Cărțile de convorbiri cu persoane care au notorietate - pasageră sau durabilă, locală sau mondială - s-au dovedit vandabile. Fie că e vorba de nume cu excelență profesională, în special din sfera artistică, fie de oameni cu mare expunere publică din sport, politică, show-biz, mai rar din știință, asemenea volume sunt râvnite și de cei care nu au pasiunea lecturii. Curiozitatea lor e nutrită și de dorința de a coborî celebritățile la nivel omenesc comun, de a găsi motive nu doar de admirație, ci și de judecare morală, de indignare sau compătimire cu o superioritate care le face bine. Iar cel care provoacă mărturisirile și își alătură pe copertă numele de unul (mai mult sau mai puțin) celebru joacă un loz cu șanse multiple. Nu doar că își mai trece un titlu în bibliografie, ci poate câștiga și un pot mare, numele lui fiind citat în posteritate alături de cel al interlocutorului cu memorie perenă. De câte ori nu l-am văzut citat pe Bernard Gavoty, care a înregistrat între 1951-1953 douăzeci de convorbiri cu George Enescu, prelucrate împreună cu marele nostru compozitor în ultimul lui an de viață, pentru apariția într-un volum rămas de referință? Sau numele lui Matthieu Galey asociat cu acela al Margueritei Yourcenar pentru dialogurile lor din cartea Cu ochii deschiși? Sau ce vă spune faptul (nedrept) că din bibliografia lui Florin Mugur, un poet bun aproape uitat după moarte, cel mai des pomenită și azi e cartea lui de convorbiri cu Marin Preda din 1973 (nu însă și cea la fel de interesantă cu Paul Georgescu, critic și romancier de certă valoare, aflat deocamdată într-un con de umbră conjuncturală)? Știindu-se toate acestea, nu e de mirare că în ultimii ani, odată și cu simplificarea tehnică a realizării lor, cărțile-dialog au proliferat la noi. În lumea literară cel puțin, dacă sunt trecute de 60 de ani, personalitățile cele mai vizibile sunt solicitate de tineri colegi să-și povestească viața, cariera, întâmplări cu alți scriitori vestiți pe care i-au cunoscut, opinii despre vremurile pe care le-au trăit și despre prezent, să-și spovedească păcate și să facă profesiuni de credință. Cea mai recentă carte de acest gen pe care am citit-o se datorează unei tinere cercetătoare literare din Oradea, Ioana Revnic, specializată în literatură română contemporană (inclusiv studii postdoctorale). După un volum de interviuri cu scriitori români emblematici din generațiile '60-'80, "Dresura de lei", în care și-a dovedit competența și "clasa" superioare gazetarilor culturali din mass-media, acum ea și-a ales un subiect gras în persoana criticului, istoricului literar și publicistului Alex. Ștefănescu. Binecunoscut de decenii nu doar cititorilor de reviste literare, ci, ca și Dan C. Mihăilescu, mult mai numeroșilor telespectatori, pentru emisiunile în care făcea o totdeauna simpatică popularizare - pozitivă sau negativă - cărților românești, Alex. Ștefănescu e interlocutorul ideal fiindcă îi place să povestească, are umor, e un bonom sentimental, cu simțul (auto)spectacolului. De aceea volumul de confesiuni stimulate de Ioana Revnic după o serioasă documentare are calități de piesă de teatru cu două personaje oglindite unul în altul. Tânăra intervievatoare știe cum să-i câștige încrederea hârșitului de viață sexagenar, să-l aducă într-o stare de spirit propice comunicării dezinhibate, sincere (mă rog, în limitele imaginii pe care dorește el să o lase despre sine). Și nici nu îi e prea greu, fiindcă Alex. Ștefănescu are un talent de povestitor înnăscut și exercițiul discursului seducător. Fabuloasa copilărie bucovineană într-o familie cu trei copii în care iubirea părintească, filială și frățească plus bunul simț al locului și-au pus amprenta asupra adolescentului rebel, modelându-l pe viață; perioada studiilor universitare în Bucureștiul atât de diferit ca atmosferă și mentalitate de Suceava lui; întâlnirea cu personajul crucial al carierei sale, Nicolae Manolescu, sprijin prețios în multe cumpene, și tristețea neînțelegerilor recente; redacțiile în care a lucrat, entuziasmul lui pentru literatură, niciodată secătuit, și o bogată, savuroasă anecdotică din viața literară sunt doar câteva din temele cu care vă ademenesc în lumea acestei cărți.
Ludmila Ulițkaia,"Fetițele. Rude sărmane", povestiri, traducere de Gabriela Russo, Editura "Humanitas Fiction", colecția "Raftul Denisei" (tel. 0372/743.382). 256 p.
