Hadrian își ridică un oraș
Pentru romani, cele trei cruci pe care fuseseră răstigniți Hristos și cei doi tâlhari erau doar niște lemne bune de executat răufăcătorii. Așa că, după ce au luat de pe ele trupurile neînsuflețite, le-au aruncat la poalele Golgotei, cu gândul să le folosească și la alte execuții. Dar câțiva ucenici ai lui Iisus le-au adunat și le-au ascuns.
După Înălțare, ele au fost scoase la iveală. Pentru cei care-l cunoscuseră pe Mântuitorul, ele erau mai prețioase decât templul din Ierusalim. Le aduceau aminte de moartea Domnului, de chinurile sale îndurate pentru întreaga omenire. Așa că au început să vină să le vadă. Mai întâi cei din Ierusalim, apoi cei din împrejurimi și, după ce vestea Învierii s-a răspândit, au început să vină chiar și din Antiohia. Crucile, Mormântul Sfânt, care păstra încă mireasma Învierii, grădina din Ghetsimani au ajuns astfel locuri de pelerinaj. Au trecut anii, iar micuța comunitate creștină din Ierusalim a sporit. Apoi a venit urgia. Iudeii s-au ridicat împotriva romanilor, și în vara anului 70, templul lor a fost distrus de armatele lui Titus, iar Ierusalimul a fost făcut una cu pământul. Dar Golgota, care era în afara orașului, a scăpat, și împreună cu ea și Mormântul Învierii. Așa că pelerinajele au continuat, iar creștinii s-au înmulțit pe tot cuprinsul imperiului. Dar în anul 135, împăratul Hadrian s-a hotărât să reconstruiască Ierusalimul și, pentru a pune capăt pelerinajelor creștinilor, a acoperit cu pământ atât Golgota, cât și Mormântul Învierii, ridicând deasupra acestor locuri sfinte un templu închinat lui Venus. Și ca să șteargă din amintirea tuturor cetatea sfântă a Ierusalimului, a rebotezat orașul nou construit. I-a spus Aelia Capitolina. Aelia - în cinstea sa, iar Capitolina - în cinstea lui Jupiter, căruia i-a dedicat un templu, chiar în mijlocul vechii cetăți. Părea că urmele trecerii lui Iisus pe pământ fuseseră șterse pentru totdeauna. Până la Constantin, primul împărat creștin din istoria imperiului roman, care a schimbat cursul istoriei.
Constantin
Nu se născuse creștin. Tatăl său îl cinstea pe Zeul Soare - Sol Invictus, cel care dă viață pământului primăvara și care are grijă de tot ce este viu. Lui Constantin i-a plăcut din fragedă copilărie lumina. Viața i s-ar fi scurs în adorarea Soarelui, dacă Domnul nu i-ar fi descoperit Crucea înainte de bătălia de la Pons Milvius.
