...Recunosc, am văzut cu mare întârziere "Un tango mas" (mai pe românește... "Încă un tango"), spectacol-unicat cu care se mândrește, pe drept cuvânt, acel teatru foarte special, condus de o mare și foarte specială actriță, pe nume Dorina Lazăr. Teatrul se cheamă "Odeon". Da, l-am văzut cu mare întârziere, dar așteptam să-l văd cu nerăbdarea înfierbântată cu care împătimiții de tango - profesioniști ori simpli amatori - așteaptă să intre pe ringul de dans. Am știut că de la primele acorduri de muzică pasională, voi fi cucerită de spectacol, de ritmuri, de regie, de coregrafie, de decor, de lumini, de costume, de atmosferă. Că voi fi înnobilată de energia scăpărătoare a interpreților ce oficiau, sub ochii noștri, o demonstrație supremă de "Tango mas".
Atinsă de emoția provocată de acest spectacol-eveniment, mi s-a părut firesc să încerc să-l cunosc mai bine (în numele cititorilor noștri) pe acest balerin, pe acest dansator înzestrat cu un har al creativității atât de special, ba chiar și cu o frumusețe din familia lui Apollo. Noi, oamenii obișnuiți, dorim întruna să aflăm când și cum țâșnește la lumină harul care-i face atât de deosebiți, de unici, pe cei cu "o stea în frunte". Așadar, l-am "atacat" pe artist cu întrebările, clasice, de început:
Micul balerin de pe Giurgiului
- Unde ați apărut pe lume? De când ați început să dansați?
- De când mă știu! Dintotdeauna! Auzeam muzica și dansam, vedeam balet la televizor și dansam și eu. Din copilărie am avut înclinații artistice (pe lângă dans, eu și desenam foarte mult). Iar mama mea a știut să vadă, să intuiască în aceste manifestări ale mele un posibil talent creativ. Ea s-a priceput să îmi îndrepte pașii către studiul dansului, către dezvoltarea creativității, încât toată această joacă a mea să devină, poate, în timp, ceva serios. Am clar în minte imaginea mamei mele, a tatălui meu, a întregii familii care, cu rândul, în funcție de timpul fiecăruia, mă duceau la cursuri de dans încă de la vârsta de trei ani. Zilnic! De atunci dansez și nu mi-am dorit să fi făcut altceva. Mă simt foarte norocos că sunt artist! E un mare dar pe care mi l-a făcut Dumnezeu. Mă întrebați despre copilăria mea... M-am născut în București, pe Șoseaua Giurgiului, în blocul turn cu cincisprezece etaje. Chiar la ultimul etaj. Acolo am prins marele cutremur din 1977! Din fericire, blocul a fost foarte rezistent și nu s-a întâmplat nimic grav. Apoi ne-am mutat în cartierul Drumul Taberei. Am fost un copil care s-a jucat pe-afară împreună cu ceilalți copii. Ce-i drept, puțin mai târziu, din cauza dansului, a trebuit să îmi "sacrific" joaca și să mă dedic cu totul acestei profesii care, pe cât e de frumoasă, pe atât e de grea. Consider că lumea trebuie să știe că dansul e o profesie în care se muncește enorm! Eu am prins perioada când tocmai se demola Spitalul Brâncovenesc, când se construia Casa Poporului! Era istovitor, mai ales iarna, să mergem, prin noroaie și nămeți, la școala de balet, care era pe 11 iunie, aproape de Mitropolie. N-a fost deloc ușor, înainte de '89! Era frig în sălile de dans, repetam cu mănuși de lână ca să nu ne înghețe mâinile pe bară. Cu toate astea, cu toate greutățile, lumea era totuși altfel. Mai curată. Nu ne uram între noi. Poate pentru că aveam cu toții speranța - care ne ținea în viață - că, într-o zi, toate greutățile se vor sfârși. Din păcate pentru școala românească de dans, vremurile noi de după Revoluție, ca și toți acești ani, mulți, care s-au scurs de atunci, nu au adus nici o îmbunătățire a condițiilor privind studiul profesionist al dansului. Noi nu avem - nici azi! - o școală de dans (mă refer la o clădire), cu săli mari și înalte, cu dușuri, cu vestiare, eventual chiar și cu o sală de spectacole. Personal, în urma spectacolelor pe care le-am organizat la Operă, am donat liceului de balet pianine, o instalație de sunet și o videotecă. Este o situație foarte greu de înțeles, când văd cum se cheltuie atâția bani pe toate prostiile, când văd cât și cum se fură. Când observ că nimeni nu are grija educației tinerei generații, a unor baze solide care se pun încă din școală!
Cei doi magnifici
- Pe cine ați moștenit? Aveți dansatori în familie?