Majoritatea editurilor își răresc peste vară, dacă nu chiar stopează, noile apariții în librării, rezervându-și pentru septembrie, când lumea se întoarce din vacanță, lansările de titluri inedite. Mă bucur că Humanitas nu se conformează acestei cutume, fiindcă și în concediu cititorii intră în librării, ba chiar au mai mult timp să zăbovească acolo pentru a-și alege companioni de ore liniștite. Iată, în plină vară, editura a publicat o nouă carte a Ludmilei Ulițkaia, al șaptelea volum tradus în românește de Gabriela Russo din opera celei considerate drept cea mai bună prozatoare contemporană din Rusia. Ideea de a încredința aceluiași traducător transpunerea cărților unui mare autor este și ea benefică. Familiarizat, prin demontarea originalului și re-crearea lui în românește, cu universul tematic, particularitățile stilistice și de construcție ale scriitorului străin, traducătorul devine simbiotic cel mai nuanțat cunoscător al său în spirit și literă. Traducerile din rusește realizate de Gabriela Russo ale povestirilor, nuvelelor, romanelor scurte și până la vastele compoziții polifonice scrise de Ulițkaia o demonstrează. Prozatoarea face parte din pleiada noilor scriitori ruși, cunoscuți în România după ce Occidentul i-a "descoperit" cu entuziasm. Makanin, Tatiana Tolstaia, Pelevin, Sorokin, Kurkov, Erofeev, Mamleev, Șișkin ș.a. continuă marea tradiție a literaturii lor naționale, originali fiecare în felul său, sincronizați cu procedeele moderne și postmoderne occidentale, dar având în același timp ca numitor comun o marcă rusească inconfundabilă. Și despre Ulițkaia se poate spune același lucru. De profesie genetician, s-a consacrat prozei de ficțiune destul de târziu, pe la 50 de ani, și a devenit faimoasă, inclusiv în Occident, abia după căderea comunismului. În timpul cenzurii sovietice, cărțile ei despre cenușiul cotidian, discriminările de clasă și rasă, mizeria materială și morală, despre promiscuitate și îndoctrinarea mincinoasă, pe scurt despre viața omului de rând din URSS, n-aveau cum să apară. În ADN-ul ei scriitoricesc, geneticiana are în primul rând gene Cehov - o combinație de râs cu lacrimă, de sublim și ridicol, apoi Turgheniev, Goncearov, Tolstoi și ceva Dostoievski, pentru acea foame de dăruire a sufletului, de împlinire prin sacrificiu. Vâna cehoviană se simte pregnant în povestirile din volumul pe care vi-l recomand azi. Ulițkaia aduce în ele vieți mărunte de fete și femei pentru a sonda spre adevăruri omenești general valabile despre candoare, iubire, vulnerabilitate, suferință, generozitate, dar și despre intoleranță, cruzime, invidie, frică, minciună, lăcomie. În prima dintre cele două culegeri reunite între coperțile cărții, descoperim universul copilăriei și adolescenței din anii sovietici '50, cu pioniere crescute în cultul lui Stalin și al eroismului comunist, dresate în ritualuri și limbaj oficial. Aceleași fetițe care traversează ca protagoniste sau personaje secundare toate cele șase proze (dintre care cea intitulată La 2 martie, în același an e o bijuterie) ilustrează cu umor și fior atât mecanismele mutilante ale stalinismului, cât și eternul suflet rus în căutarea unui sens existențial care să-l salveze din prezentul pervertit. Și în a doua secțiune, Rude sărmane, realitatea moscovită de după război e proiectată prin viețile unor oameni neînsemnați, cu iluziile, eșecurile, umilințele și bietele lor satisfacții. Personajele sunt și aici în principal femei, surprinse în diferite momente ale existenței lor pline de dificultăți cotidiene, dar niciodată resemnate. Fiindcă pe fiecare o năzuință înaltă, o credință iluzorie sau o taină prețioasă o ajută să plutească, să nu cadă în disperare. În povestirile Ludmilei Ulițkaia nu există răspunsuri la marile întrebări, ci doar fete și femei care-și duc viața în sumbrul secol XX, luminate din interior de speranța nebunească într-un bine intim, fie și derizoriu. Prin filtrul prozatoarei, imagini, scene, discuții, senzații, sfâșieri și râsete din URSS limpezesc - între politic, poetic și grotesc - cursul vieții dintr-o epocă, slavă domnului, apusă.
Jean des Cars, "Sissi, împărăteasa Austriei", traducere de Ana-Maria Stan, postfață de Doru Dumitrescu, Editura Corint (tel. 021/319.88.22), 496 p.
