Deşi îl vedeam pentru prima dată pe bărbatul din faţa mea, deşi cu câteva clipe în urmă era pentru mine doar un străin ca oricare altul, am presimţit că ceva urma să se întâmple, ca atunci când ştii că urmează să greşeşti, dar nu te poţi abţine să n-o faci, oricât te-ai strădui.
Venisem la un interviu de angajare, la o firmă cunoscută de arhitectură, moment destul de important în viitoarea mea carieră, pentru care mă pregătisem temeinic. Lucrasem în ultimii ani ca inginer de structuri, şi părea pentru mine traseul perfect, să fac un pas la o firmă mică, în poziţia de arhitect secundar, într-o companie cu capital german. După câteva minute de aşteptare, m-a poftit într-o încăpere cu un perete de sticlă, extrem de rece şi ordonată, şi am înţeles destul de repede că el era persoana cu care urma să se desfăşoare interviul. "Arhitect principal şi asociat Mayer" s-a prezentat, în timp ce eu îmi aruncam privirea dintr-o parte în alta a încăperii, pe furiş, ca un detectiv care e conştient că are doar câteva secunde la dispoziţie ca să adune toate probele de la locul unei crime. Câteva premii şi diplome pe raftul de sus, o poză clasică de familie pe birou, făcută în cel mai îndepărtat land german, o plantă bine îngrijită la fereastră, o minge de tenis cu un autograf într-o cutie pe un piedestal. S-a aşezat pe scaunul de piele maro din spatele biroului, singura pată de culoare din încăperea imaculat de albă, şi-a descheiat nasturele de sus al cămăşii, s-a lăsat uşor pe spate şi a început să îmi pună câteva întrebări punctuale. Ce proiecte am desfăşurat, unde am mai lucrat, ce aşteptări am. Mă străduiam să răspund cât mai corect, în germana mea pe care nu o mai folosisem din timpul liceului, răspunsuri scurte, spuse cu zâmbetul pe buze, ca un om stăpân pe el, până în cele mai mici detalii. Atenţia îmi era îndreptată în altă parte. În timp ce vorbea, îi priveam cămaşa care îi stătea lipită de piept, de parcă i-ar fi călcat-o cineva direct atârnată pe el, cu mânecile suflecate până la cot, într-un mod neglijent şi atrăgător, cu nasturi asortaţi, care-i lăsaseră pe braţe două urme roşii, şi în momentul acela mă gândeam că rolul meu pe lume e doar să îl ating pe el. Să îi mângâi degetele lungi şi frumoase, ca ale unui adolescent, cu care muta un dosar dintr-o parte în alta a biroului, în timp ce vorbea, să îi plimb mâna prin părul uşor încărunţit, să mă lipesc cu tot trupul de fiecare parte a lui, într-o îmbrăţişare continuă, şi să îi spun la ureche cât de mult mă bucur că l-am găsit.
Era un om trecut de 40 de ani, la prima vedere, aproape dublul vârstei pe care o aveam eu, dar care-şi păstrase vigoarea tinereţii şi o anume alură de seducător. Îl priveam atent şi îl dezbrăcam cu mintea de hainele elegante pe care le purta, rând pe rând, îi dădeam la o parte cămaşa şi toţi termenii tehnici despre investiţii şi piaţa imobiliară, atât de plictisitori, dar care sunau atât de bine rostiţi din gura lui, până când am văzut în faţa mea un om gol şi flămând, la fel de flămând ca şi mine. Singură de câţiva ani, fără relaţii de durată, trăiam într-un soi de libertate amăgitoare, gata să devorez primul om întâlnit, aşa cum devorează un lup tânăr prima oaie pe care o întâlneşte în viaţa lui.
Nu am crezut niciodată în suflete pereche, în îndrăgosteli la prima vedere, pe care le consideram nişte copilării, aveam deja o vârstă, nişte aşteptări şi nişte planuri întinse pe mai mulţi ani şi eram perfect convinsă că nicio relaţie nu are cum să dureze dacă se bazează doar pe instinct, că ceea ce numeşte lumea dragoste la prima întâlnire nu e decât atracţie fizică, departe de conceptul de iubire pură. Şi cu toate astea, înarmată cu toate principiile care îmi ghidaseră relaţiile până atunci, nu reuşeam decât să mă comport ca o adolescentă îndrăgostită.