În toamna anului 312, plecase spre Roma să-l înfrunte pe Maxențiu, rivalul său la tron. Constantin avea doar 20.000 de legionari, iar Maxențiu îl aștepta cu o armată de 150.000 de oameni și, oricât de curajos era, știa că nu avea cum să câștige. Așa că s-a rugat lui Sol Invictus și și-a încredințat viața în mâinile zeilor. Până la urmă, nimeni nu-și poate schimba destinul... În ajunul bătăliei s-a întâmplat însă un miracol. Era în miezul zilei de 27 octombrie când, pe cerul de un albastru adânc, s-a arătat o cruce formată din stele luminoase. Au văzut-o limpede atât el, cât și legionarii săi. Majoritatea soldaților au spus că e un semn rău și că nu ar trebui să se lupte cu Maxențiu, dar creștinii din armată, oameni pe care-i prețuia pentru cinstea și loialitatea lor, l-au încredințat că, dimpotrivă, e un semn bun, trimis de Dumnezeu ca să-l ocrotească. Lui Constantin i-a venit greu să-i creadă. Știa că ei îl cinsteau pe un oarecare Iisus, un tâmplar din Palestina, răstignit de guvernatorul Pilat în urmă cu aproape trei veacuri. Dar creștinii spuneau că Iisus nu a rămas în mormânt, ci a înviat a treia zi din morți, minune ce vădește dumnezeirea sa. Crucea aceea, mai luminoasă decât soarele, va fi fost, cu siguranță, un semn. Unul de care să ții seamă. Noaptea, Constantin a dormit greu, zvârcolindu-se chinuit de îndoieli. Spre zorii zilei a avut un vis. I s-a arătat un tânăr de o frumusețe nepământeană, care i-a spus că semnul crucii îi va fi folositor în bătălia cu Maxențiu. Să-l pună fără teamă pe scutul legionarilor, să-l zugrăvească chiar drept steag de luptă și să meargă cu încredere la înfruntarea de a doua zi - și va ieși victorios. Constantin își amintea limpede cuvintele - "In hoc signo vinces!" (Prin acest semn vei învinge). L-a crezut pe tânărul din vis, deși nu știa să spună de ce. Poate pentru că avea ceva ce el nu mai întâlnise niciodată - o iubire nepământeană, de foc, în stare să te schimbe într-o clipită. L-a ascultat cu sfințenie, iar legionarii săi au ieșit victorioși în lupta de la Pons Milvius. 20 000 de oameni au învins atunci 150 000. În vâltoarea luptei, Maxențiu, dușmanul său, a pierit înecat în Tibru. Anul următor, Constantin va schimba istoria și imperiul, prin edictul de la Mediolanum. Va da libertate creștinilor, lăsându-i să-și țină credința, și va interzice răstignirea barbarilor. Din instrument de tortură, crucea ajunsese un semn al sfințeniei recunoscut chiar de împărat.
Elena
Mama împăratului Constantin s-a născut într-o familie simplă. Când l-a întâlnit pe viitorul ei soț, tribunul Constanțiu Clor, era doar fiica unui hangiu din Drepanon, un orășel pierdut în Bythinia. Povestea lor de dragoste a fost aprinsă și fără prejudecăți. El, tribun și nepot de împărat, ea, o fată săracă dar frumoasă. S-au căsătorit repede, iar în primul an de căsnicie a venit pe lume și Constantin. Apoi soțul ei a urcat rapid treptele puterii, ajungând Caesar al Apusului. Urma să ajungă împărat și avea nevoie de o soție pe măsură, așa că a părăsit-o pe Elena pentru Teodora, fiica împăratului Maximian. Pentru Elena a fost drama vieții sale. Nu s-a mai recăsătorit niciodată, dăruindu-se creșterii unicului ei copil, Constantin. Bătăliile lui au fost nopțile ei de priveghere și rugă, iar izbânzile lui, singurele ei bucurii. După ce fiul său a ajuns împărat, Elena l-a urmat pretutindeni. L-a ajutat cum a putut, iar el i-a arătat mereu o cinste aparte. A numit-o chiar Augusta, adică Împărăteasă, fapt foarte rar în lumea romană, și i-a dat puteri și privilegii egale cu ale soției sale. Elena a îmbrățișat cu devotament creștinismul, noua credință a lui Constantin. L-a urmat din adâncul inimii pe evreul acela misterios, de care auzise încă din copilărie. Pe atunci, pe când ea era de-o șchioapă, Iisus era socotit mai curând un barbar obscur. Elena auzea mereu, la hanul tatălui ei, cuvinte disprețuitoare la adresa creștinilor și, nu o dată, i-a fost dat să-i vadă pe adepții lui Hristos închiși sau chiar omorâți, pentru că refuzau să se lepede de credința lor. Dar pe ea o atrăsese dintotdeauna învățătura blândă și luminoasă a nazarineanului, așa că s-a bucurat atunci când Constantin i-a vorbit de noua sa credință și de faptul că Iisus nu fusese un simplu profet, ci Dumnezeu Întrupat. Așa a trecut Elena la creștinism și a purtat noua haină cu eleganța unei împărătese și simplitatea unei sfinte. Era peste tot, supraveghind ridicarea noilor biserici, având grijă de văduve și de orfani, mereu în mijlocul poporului care o asalta. Credința ei fierbinte îi va aduce o slujire pe măsură. După primul sinod al bisericii, Constantin a rugat-o să meargă la Ierusalim și să caute acolo mormântul lui Hristos. Episcopii îi spuseseră că după Înviere, creștinii îl transformaseră în loc de pelerinaj. Apoi fusese astupat cu pământ de împăratul Hadrian, care ridicase deasupra lui un templu păgân.