Pentru mine, legendara Sissi, soția împăratului Franz Joseph I, are splendoarea actriței Romy Schneider din filmele în care a întruchipat-o și care au alimentat cultul persistent al împărătesei Austriei și reginei Ungariei. O femeie cu destin dramatic, ce continuă să fascineze și azi, de vreme ce i se dedică noi și noi cărți. Știu că biografiile personajelor istorice conțin premisele unor reconstrucții mitice, dar în cazul Elisabetei de Wittelsbach, ducesă de Bavaria și apoi împărăteasă a Austriei, scenariul real al vieții are toate ingredientele unui roman complex. Cea care a intrat în istorie sub numele copilăros și înduioșător de Sissi a avut, până la urmă, o soartă tragică, în ciuda străduințelor ei de a-i schimba cursul. Ultima împărăteasă a dinastiei multiseculare a Habsburgilor, ca soție mult iubită a lui Franz Joseph, și mama prințului Rudolf, celebru prin mult mediatizatul "episod Mayerling", a fost ea însăși asasinată de un anarhist italian la Geneva, în 1898. Francezul Jean des Cars, cunoscut biograf al multor capete încoronate din Europa secolului XIX și cunoscător avizat al epocii, nu se putea să nu fie și el atras de întorsăturile și capcanele pe care destinul le-a pus în fața acestei femei intrate aproape fără voie în țesătura istoriei. Sissi a rămas în memoria colectivă ca o suverană extraordinar de frumoasă, solitară și independentă, în raport cu protocolul imperial, călătoare neobosită, sfidând constrângerile vremii prin purtare și idei, prin naturalețe și personalitate. Autorul noii biografii a studiat cu acribie foarte bogata documentație existentă și, pe lângă faptele cunoscute deja, a adus elemente noi, inclusiv despre Mayerling, pe baza discuțiilor cu ultimii Habsburgi aflați în viață și a unor documente inedite păstrate de ei. Cercetările lui au relevat nu doar o existență excentrică, datorată personalității puternice și originale a împărătesei, ci și o "viziune asupra lumii" ce discorda cu rigiditatea protocolară a celei mai vechi case domnitoare din Europa și cu politica lui Franz Joseph, axată pe păstrarea atribuțiilor lui seculare, într-o lume pe cale de transformare. După o copilărie liberă și voioasă, la reședința familiei sale bavareze, Sissi devine, la 16 ani, printr-o neașteptată toană a destinului, soția vărului ei primar, tânărul împărat al Austriei, care se îndrăgostește la prima vedere și o preferă surorii ei mai mari, ce-i fusese hărăzită de familie. Odată ajunsă în casa de Habsburg, intră repede în conflict cu soacra, împărăteasa-mamă Sofia, și cu normele pe care Curtea (un viespar de intrigi și bârfe) i le impune. Proaspăta suverană - pasionată de călărie și drumeții neprotocolare, romantică și idealistă, iubitoare de poezie și muzică - contrariază și prin libertatea ei de spirit, prin curiozitatea deschisă spre domenii interzise pe atunci, din principiu, femeilor. Tocmai de aceea, iubită și admirată de austrieci, ea devine și o eroină a ungurilor, pe care îi susține în afirmarea demnității lor naționale, grav afectate de înfrângerea din revoluția de la 1848. Datorită insistențelor lui Sissi, monarhia habsburgică acceptă, în 1867, dualismul ce instituie dominația austro-ungară asupra Europei Centrale. Dualismul, ca sursă suplimentară de frământări naționale în imperiul multietnic, va fi de altfel și ultima încercare de adaptare a lui la modernitate, înainte ca secolul XX să-l treacă definitiv în istorie. Viața lui Sissi este și o succesiune de momente tragice, de morți (surorile ei, Ludovic al II-lea al Bavariei, celebrul văr sinucigaș, cumnatul Maximilian - împăratul Mexicului, fiul ei Rudolf, a cărui sinucidere, demonstrează Des Cars, are motive politice, nu sentimentale ș.a.). Neadaptarea și durerile sufletești o împing mereu pe drumuri, de-a lungul și de-a latul Europei, ca într-o fugă de toți și de sine, spre o libertate niciunde găsită. Peregrinările împărătesei se sfârșesc stupid, prin atentatul întâmplător al anarhistului Luigi Lucheni, pe cheiul din Geneva. Ea credea oricum că viața îi fusese irosită, iar moartea la 61 de ani a scutit-o de drama finală a prăbușirii casei Habsburgilor, în urma Primului Război Mondial, pe care chiar soțul ei l-a provocat. Sissi a fost înmormântată în cripta imperială de la Mânăstirea Capucinilor din Viena, celebră prin aparițiile fantomatice ale "doamnei albe a Habsburgilor". De atunci, destinul ei a devenit legendă, iar frumoasa împărăteasă continuă și azi să bântuie imaginația populară. În cartea lui Jean des Cars, riguros documentată și scrisă limpede, o veți cunoaște pe Sissi cea vie, o femeie specială, pe cât de iubită pe atât de nefericită.