Interviul s-a terminat destul de repede, "Vă vom contacta noi, în cel mai scurt timp posibil". O strângere de mână fermă, un zâmbet studiat în ani de experienţă, o domnişoară stilată, care m-a condus până la ieşire, urându-mi o zi bună, şi m-am trezit în stradă, printre oameni necunoscuţi, care parcă aşteptau toţi, din priviri, rezultatul interviului. Mă plimbam pe străzi, cu sentimentul că mi s-a întâmplat ceva, dar nu ştiam încă ce, că aş fi dat orice să-mi sune telefonul şi să mi se spună: "Felicitări, ai primit postul" sau poate să alerge cineva după mine pe stradă, să mă tragă de mânecă şi să-mi spună doar atât: "Arhitectul principal şi asociat Mayer are nevoie urgent de ajutorul tău".
Căci adevărul adevărat, aşa cum suna el în mintea mea, ca o bucată mare de metal pe care o arunci într-un perete de sticlă, ca acela din biroul arhitectului Mayer, nu putea fi scos la iveală. Nu mă puteam întoarce să stau, pur şi simplu, în faţa lui, să îi mărturisesc, cu cea mai mare nonşalanţă de care ar fi capabil un om, că m-am întors doar să-l văd pe El, că nu mai contează nici măcar dacă voi primi vreodată postul pentru care venisem la interviu, că nu contează nici cele trei feţe de copii blonzi cu ochi albaştri care m-au privit din fotografia lui de pe birou. Că m-am întors, la nici două ore de când îl văzusem pentru prima dată în viaţa mea, să-i spun că simt cum nu mai pot să trăiesc nicio clipă fără el, să-l asigur că sunt pregătită să caut printre toate misterele adunate în mintea şi trupul lui, în ultimii 40 de ani.
Am deschis timid uşa biroului şi l-am văzut, privind în depărtare, sprijinit cu o mână de fereastra cea mare, cu spatele la mine. Dacă m-aş fi aşezat pe scaunul de pe care mă ridicasem cu două ore în urmă, aş fi riscat prea mult, eliminând jumătate din scuzele pe care le pregătisem atât de meticulos, căci nimeni nu se aşează după un atac de orice fel şi nimeni nu îşi caută cheile pierdute stând pe un scaun. Aşa că am rămas în picioare, lângă uşă, fără să scot vreun cuvânt, aşteptându-l pe el să se întoarcă şi să mă întrebe ce s-a întâmplat, să-mi dea o mică fărâmă de care să mă agăţ, care să mă ajute să aleg cât mai natural una din minciunile pe care urma să le scot la înaintare. Să mă întrebe de ce m-am întors, dacă mă simt bine sau să-mi spună sec, încă o dată, că mă vor contacta ei. Dar el stătea întors, de parcă şi mintea îi plecase departe, acolo unde fugise şi privirea lui, fără să fi auzit uşa deschizându-se şi paşii mei prin încăpere.
"Crezi în dragoste la prima vedere?", am auzit într-un final, în timp ce mie tocmai îmi venise în minte ideea salvatoare care să pună punct acestei situaţii.
"Crezi în dragoste la prima vedere?", a întrebat a doua oară, în lipsa răspunsului meu, şi când s-a întors, sprijinindu-se de astă dată cu tot corpul de peretele de sticlă, cu mâinile în buzunare, era clar că nu vorbeşte nici la telefon şi nici nu se întreabă singur, ci vorbeşte cu mine. "M-am întors să vă rog să îmi mai explicaţi, încă o dată, viziunea companiei dvs.", m-am trezit spunând, iar el, izbucnind în cel mai pofticios râs, m-a întrerupt aşa cum corectezi un copil care tocmai a spus cea mai mare prostie. "Ştii bine că nu acesta e motivul pentru care te-ai întors, aşa cum ştiu că eu am aşteptat în ultimele două ore să te văd intrând încă o dată în biroul meu".
S-a apropiat de mine şi m-a luat de mână, avea mâinile calde şi fine, ca şi cum atunci le scotea din cutie şi era pentru prima dată când le folosea. M-am trezit în faţa geamului, privind cel mai frumos apus de soare, în timp ce el, în spatele meu, îmi dădea uşor părul de pe umeri la o parte. M-a sărutat încet pe gât, m-a adulmecat aşa cum face un om al cărui singur scop, o viaţă întreagă, e să te aştepte pe tine, şi a întins cu mâinile lui mâinile mele, lipindu-le de geam, până am devenit un singur trup.