Drumul la Ierusalim
Avea aproape 80 de ani, când a plecat spre Ierusalim. Voia să vadă cu ochii ei locul în care murise și înviase Iisus, să-i simtă urma pașilor, să vadă ceea ce văzuse el, poate chiar să moară acolo unde El își dăduse sufletul. S-a rugat Lui mereu ca să o țină în viață, măcar până îi descoperă Mormântul Sfânt.
A aflat repede de locul în care creștinii spuneau că fusese răstignit Domnul. Golgota era chiar sub templul zeiței Venus, ridicat de Hadrian, parcă în batjocură. Elena a dat ordin să fie distrus. Și, pe când vedea splendidele coloane de marmură doborâte, se gândea că e de față la sfârșitul lumii ei. O lume cu zei și zeițe, cu obiceiuri venite din toate colțurile pământului și popoare amestecate în creuzetul imperiului roman. O lume frumoasă și crudă, căreia chiar acum creștinii îi puneau capăt. I-a pus apoi pe oameni să sape chiar din prima seară și au continuat zile în șir, muncind în arșiță ziua, iar noaptea la lumina făcliilor. Inima îi spunea că nu avea să mai trăiască mult și dorea să vadă cu ochii ei borta aceea din stâncă, în care începuse totul. Când lopețile au dat de piatră, le-a spus să înceteze. L-a chemat pe blândul Macarie, episcopul orașului, și cu rugăciunile sale au continuat să îndepărteze pământul. Treptat, a ieșit la lumină o stâncă ca un craniu de om. Era Golgota, iar la câțiva pași au găsit și Mormântul Învierii.
Elena a crezut că se sfârșește de durere și de bucurie. A simțit, și ea, în clipele acelea, o fărâmă din suferința pe care o purtase Mântuitorul. A pus degetele pe piatra aceea simplă pe care-i fusese așezat trupul, a mângâiat stânca goală în care-i înfipseseră Crucea. Prin fața ochilor i se depăna viața ei, viață de fată simplă ajunsă împărăteasă. S-a gândit la iubirea pe care o trăise alături de soțul ei, Constanțiu, la despărțirea de el și apoi la dragostea aceasta fierbinte pe care o avusese mereu pentru copilul ei. Se simțea unită cu Iisus într-un chip straniu, pentru că fusese și binecuvântată de soartă, dar și umilită. Trăise extazul și agonia, fericirea și deznădejdea, mereu parcă la extreme, niciodată liniștită, ca în copilărie, în hanul tatălui ei. A îngenuncheat la Mormântul Învierii și s-a rugat îndelung, așa cum îi spuseseră episcopii că făcea și Fecioara Maria. S-a rugat să afle Sfânta Cruce, iar Domnul i-a trimis o călăuză.
