Istoria Sfintei Cruci

- Lemnul Sfintei Cruci este cea mai preţioasă relicvă a întregii creştinătăţi, semnul material palpabil al trecerii lui Iisus Hristos prin această lume. Cinstit de comunitatea creştină din Ierusalim, lemnul Sfintei Cruci a fost îngropat, apoi redescoperit de Sfânta împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin, în secolul IV după Hristos. Capturat de perşi şi recuperat de bizantini, lemnul crucii a fost pierdut în mâinile musulmanilor lui Saladin. Dar, fragmente din Sfânta Cruce au fost răspândite în întreaga lume şi se află până astăzi în mai multe biserici ortodoxe, catolice şi protestante, fiind cinstite de întreaga suflare creştină -

Hadrian îşi ridică un oraş

Pentru romani, cele trei cruci pe care fuseseră răs­tigniţi Hristos şi cei doi tâlhari erau doar nişte lemne bune de executat răufăcătorii. Aşa că, după ce au luat de pe ele trupurile neînsufleţite, le-au aruncat la poalele Golgotei, cu gândul să le folosească şi la alte execuţii. Dar câţiva ucenici ai lui Iisus le-au adunat şi le-au ascuns.
După Înălţare, ele au fost scoase la iveală. Pentru cei care-l cunoscuseră pe Mântuitorul, ele erau mai pre­ţioase decât templul din Ierusalim. Le aduceau amin­­te de moartea Domnului, de chinurile sale îndu­rate pentru întreaga omenire. Aşa că au început să vină să le vadă. Mai întâi cei din Ierusalim, apoi cei din îm­prejurimi şi, după ce vestea Învierii s-a răspândit, au început să vină chiar şi din Antiohia. Crucile, Mor­mântul Sfânt, care păstra încă mireasma Învierii, gră­dina din Ghetsimani au ajuns astfel locuri de pelerinaj. Au trecut anii, iar micuţa comunitate creştină din Ieru­salim a sporit. Apoi a venit urgia. Iudeii s-au ridicat îm­potriva romanilor, şi în vara anului 70, templul lor a fost distrus de armatele lui Titus, iar Ierusalimul a fost făcut una cu pământul. Dar Golgota, care era în afara oraşului, a scăpat, şi împreună cu ea şi Mormântul În­vie­rii. Aşa că pelerinajele au continuat, iar creştinii s-au înmulţit pe tot cuprinsul imperiului. Dar în anul 135, împăratul Hadrian s-a hotărât să reconstruiască Ierusa­limul şi, pentru a pune capăt pelerinajelor creştinilor, a acoperit cu pământ atât Golgota, cât şi Mormântul În­vierii, ridicând deasupra acestor locuri sfinte un templu închinat lui Venus. Şi ca să şteargă din amin­tirea tutu­ror cetatea sfântă a Ierusalimului, a rebotezat oraşul nou construit. I-a spus Aelia Capitolina. Aelia - în cinstea sa, iar Capitolina - în cinstea lui Jupiter, căruia i-a dedicat un templu, chiar în mijlocul vechii cetăţi. Părea că urmele trecerii lui Iisus pe pământ fuseseră şterse pentru tot­deauna. Până la Constantin, pri­mul împărat creştin din istoria imperiului roman, care a schim­bat cursul istoriei.