- Nici vorbă! Părinții mei au fost muncitori: tata sudor, mama confecționer. Mi se pare și acum extraordinar (un amestec de admirație și recunoștință), felul cum au știut ei să respecte, să ocrotească, să încurajeze harul meu în domeniul artistic, cât și talentul surorii mele, Elena, în domeniul literelor. Nu am avut nici o tradiție în familie, și nici nu cred că e, cât de cât, obligatorie, din contră, cred că Dumnezeu învestește cu talent sau frumusețe acolo unde te aștepți mai puțin, acolo unde e nevoie, acolo unde nu e nimic.
Adevărul e că m-am născut într-o epocă în care oamenii încă mai respectau foarte mult artiștii, calitatea, valoarea. Din fericire, părinții mei nu au avut prejudecăți legate de dans, prejudecăți care sunt absurde și care în ziua de azi sunt legate de pragmatismul cinic al goanei după bani. Se zice că un artist e un muritor de foame! Ce prostie! În orice profesie poți să fii muritor de foame sau să trăiești decent. De aceea, nu voi obosi niciodată să spun că nu eu am făcut sacrificii în numele artei, ci familia mea, părinții mei, pe care nu i-am auzit niciodată spunând: "Azi nu mergem la cursul de balet pentru că n-avem posibilități...". Repet, mă simt norocos pentru faptul că am avut o familie care m-a ajutat să îmi urmez visul. Asta e esențial, e vital, căci nimic nu e mai trist decât să ajungi la concluzia că viața ta ar fi trebuit să fie trăită în altă parte, în altă profesie, în alt domeniu!
- Ce școli ați urmat? Ați avut profesori de care vă amintiți azi cu plăcere?
- Am absolvit liceul de coregrafie din București, apoi, în mod firesc, Facultatea de Teatru. Dar până la școala de balet, îmi amintesc cu drag de cursurile pe care le făceam la acele Case ale pionierilor (care existau înainte de 1989), unde eram singurul băiat printre foarte multe fete și unde aveam o profesoară originară din Rusia, doamna Antoaneta Boscu. O doamnă blondă care era un adevărat personaj, coborât parcă din alte epoci sau dintr-un film de Fellini! Vorbea cu accent rusesc și avea la bază, evident, faimoasa Școală de balet rusă. Dumneaei a fost primul profesionist care m-a încurajat și care m-a făcut să mă simt, de mic, ca un adevărat artist. Îi sunt recunoscător și azi...
- Ați fost de mic la operă, la spectacole de balet?
- Împreună cu sora mea, mergeam mai tot timpul la Operă. Mai exact la fosta Operetă de pe Splai. Părinții noștri ne duceau la teatru, la concerte, tot de pe la trei-patru ani. Eu, unul, nu înțeleg acei părinți care nu își duc copiii la teatru, la operă, să vadă și să simtă emoția live a unui act artistic. Nu înțeleg și nu accept nici o scuză, nici de timp, nici de trafic, nici de bani. Copilul trebuie educat, culturalizat încă de foarte mic, crescut în cultul frumosului, al fanteziei creatoare, al armoniei.
- Ați avut în acei ani, în copilărie ori mai târziu, în adolescență, un idol?
- Niciodată nu am simțit nevoia unui idol. Poate doar nevoia unor repere. Au existat, desigur, personalități care m-au inspirat de-a lungul carierei mele, și pe care le-am și întâlnit: artiști mari, de la care am învățat, maeștri din domeniul dansului sau al teatrului. Am învățat din mers, lucrând, experimentând, asumându-ne reciproc riscuri. Dansul și teatrul le faci lucrând în permanență, fiind tot timpul în contact cu scena.
- Ați avut un rol preferat? Chiar mai multe?
- În tot și în toate m-am regăsit. În toate rolurile am pus ceva din mine, le-am dorit, le-am muncit și m-au costat: energie, speranțe, iluzii. Și totuși, cred că Dorian Gray din spectacolul "Portretul lui Dorian Gray", de la Teatrul Odeon, care a avut premiera în 2004, se pare că e rolul care m-a servit cel mai bine.
Miracolul de la Odeon
- Cum ați ajuns la Teatrul Odeon unde, împreună cu o echipă de profesioniști de înaltă clasă, ați creat spectacole de referință?
- Prezența mea în minunata echipă a Teatrului Odeon o datorez regizorului Alexandru Dabija. El m-a chemat, prin anul 2000, să mă alătur trupei de la "Odeon". Privind în urmă, îmi dau seama ce proiecte importante și frumoase am realizat împreună cu regizorii Odeonului, cu Alexandru Dabija și cu Dragoș Galgoțiu, de-a lungul acestor ani. "Un tango mas" și "Block Bach" cu Dabija, "Portretul lui Dorian Gray", cu Galgoțiu, fără să mai punem la socoteală galele de dans sau spectacolele de teatru sub bagheta acestor regizori, la care eu am semnat coregrafia. Au fost niște întâlniri absolut fericite, care sper că vor continua. Sunt spectacole care se joacă și s-au jucat mult timp, spectacole-eveniment, pe care le-am prezentat în multe turnee în Europa, spectacole jucate cu casa închisă. Alături de celelalte producții de dans ale mele, toate aceste spectacole au făcut din Odeon un teatru unic, unde publicul iubitor de dans (și nu numai) știe că poate vedea ceea ce își dorește.
