Sunt cifre oficiale, citate de un raport riguros și, deopotrivă, stufos, realizat de Consiliul Concurenței. Raportul nu spune câte tăieri de panglică și inaugurări au fost puse la cale de la începerea lucrărilor și până la darea în exploatare a clasicelor segmente de 10-15 kilometri - care, de regulă, leagă nimic de nimic -, dar e foarte posibil să fi fost mai mult de 69... Raportul constată, sec, că, în același interval, 2007-2011, Polonia și Ungaria au dat în exploatare, fiecare, peste 400 de kilometri de autostradă, probabil cu mai puțin festivism decât în România. Cu mai puțin festivism și, cu siguranță, mai ieftin decât la noi. Documentul citat arată că, în România, prețul mediu pe kilometru de autostradă construit în zona de șes este de 6,9 milioane euro, de aproape trei ori mai mare față de valoarea estimată pentru Bulgaria (2,4 milioane de euro/km) în aceeași zonă de relief! Și, în timp ce plătim sume aberante pentru construcția de autostrăzi, avem mai puțini kilometri efectivi în funcțiune (550) decât Bulgaria (562), la o suprafață a țării aproape dublă față de vecinii de la sud de Dunăre. De altfel, din punctul de vedere al densității autostrăzilor, România, cu 1,5 km de autostradă la 1.000 de kilometri pătrați, se situează cu mult sub media europeană, care este de 35 km per mia de kilometri pătrați, și chiar sub media est-europeană, de 12,3 km la 1.000 de kilometri pătrați.
Raportul Consiliului Concurenței e plin de cifre și de grafice: răceala lor suverană spune totul, pagină după pagină, despre bătaia de joc la care este supusă România, de către o mână de politicieni înhăitați, dacă nu cu afaceriști serviți pe linie de partid, atunci cu giganți mondiali, de tip Bechtel, veniți să se căpătuiască în țara noastră. Raportorii Consiliului Concurenței trec în revistă toate tertipurile de care se folosesc "regii asfaltului", pentru a controla piața și pentru a impune condiții de execuție și prețuri care să umfle nota finală de plată. Sunt firme furnizoare de materii prime sau de materiale de construcție care s-au organizat în carteluri și care controlează prețurile la nivel local. Apoi, sunt mai mari și mai mici constructori care se asociază în cadrul licitațiilor pentru a elimina concurența onestă. Rezultatul îl simțim, și de această dată, în propriul buzunar. Acceptarea de către lege a unor acte adiționale anexate la contractul de bază este una dintre cele mai folosite metode de creștere "pe șest" a prețului licitat de construcție. Sunt multe alte tertipuri semnalate de competentul raport al Consiliului Concurenței.
În Polonia, constată o anchetă recentă a Curții Europene de Conturi, majoritatea covârșitoare a proiectelor de infrastructură sunt finalizate exact la prețul contractat inițial. Ce-i drept, într-un caz, i-au prins pe polonezi, cu o majorare de 1%... La noi, majorări de peste 30%, peste costurile negociate prost din start, sunt la ordinea zilei. Dar cum să te aștepți de la oficialii români să negocieze contracte avantajoase, când ei au reușit performanța de a pierde (sau de a face pierdut) originalul unui contract de infrastructură important și atât de controversat, precum cel cu Bechtel?