Constantin

Nu se născuse creştin. Tatăl său îl cinstea pe Zeul Soare - Sol Invictus, cel care dă viaţă pământului primăvara şi care are grijă de tot ce este viu. Lui Constantin i-a plăcut din fra­gedă copilărie lumina. Viaţa i s-ar fi scurs în adorarea Soarelui, dacă Domnul nu i-ar fi des­coperit Crucea înainte de bătălia de la Pons Milvius.
În toamna anului 312, plecase spre Roma să-l înfrunte pe Maxenţiu, riva­lul său la tron. Constantin avea doar 20.000 de legionari, iar Maxenţiu îl aştepta cu o armată de 150.000 de oa­meni şi, oricât de cura­jos era, ştia că nu avea cum să câş­tige. Aşa că s-a rugat lui Sol Invic­tus şi şi-a încredin­ţat via­­ţa în mâinile zeilor. Până la ur­mă, nimeni nu-şi poate schimba des­­tinul... În ajunul bă­tăliei s-a întâm­plat însă un mira­col. Era în miezul zilei de 27 octom­brie când, pe cerul de un albastru adânc, s-a arătat o cruce formată din stele luminoase. Au văzut-o lim­pede atât el, cât şi le­gionarii săi. Majoritatea soldaţi­lor au spus că e un semn rău şi că nu ar trebui să se lupte cu Maxen­ţiu, dar creştinii din armată, oameni pe care-i preţuia pentru cinstea şi loialitatea lor, l-au încredinţat că, dimpotrivă, e un semn bun, trimis de Dumnezeu ca să-l ocrotească. Lui Constantin i-a venit greu să-i creadă. Ştia că ei îl cinsteau pe un oarecare Iisus, un tâmplar din Pa­lestina, răstignit de guvernatorul Pilat în urmă cu aproa­pe trei vea­curi. Dar creştinii spuneau că Iisus nu a rămas în mor­mânt, ci a înviat a treia zi din morţi, minune ce vă­deş­te dumnezeirea sa. Crucea aceea, mai luminoasă decât soarele, va fi fost, cu siguranţă, un semn. Unul de care să ţii seamă. Noaptea, Con­stantin a dormit greu, zvârcolin­du-se chinuit de îndoieli. Spre zorii zilei a avut un vis. I s-a arătat un tânăr de o frumuseţe ne­pămân­tea­nă, care i-a spus că sem­nul crucii îi va fi folositor în bă­tălia cu Maxen­ţiu. Să-l pună fără teamă pe scutul legionarilor, să-l zugră­vească chiar drept steag de luptă şi să meargă cu încredere la înfrun­tarea de a doua zi - şi va ieşi vic­torios. Constantin îşi amintea limpede cuvintele - "In hoc signo vinces!" (Prin acest semn vei învinge). L-a crezut pe tânărul din vis, deşi nu ştia să spună de ce. Poate pentru că avea ceva ce el nu mai în­tâl­nise nicio­dată - o iubire nepă­mân­teană, de foc, în stare să te schimbe într-o clipită. L-a ascultat cu sfinţenie, iar legio­narii săi au ieşit victorioşi în lupta de la Pons Milvius. 20 000 de oa­meni au în­vins atunci 150 000. În vâltoarea luptei, Maxenţiu, duşma­nul său, a pierit înecat în Tibru. Anul urmă­tor, Constantin va schim­ba istoria şi imperiul, prin edictul de la Me­diolanum. Va da libertate creşti­ni­lor, lăsându-i să-şi ţină cre­dinţa, şi va interzice răstig­nirea barbarilor. Din instrument de tor­tură, crucea ajunsese un semn al sfin­ţeniei re­cunoscut chiar de îm­părat.

Elena

Mama împăratului Constantin s-a născut într-o familie simplă. Când l-a întâlnit pe viitorul ei soţ, tribunul Constanţiu Clor, era doar fiica unui hangiu din Drepanon, un orăşel pierdut în Bythinia. Poves­tea lor de dragoste a fost aprinsă şi fără prejudecăţi. El, tribun şi nepot de împărat, ea, o fată săracă dar fru­moasă. S-au căsătorit repede, iar în primul an de căsnicie a venit pe lume şi Constantin. Apoi soţul ei a urcat rapid treptele puterii, ajungând Caesar al Apusului. Urma să ajungă împărat şi avea nevoie de o soţie pe măsură, aşa că a părăsit-o pe Elena pentru Teo­dora, fiica împăratului Maximian. Pentru Elena a fost drama vieţii sale. Nu s-a mai recăsătorit ni­cio­dată, dăruindu-se creşterii unicului ei copil, Constantin. Bătăliile lui au fost nopţile ei de priveghere şi rugă, iar izbânzile lui, singurele ei bucurii. După ce fiul său a ajuns împărat, Elena l-a urmat pretutin­deni. L-a ajutat cum a putut, iar el i-a arătat mereu o cinste apar­te. A numit-o chiar Au­gusta, adică Împărăteasă, fapt foarte rar în lumea ro­mană, şi i-a dat puteri şi privilegii egale cu ale soţiei sale. Elena a îm­brăţişat cu devo­tament creştinismul, noua cre­dinţă a lui Constantin. L-a urmat din adâncul inimii pe evreul acela misterios, de care auzise încă din copilărie. Pe atunci, pe când ea era de-o şchioapă, Iisus era socotit mai curând un barbar obscur. Elena auzea mereu, la hanul ta­tălui ei, cuvinte dispreţuitoare la adresa creşti­nilor şi, nu o dată, i-a fost dat să-i vadă pe adep­ţii lui Hristos închişi sau chiar omorâţi, pentru că refuzau să se le­pede de credinţa lor. Dar pe ea o atrăsese dintotdeauna învăţătura blândă şi lumi­noa­să a nazarineanului, aşa că s-a bucurat atunci când Constantin i-a vorbit de noua sa cre­dinţă şi de faptul că Iisus nu fusese un sim­plu profet, ci Dumnezeu Întrupat. Aşa a trecut Elena la creştinism şi a purtat noua haină cu eleganţa unei împărătese şi simplitatea unei sfin­te. Era peste tot, supraveghind ridicarea noi­lor biserici, având grijă de văduve şi de orfani, mereu în mijlocul poporului care o asalta. Cre­dinţa ei fierbinte îi va aduce o slujire pe măsură. După pri­mul sinod al bisericii, Constantin a rugat-o să mear­gă la Ierusalim şi să caute acolo mor­mântul lui Hristos. Episcopii îi spuseseră că după Înviere, creştinii îl trans­formaseră în loc de pelerinaj. Apoi fusese astupat cu pământ de împăratul Hadrian, care ridicase deasupra lui un templu păgân.