Dansând în iarbă
- Vorbiți-ne despre excepționala dvs. parteneră, balerina Monica Petrică...
- Dansez de mult împreună cu Monica, un artist și un prieten pe care îl prețuiesc enorm! E ca o soră. Talentul și frumusețea îi sunt dublate de un caracter pe măsură. Ea m-a urmat peste tot, în toate proiectele pentru care am solicitat-o. Ne știm din copilărie, din școala de balet. Am dansat împreună în "Roșu și negru", pe scena Operei Naționale, la Odeon, în "Un tango mas" și "Block Bach", la Teatrul de Operetă, în "Urban Kiss" și în multe alte spectacole în țară și în străinătate. Mai ales turneele în străinătate, pe care le-am făcut cu ea le păstrez în memorie ca pe niște mari aventuri, în care, pe lângă faptul că am avut succes, am trecut prin tot felul de întâmplări, bune de cuprins într-o carte. Cu ea am dansat pe mari scene ale lumii, dar și pe asfalt, pe iarbă, acolo unde s-a cerut, acolo unde am fost chemați. Când suntem împreună, râdem foarte mult, ne place să râdem și chiar credem în efectul terapeutic al râsului, în starea de fericire pe care o induce. În plus, amândoi iubim foarte mult animalele și tot împreună le ajutăm, le salvăm, când le găsim în suferință.
- De ce "Tango"? Aveți o relație mai specială cu lumea argentiniană?
- Nu cred că e cineva pe lume care să nu iubească tangoul. Îmi place, pur și simplu, pentru că este frumos, erotic, senzual, decadent, surprinzător, grav și pasional, sau ludic și plin de umor! Cu toții ne regăsim în acest dans care e ca o promisiune de fericire, ca atunci când miroși un parfum bun sau mănânci o ciocolată fină. Îți activează toate simțurile. "Un tango mas" este, iată, un spectacol care ține afișul teatrului din 2006, când a fost premiera, și care este unul dintre cele mai longevive spectacole din România. Secretul stă poate în fascinația provocată de tango și, ne place nouă să credem, pentru că e un spectacol bun, de suflet, pe care îl dansăm cu mare plăcere de fiecare dată, și eu, și partenera mea, minunata Monica Petrică. Ca și ceilalți dansatori din spectacol. Faptul că e atât de cerut de public ne motivează, ne dă putere să mergem mai departe ca performanță.
- Aveți prieteni în Argentina?
- Nu am prieteni în Argentina și nu am fost niciodată la Buenos Aires. Îmi doresc, desigur, să ajung și-acolo, pentru că îmi place foarte mult să călătoresc. Dar povestea din "Un tango mas" se poate întâmpla oriunde. E o poveste de dragoste ca atâtea altele. Plină de bucurii și suferință. De agonie și extaz. Și poate de aceea vin la spectacol foarte multe cupluri, cred că se regăsesc în acea desfășurare de pasiune, când clocotitoare, când rece ca gheața. Nu cred că trebuie să fi fost plecat în Argentina pentru a înțelege spiritul acestui minunat dans, așa cum nu cred că pentru a face un rol, un actor trebuie să treacă prin experiențe asemănătoare cu ale personajului. Dacă interpretezi un hoț, nu te apuci să furi, ca să vezi cum trebuie să joci. Tocmai prin asta e minunat teatrul și dansul, că ajungi să interpretezi pe o scenă vieți, destine, senzații, emoții, cu ajutorul forței gândului creator, al imaginației, al fanteziei.
- Și acum... două întrebări de final: Care e relația dintre Răzvan Mazilu, interpretul, și Răzvan Mazilu, creatorul coregrafiei?
- Relația dintre cei doi Mazilu e una ca în viață: se mai iubesc, se mai urăsc, coabitează sau își fac loc cu forța... Se împacă, până la urmă. Așa se va întâmpla până la un moment dat, atunci când nu voi mai dansa, iar interpretul va fi nevoit să îi ofere locul creatorului...
- V-ați dorit vreodată să părăsiți definitiv România?
- Nu, nu mi-am dorit niciodată să plec definitiv din țară! Cum să-mi doresc așa ceva când, în România mi s-au împlinit și mi se împlinesc toate visele!? Și... încă ceva, nespus de prețios: aici, acasă, am publicul meu, care mă iubește. E o iubire reciprocă.