După câteva ore, am plecat spre casă, fără să îi mai spun vreun cuvânt, cu gândul că trebuie, că trebuie neapărat, sub o formă sau alta, să şterg şi să uit acest episod din viaţa mea, înainte de a intra într-un cerc despre care nu ştiam dacă e o simplă joacă sau cel mai periculos joc. Mă gândeam doar că, indiferent de atracţia simţită, nu vreau să fiu amanta unui om care ar putea să-mi fie, la o adică, tată, care-şi vizitează, o dată la câteva luni, undeva în Germania, copiii cei blonzi şi soţia, că nu aş putea nici măcar să accept postul şi să lucrăm împreună, în eventualitatea în care m-ar fi ales tocmai pe mine dintre toţi candidaţii, fiindcă m-aş fi gândit, tot restul vieţii, că alegerea nu a fost una corectă. Că şi dacă am fi lucrat împreună, stabilind de la început o relaţie de angajat şi angajator, aş fi ajuns să-mi doresc, încă din prima clipă în care păşeam din nou în acel birou, doar să-l ating şi să mai văd încă şi încă o dată apusul.
După o săptămână, ajungând acasă, am găsit pe robotul telefonului un mesaj de la firma de arhitectură, în care eram invitată la o discuţie cu domnul arhitect Mayer. A doua zi, în lipsa unei reacţii din partea mea, aceeaşi domnişoară stilată îmi lăsa un alt mesaj, în care îmi spunea că discuţia la care eram invitată era legată de faptul că obţinusem postul de arhitect secundar şi mă ruga să le întorc apelul pentru a stabili o nouă întâlnire. Am decis să şterg toate mesajele, fără să dau vreun răspuns şi fără să mai calc vreodată în acel birou, adăpostindu-mă de atacatori închipuiţi, convinsă fiind că relaţiile care încep atât de brusc se termină la fel de brusc, că nu-ţi poţi ghida întreaga viaţă după o simplă atracţie de moment şi că următoarea dată, la următorul interviu, poate va fi o altă femeie în locul meu, care se va întoarce, şi ea, după două ore, căutându-şi cheile sau telefonul.
În a treia dimineaţă, după ce scosesem din priză telefonul, ca să nu mai fiu pusă nici măcar în faţa tentaţiei de a răspunde unei alte invitaţii, când am deschis uşa de la intrarea în apartament, în faţa mea stătea arhitectul principal şi asociat Mayer. "Crezi că poţi să pleci acum, după ce te-am găsit?". Am încercat pentru foarte puţin timp să îi prezint situaţia, să vorbim de moralitate, de motivele pentru care se întâmplă toate lucrurile, de faptul că tot ce încearcă el să îmi spună sunt copilării, că nu ne cunoaştem şi nici măcar nu ştim dacă avem vreun lucru în comun. A intrat în casă, închizând după el uşa, de parcă se întorsese după o zi de muncă în propriul apartament, de parcă totul îi aparţinea, şi aerul dintre noi, şi telefonul scos din priză, de parcă până şi eu eram a lui. Mi-a luat capul între mâini şi m-a sărutat apăsat, lăsându-mă fără aer. Am muşcat din el ca din cel mai dulce măr interzis, potolindu-mi şi setea, şi dorul, şi neputinţa adunate în mine în ultimii ani, gândindu-mă doar că de mâine voi şterge cu buretele această greşeală din viaţa mea, că îl voi uita definitiv şi, dacă va fi cazul, voi face toate eforturile şi mă voi şi muta, ca să-mi pierd urma.
*
Au trecut zece ani de atunci şi nu i-am răspuns niciodată la întrebare. Dacă m-ar mai întreba acum, încă o dată, i-aş spune că da, cred în dragostea la prima vedere. I-aş răspunde că, uneori, degeaba te împotriveşti şi vrei să dai afară pe uşă iubirea, fiindcă ea va intra în cele din urmă pe geam, că alteori, trei copii blonzi care-ţi zâmbesc dintr-o fotografie pot fi nişte nepoţi din cel mai îndepărtat land al Germaniei şi că atunci când întâlneşti pe cineva pe care l-ai aşteptat o viaţă, ar fi bine doar să îi spui că îl iubeşti.
ANA MAYER - Arhitect principal şi asociat "Mayer şi Asociaţii"
(Reproduceri după picturi de MIRCEA DEACA)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