Drumul la Ierusalim

Avea aproape 80 de ani, când a plecat spre Ierusa­lim. Voia să vadă cu ochii ei locul în care murise şi în­viase Iisus, să-i simtă urma paşilor, să vadă ceea ce văzuse el, poate chiar să moară acolo unde El îşi dă­duse sufletul. S-a rugat Lui mereu ca să o ţină în viaţă, măcar până îi descoperă Mormântul Sfânt.
A aflat repede de locul în care creştinii spuneau că fusese răstignit Domnul. Golgota era chiar sub templul zeiţei Venus, ridicat de Hadrian, parcă în batjocură. Elena a dat ordin să fie distrus. Şi, pe când vedea splen­didele coloane de marmură doborâte, se gândea că e de faţă la sfârşitul lumii ei. O lume cu zei şi zeiţe, cu obiceiuri venite din toate colţurile pământului şi po­poa­re amestecate în creuzetul imperiului roman. O lume frumoasă şi crudă, căreia chiar acum creştinii îi pu­neau capăt. I-a pus apoi pe oameni să sape chiar din pri­ma seară şi au continuat zile în şir, muncind în arşiţă ziua, iar noaptea la lumina făcliilor. Inima îi spunea că nu avea să mai trăiască mult şi dorea să vadă cu ochii ei borta aceea din stâncă, în care începuse totul. Când lopeţile au dat de piatră, le-a spus să înceteze. L-a che­mat pe blândul Macarie, episcopul oraşului, şi cu rugă­ciunile sale au continuat să îndepărteze pământul. Trep­tat, a ieşit la lumină o stâncă ca un craniu de om. Era Golgota, iar la câţiva paşi au găsit şi Mormântul În­vierii.
Elena a crezut că se sfârşeşte de durere şi de bucu­rie. A simţit, şi ea, în clipele acelea, o fărâmă din sufe­rin­ţa pe care o purtase Mântuitorul. A pus degetele pe piatra aceea simplă pe care-i fusese aşezat trupul, a mân­gâiat stânca goală în care-i înfipseseră Crucea. Prin faţa ochilor i se depăna viaţa ei, viaţă de fată simplă ajun­să împărăteasă. S-a gândit la iubirea pe care o trăise alături de soţul ei, Constanţiu, la despărţirea de el şi apoi la dragostea aceasta fierbinte pe care o avu­sese mereu pentru copilul ei. Se simţea unită cu Iisus într-un chip straniu, pentru că fusese şi binecuvântată de soartă, dar şi umilită. Trăise extazul şi agonia, feri­cirea şi deznădejdea, mereu parcă la extreme, niciodată liniştită, ca în copilărie, în hanul tatălui ei. A îngenun­cheat la Mormântul Învierii şi s-a rugat îndelung, aşa cum îi spuseseră episcopii că făcea şi Fecioara Maria. S-a rugat să afle Sfânta Cruce, iar Domnul i-a trimis o călăuză.

