Sunt cifre oficiale, citate de un raport riguros şi, deopotrivă, stufos, realizat de Consiliul Concurenţei. Raportul nu spune câte tăieri de panglică şi inaugurări au fost puse la cale de la începerea lucrărilor şi până la darea în exploatare a clasicelor segmente de 10-15 kilometri - care, de regulă, leagă nimic de nimic -, dar e foarte posibil să fi fost mai mult de 69... Raportul constată, sec, că, în acelaşi interval, 2007-2011, Polonia şi Ungaria au dat în exploatare, fiecare, peste 400 de kilometri de autostradă, probabil cu mai puţin festivism decât în România. Cu mai puţin festivism şi, cu siguranţă, mai ieftin decât la noi. Documentul citat arată că, în România, preţul mediu pe kilometru de autostradă construit în zona de şes este de 6,9 milioane euro, de aproape trei ori mai mare faţă de valoarea estimată pentru Bulgaria (2,4 milioane de euro/km) în aceeaşi zonă de relief! Şi, în timp ce plătim sume aberante pentru construcţia de autostrăzi, avem mai puţini kilometri efectivi în funcţiune (550) decât Bulgaria (562), la o suprafaţă a ţării aproape dublă faţă de vecinii de la sud de Dunăre. De altfel, din punctul de vedere al densităţii autostrăzilor, România, cu 1,5 km de autostradă la 1.000 de kilometri pătraţi, se situează cu mult sub media europeană, care este de 35 km per mia de kilometri pătraţi, şi chiar sub media est-europeană, de 12,3 km la 1.000 de kilometri pătraţi.
Raportul Consiliului Concurenţei e plin de cifre şi de grafice: răceala lor suverană spune totul, pagină după pagină, despre bătaia de joc la care este supusă România, de către o mână de politicieni înhăitaţi, dacă nu cu afacerişti serviţi pe linie de partid, atunci cu giganţi mondiali, de tip Bechtel, veniţi să se căpătuiască în ţara noastră. Raportorii Consiliului Concurenţei trec în revistă toate tertipurile de care se folosesc "regii asfaltului", pentru a controla piaţa şi pentru a impune condiţii de execuţie şi preţuri care să umfle nota finală de plată. Sunt firme furnizoare de materii prime sau de materiale de construcţie care s-au organizat în carteluri şi care controlează preţurile la nivel local. Apoi, sunt mai mari şi mai mici constructori care se asociază în cadrul licitaţiilor pentru a elimina concurenţa onestă. Rezultatul îl simţim, şi de această dată, în propriul buzunar. Acceptarea de către lege a unor acte adiţionale anexate la contractul de bază este una dintre cele mai folosite metode de creştere "pe şest" a preţului licitat de construcţie. Sunt multe alte tertipuri semnalate de competentul raport al Consiliului Concurenţei.
În Polonia, constată o anchetă recentă a Curţii Europene de Conturi, majoritatea covârşitoare a proiectelor de infrastructură sunt finalizate exact la preţul contractat iniţial. Ce-i drept, într-un caz, i-au prins pe polonezi, cu o majorare de 1%... La noi, majorări de peste 30%, peste costurile negociate prost din start, sunt la ordinea zilei. Dar cum să te aştepţi de la oficialii români să negocieze contracte avantajoase, când ei au reuşit performanţa de a pierde (sau de a face pierdut) originalul unui contract de infrastructură important şi atât de controversat, precum cel cu Bechtel?
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