Aflarea Sfintei Cruci
Elena își purta degetele bătrâne pe crăpăturile lemnului. Ai fi zis că e un lemn ca toate lemnele, unul pe care poți să-l pui pe foc, iarna. Dar ea știa că nu e așa. Cu mintea ei ascuțită de rugăciuni îi putea asculta povestea. Povestea ultimelor clipe din viața lui Iisus, Dumnezeul făcut Om și răstignit de semenii săi din ură. Aici, chiar aici, în urma asta din lemn, a intrat cuiul care i-a țintuit mâna dreaptă. Mâna cu care a deschis ochii orbului, mâna care a înmulțit pâinile în pustiu și care, printr-un semn făcut în aer, a scos din demonizatul din Gadara o legiune de demoni. Iar aici sunt găurile lăsate de cuiele ce i-au străpuns picioarele. Picioarele acelea care au bătut la pas Galileea, în lung și în lat, căutând să le arate tuturor calea iubirii. Picioarele acelea care au străbătut nisipul fierbinte al deșertului, care au rezistat prin praf și ciulini, pentru a răspândi între oameni vestea că Dumnezeu îi așteaptă. Privind la lemnul sfânt, împărătesei îi treceau prin minte ultimele zile ale Mântuitorului, zile de care se va vorbi până la sfârșitul lumii.
A aflat de Sfânta Cruce de la un evreu bătrân, Iuda, un om ciudat și viclean, care nu-i plăcuse defel. El i-a povestit că stră-stră-bunicul lui fusese acolo în anul 135, când legionarii lui Hadrian astupaseră Golgota și Mormântul lui Iisus. Soldații înconjuraseră locul noaptea, ca să nu vină creștinii și, până dimineața, în locul Golgotei era deja ridicată temelia noului templu închinat zeiței Venus. Pe strămoșul lui Iuda, romanii îl plătiseră bine, ca să le arate unde se închină creștinii, iar el văzuse cu ochii lui când legionarii luaseră lemnele acelea mari și le îngropaseră. Lemnele din care fuseseră făcute cele trei cruci ale răstignirii! Așa că acum îi putea spune împărătesei locul unde se află. Nu erau departe. Stăteau îngropate undeva, sub templul zeiței Venus, care tocmai fusese demolat din porunca împărătesei.
Elena tremura de emoție. Creștinii care veniseră să ajute au săpat mai mult cu mâinile, de frică să nu strice crucile. Aveau cu toții nădejde în împărăteasă, deși nu le venea să creadă că tocmai un evreu bătrân știe de locul în care le ascunseseră romanii.
Au săpat ca după un om îngropat de viu. Cu grijă, mutând pământul cu palmele, luând cu grijă fiecare pietricică și suspinând de uimire ori de câte ori dădeau peste vreo cioată de copac. Era spre zorii zilei, când lemnele au ieșit la lumină. Crucile erau așezate frumos, una lânga alta, de parcă legionarii se gândiseră că vor fi descoperite la un moment dat.
Elena și-a simțit inima ca strânsă de o gheară! Cum vor ști care din cruci este a Mântuitorului? Voia să sărute urmele cuielor, să plângă în fața Crucii pe care-L răstigniseră pe Stăpânul Lumii, dar îi era teamă! Cum să se închine la crucea unui tâlhar?! Atunci, blândul Macarie, episcopul Ierusalimului, s-a gândit că Sfânta Cruce li se va descoperi singură! Că puterea care se revărsase asupra ei nu o părăsise. Era până la urmă altarul pe care se jertfise Dumnezeu însuși.
Crucile au fost luate cu grijă și lemnul lor atins pe rând de trupul unei femei care murise de curând. Când Sfânta Cruce a lui Iisus i-a fost așezată pe trup, obrajii au prins roșeață, iar moarta s-a ridicat de pe năsălie. Iuda, evreul care nădăjduise la averi de la împărăteasa Elena, a încremenit în genunchi! Nu era pregătit pentru un asemenea miracol. Îl va îmbrățișa pe Hristos din toată inima și-l va urma până la moarte. Ani mai târziu, împăratul Iulian Apostatul a pus ca Iuda să fie torturat pentru a afla adevărul despre descoperirea Sfintei Cruci. Dar bătrânul evreu nu a putut să-i spună decât atât - că lemnul sfânt a înviat o femeie moartă. În cele din urmă, a murit în chinuri, iar biserica îl prăznuiește ca martir, la fel cum prăznuiește și Aflarea și Înălțarea Sfintei Cruci în fiecare zi de 14 septembrie.