Aflarea Sfintei Cruci

Elena îşi purta degetele bătrâne pe crăpăturile lem­nului. Ai fi zis că e un lemn ca toate lemnele, unul pe care poţi să-l pui pe foc, iarna. Dar ea ştia că nu e aşa. Cu mintea ei ascuţită de rugăciuni îi putea asculta po­vestea. Povestea ultimelor clipe din viaţa lui Iisus, Dum­nezeul făcut Om şi răstignit de semenii săi din ură. Aici, chiar aici, în urma asta din lemn, a intrat cuiul care i-a ţintuit mâna dreaptă. Mâna cu care a deschis ochii orbului, mâna care a înmulţit pâinile în pustiu şi care, printr-un semn făcut în aer, a scos din demoni­za­tul din Gadara o legiune de demoni. Iar aici sunt gău­rile lăsate de cuiele ce i-au străpuns picioarele. Picioa­rele acelea care au bătut la pas Galileea, în lung şi în lat, căutând să le arate tuturor calea iubirii. Picioarele acelea care au străbătut nisipul fierbinte al deşertului, care au rezistat prin praf şi ciulini, pentru a răspândi între oameni vestea că Dumnezeu îi aşteaptă. Privind la lemnul sfânt, îm­părătesei îi treceau prin minte ultimele zile ale Mântuitorului, zile de care se va vorbi până la sfârşitul lumii.
A aflat de Sfânta Cruce de la un evreu bătrân, Iuda, un om ciudat şi vi­clean, care nu-i plăcuse defel. El i-a povestit că stră-stră-bunicul lui fusese acolo în anul 135, când legionarii lui Hadrian astupaseră Golgota şi Mor­mân­tul lui Iisus. Soldaţii înconjuraseră locul noap­tea, ca să nu vină creştinii şi, până dimi­neaţa, în locul Gol­gotei era deja ridicată temelia noului templu în­chi­nat zeiţei Venus. Pe strămoşul lui Iuda, romanii îl plătiseră bine, ca să le arate unde se închină creştinii, iar el văzuse cu ochii lui când legionarii lua­seră lemnele acelea mari şi le îngropa­seră. Lemnele din care fuseseră făcute cele trei cruci ale răstignirii! Aşa că acum îi putea spune împărătesei locul unde se află. Nu erau departe. Stăteau îngropate undeva, sub tem­plul zeiţei Venus, care tocmai fusese demolat din porunca împărătesei.
Elena tremura de emoţie. Creştinii care veniseră să aju­te au săpat mai mult cu mâi­ni­le, de frică să nu strice cru­cile. Aveau cu toţii nădejde în împărăteasă, deşi nu le venea să creadă că tocmai un evreu bătrân ştie de locul în care le ascunseseră romanii.
Au săpat ca după un om în­gropat de viu. Cu grijă, mu­tând pământul cu pal­mele, luând cu grijă fiecare pietri­cică şi suspinând de uimire ori de câte ori dădeau peste vreo cioată de copac. Era spre zorii zilei, când lemnele au ieşit la lumină. Crucile erau aşezate frumos, una lânga al­ta, de parcă legionarii se gândiseră că vor fi desco­pe­rite la un moment dat.
Elena şi-a simţit inima ca strânsă de o gheară! Cum vor şti care din cruci este a Mântuitorului? Voia să să­rute urmele cuielor, să plân­gă în faţa Crucii pe care-L răstigniseră pe Stăpânul Lu­mii, dar îi era teamă! Cum să se închine la crucea unui tâlhar?! Atunci, blân­dul Macarie, episcopul Ierusali­mului, s-a gândit că Sfânta Cruce li se va descoperi singură! Că pute­rea care se revărsase asupra ei nu o părăsise. Era până la urmă altarul pe care se jertfise Dumnezeu în­suşi.
Crucile au fost luate cu grijă şi lemnul lor atins pe rând de trupul unei femei care murise de curând. Când Sfânta Cruce a lui Iisus i-a fost aşezată pe trup, obrajii au prins roşeaţă, iar moarta s-a ridicat de pe năsălie. Iuda, evreul care nădăjduise la averi de la împără­teasa Elena, a încremenit în ge­nunchi! Nu era pregătit pentru un asemenea miracol. Îl va îmbră­ţişa pe Hristos din toată inima şi-l va urma până la moarte. Ani mai târ­ziu, împăratul Iulian Apostatul a pus ca Iuda să fie torturat pentru a afla adevărul despre descope­rirea Sfintei Cruci. Dar bătrânul evreu nu a putut să-i spună decât atât - că lemnul sfânt a înviat o femeie moartă. În cele din urmă, a murit în chinuri, iar biserica îl prăznu­ieş­te ca martir, la fel cum prăznuieşte şi Aflarea şi Înălţarea Sfintei Cruci în fiecare zi de 14 septembrie.

