea povestei s-a ascuns în lujerul unui stânjenel din glastră. S-o căutăm altă dată, Maria Tănase...
Gaby Michailescu
(Fragment din cartea: "Maria cea fără de moarte" de Gaby Michailescu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013. Comenzi la tel.: 0733/13.11.45, 0364/117.246; e-mail: eikondifuzare@yahoo. com)