Peregrinări
Lemnul Sfintei Cruci nu putea rămâne doar în Ierusalim. Domnul Însuși hotărâse ca el să iasă la lumină, iar acum, relicva sfântă își căuta un drum spre inimile creștinilor. Împărăteasa Elena nu mai putea trăi fără el. Minunile la care fusese părtașă, mireasma aceea stranie care învăluia Mormântul Sfânt, bucuria aceea pe care o avea ori de câte ori săruta Sfânta Cruce au zdruncinat-o din temelii. I-a purtat Ierusalimului o dragoste de nesmintit, până la sfârșitul vieții. A luat cu ea la Roma mare parte din pământul care fusese așezat de Hadrian peste Golgota. Aici l-a așternut drept temelie unei capele personale, pe care a zidit-o chiar în locuința ei. Și tot acolo, în capela aceea, a adus și câteva bucăți din lemnul Sfintei Cruci și din cea a lui Dismas, tâlharul mântuit. Împărăteasa a murit în anul 336, iar poporul a cinstit-o ca sfântă nu numai pentru că scosese la lumină Sfântul Mormânt și Golgota, ci și pentru sufletul ei blând și încercat în necazuri.
Cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci a rămas la Ierusalim, unde milioane de pelerini veneau pentru a-l cinsti. Relicva a avut parte de o soartă zbuciumată. Sute de ani a fost cinstită de creștini în biserica pe care Sfânta Elena a ridicat-o peste Mormântul Domnului. Apoi, în anul 614, armatele persane au cucerit Ierusalimul și au luat cu ele și Sfânta Cruce, ca trofeu de război. Șaptesprezece ani mai târziu, împăratul bizantin Heraclie a reușit să o aducă înapoi. Pentru ea au luptat apoi armatele cruciaților, veniți de la mari depărtări. Când ei au cucerit Cetatea Sfântă, Crucea Mântuitorului a fost, timp de decenii, cea mai prețioasă relicvă a Regatului Latin al Ierusalimului, inima care le-a domolit cavalerilor dorul de acasă. Și tot lor, cruciaților, le-a fost dat să o vadă pierdută pentru totdeauna, în timpul bătăliei de la Hattin, în 1187, când Sfânta Cruce, odorul lor cel mai de preț, a fost capturată de oștirile musulmane ale lui Saladin. De atunci, niciun creștin nu a mai putut să o afle vreodată, dar părticele din ea, desprinse de-a lungul timpului, se găsesc în toate marile catedrale ale lumii. Prin ele, zi de zi, trec și astăzi durerile oamenilor, iar Crucea Domnului le alină și le vindecă. Nu pentru că lemnul ei ar avea ceva special, ci pentru că poartă închisă în sine o fărâmă din iubirea cea nesfârșită a lui Iisus. Iubire de Dumnezeu Întrupat care e gata să moară pentru oaia cea pierdută. De aceea, sfinții creștini spun că Iisus, în chip tainic, nu a coborât niciodată de pe cruce. Stă acolo ca să ne curețe de ură și de dureri.
Notă
În 1870, arhitectul francez Charles Rohault de Fleury a scris o lucrare pentru a răspunde criticilor lui Calvin, care afirmase că din fragmentele Sfintei Cruci păstrate în toate bisericile lumii s-ar putea construi o corabie de mari dimensiuni. În Mémoire sur les instruments de la Passion (Tratat asupra relicvelor Patimilor) el a întocmit un catalog precis al tuturor acestor relicve ale Sfintei Cruci, răspândite în întreaga lume. Astfel s-a dovedit faptul că, adunate, ele nu reprezintă decât o treime din crucea inițială, care avea patru metri lungime și doi metri lățime.