Peregrinări

Lemnul Sfintei Cruci nu putea rămâne doar în Ierusalim. Domnul Însuşi hotărâse ca el să iasă la lu­mină, iar acum, relicva sfântă îşi căuta un drum spre inimile creşti­nilor. Împărăteasa Elena nu mai pu­tea trăi fără el. Minunile la care fusese părtaşă, mi­reasma aceea stranie care învăluia Mormântul Sfânt, bucuria aceea pe care o avea ori de câte ori săruta Sfân­ta Cruce au zdruncinat-o din temelii. I-a purtat Ierusalimului o dragoste de nesmintit, până la sfârşitul vieţii. A luat cu ea la Roma mare parte din pământul care fusese aşezat de Hadrian peste Golgota. Aici l-a aşternut drept temelie unei capele personale, pe care a zidit-o chiar în locuinţa ei. Şi tot acolo, în capela aceea, a adus şi câteva bucăţi din lemnul Sfintei Cruci şi din cea a lui Dis­mas, tâlharul mântuit. Împărăteasa a murit în anul 336, iar poporul a cinstit-o ca sfântă nu numai pentru că scosese la lumină Sfântul Mor­mânt şi Golgota, ci şi pentru sufle­tul ei blând şi încercat în necazuri.
Cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci a rămas la Ierusalim, unde milioane de pelerini veneau pentru a-l cinsti. Relicva a avut parte de o soartă zbuciumată. Sute de ani a fost cinstită de creştini în biserica pe care Sfânta Elena a ri­dicat-o peste Mormântul Domnu­lui. Apoi, în anul 614, armatele per­sane au cucerit Ierusalimul şi au luat cu ele şi Sfânta Cruce, ca tro­feu de război. Şaptesprezece ani mai târziu, împăratul bizantin He­ra­clie a reuşit să o aducă înapoi. Pentru ea au luptat apoi armatele cru­ciaţilor, veniţi de la mari depăr­tări. Când ei au cucerit Cetatea Sfântă, Crucea Mântuitorului a fost, timp de decenii, cea mai pre­ţioasă relicvă a Regatului Latin al Ierusalimului, inima care le-a do­mo­lit cavalerilor dorul de acasă. Şi tot lor, cruciaţilor, le-a fost dat să o vadă pierdută pentru totdeauna, în timpul bătăliei de la Hattin, în 1187, când Sfânta Cruce, odorul lor cel mai de preţ, a fost capturată de oştirile musulmane ale lui Saladin. De atunci, niciun creştin nu a mai putut să o afle vreodată, dar păr­ticele din ea, desprinse de-a lungul timpului, se găsesc în toate marile catedrale ale lumii. Prin ele, zi de zi, trec şi astăzi durerile oamenilor, iar Crucea Domnului le alină şi le vindecă. Nu pentru că lemnul ei ar avea ceva special, ci pentru că poartă închisă în sine o fărâmă din iubirea cea nesfârşită a lui Iisus. Iubire de Dumnezeu Întrupat care e gata să moară pentru oaia cea pierdută. De aceea, sfinţii creştini spun că Iisus, în chip tainic, nu a coborât niciodată de pe cruce. Stă acolo ca să ne cureţe de ură şi de dureri.

Notă
În 1870, arhitectul francez Charles Rohault de Fleury a scris o lucrare pen­tru a răspunde criticilor lui Calvin, care afirmase că din fragmentele Sfintei Cruci păstrate în toate bisericile lumii s-ar putea construi o corabie de mari di­mensiuni. În Mémoire sur les instru­ments de la Passion (Tratat asupra re­licvelor Patimilor) el a întocmit un ca­talog precis al tuturor acestor relicve ale Sfintei Cruci, răspândite în întreaga lume. Astfel s-a dovedit faptul că, adu­nate, ele nu reprezintă decât o treime din crucea iniţială, care avea patru metri lungime şi doi metri lăţime.