- Un tânăr locotenent decedat transmite, de pe lumea cealaltă, un mesaj care se dovedește real. Noi dovezi despre viața de dincolo -
În vara anului 1947, doctorul Constantin Petrescu își deschidea, în cabinetul său din București, un cerc de magie și ocultism. Se țineau cursuri de inițiere în parapsihologie, aveau loc ședințe de spiritism... Defunctul meu tată încerca, pe atunci, să studieze magia în chip metodic. Totodată, dorea să-și folosească, în mod spectaculos, remarcabilele calități mediumnice pe care avusese ocazia să le verifice în câteva rânduri. De pildă, una dintre preocupările sale de bază viza implicarea riguroasă a științelor oculte în medicină: nașteri fără dureri, sub stare de hipnoză, diagnosticare medicală prin examinarea "aurei" pacientului etc. Mentorul său spiritual era un personaj cu totul ieșit din comun - Ioan Berchi (ardelean autodidact, cu câțiva ani mai în vârstă decât tata) -, care "păstorea" întregul cerc. Cei doi prieteni visau, de fapt, continuarea unor mai vechi tradiții spirituale românești, începute încă de pe vremea școlii de magie fondate de Scarlat Demetrescu (ultimul secretar particular al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu), la dezvoltarea căreia își aduseseră contribuția - în epoca interbelică - nume de notorietate printre ocultiști, cum ar fi M. Nicolau, Constantin Stănulescu, N. Porsena și astrologul Armand Constantinescu. Din nefericire, timpurile nu erau prielnice, dar cercul a continuat să activeze clandestin, chiar și după instaurarea deplină a puterii comuniste, până în anul 1954, când toți membrii săi au fost arestați (în urma unei delațiuni) și condamnați la 10 ani de închisoare, pentru "complot împotriva ordinii de drept"... Dar despre toate acestea vom mai avea ocazia să vorbim. În episodul de față, subsemnatul dorește să dezvăluie un caz senzațional, absolut autentic, pe care tatăl meu l-a trăit alături de mentorul și prietenul său, Ioan Berchi, un caz care poate dovedi, în mod indubitabil, că există viață și dincolo de moarte!
Strada Golovița nr. 9
În toamna anului 1951, doctorul Constantin Petrescu are un vis ciudat: i se prezintă - de-a dreptul ca o "apariție fantomală" - un soldat al vechii armate române, cu uniforma zdrențuită, neras și zgribulit, care îl anunță că se numește Matei Vlăsceanu, că are gradul de locotenent major și că a murit în timpul războiului, în teribila încercuire militară de la "Cotul Donului", unde trupele noastre suportaseră o înfrângere zdrobitoare, ca urmare a unui asediu rusesc prelungit, ce făcuse mii de victime în rândurile armatei române. Nenumărate familii din țară au primit atunci câte o carte poștală cu chenar negru, prin care li se anunța dispariția sau moartea unei rude foarte apropiate - tată, soț, fiu, frate... Matei Vlăsceanu îi povestește în vis tatălui meu că i-a rămas soția văduvă, cu trei copii, și acum sunt foarte săraci. Femeia lucrează ca menajeră pe la casele unor demnitari de partid (deși absolvise Școala Normală), însă banii pe care îi câștigă nu sunt suficienți pentru a-i hrăni și îmbrăca pe copii. Drept care îl roagă pe tatăl meu să se ducă la locuința familiei sale și să îi transmită soției - din partea sa! - că înainte de a pleca pe front, el îngropase în curte, lângă "puțul american" din dreapta porții câțiva "cocoșei" și ceasul de aur al bunicului său... Făcuse acest lucru noaptea, pe furiș, fără știrea familiei, simțind că vor veni timpuri grele și dorind, la întoarcere, să vândă această minusculă comoară, ca să aibă bani pentru traiul zilnic, până își va găsi o nouă slujbă.
În încheierea visului, locotenentul major Matei Vlăsceanu îi comunică tatălui meu adresa exactă: strada Golovița nr. 9, în vechiul cartier "Mandravela".
Comoara
A doua zi, când se trezește, doctorul Constantin Petrescu recapitulează, peste măsură de tulburat, întregul vis... Evenimentul părea aproape incredibil, chiar și pentru un individ atât de familiarizat cu fenomenele oculte! Tocmai din cauza acestei suspiciuni, tatăl meu nu mărturisește absolut nimic cunoscuților săi. În ziua următoare însă, se trezește vizitat, pe neașteptate, de prietenul său cel mai bun, Ioan Berchi, care îi relatează că, noaptea trecută (a doua deci, după cea în care avusese tata visul neobișnuit!), visase și el un militar, pe nume Matei Vlăsceanu, care îi povestise același lucru ca și tatălui meu, adăugând: "Stimate domnule Berchi, prietenul dumneavoastră nu mă crede; vă rog, încercați să-l convingeți, căci soția și copiii mei au mare nevoie de ajutor!". Copleșiți de emoția acestei confirmări spectaculoase, cei doi se hotărăsc să facă o vizită la adresa indicată de "mort"... În aceeași zi, după-amiază, prietenii ajung pe str. Golovița, la numărul 9, și bat în poartă. Iese din casă o femeie între două vârste, foarte slabă și albită înainte de vreme, care se apropie și le deschide poarta. Cei doi se prezintă, spunând că o caută pe d-na Vlăsceanu. "Eu sunt! Mă numesc Virginia Vlăsceanu", răspunde femeia, cu un aer neliniștit (mai târziu avea să le mărturisească de ce se speriase: în prima clipă, a crezut că tata și cu prietenul său erau "de la Securitate"...!). Tatăl meu o întreabă dacă este căsătorită. Femeia confirmă că a rămas văduvă, în urma presupusei morți a soțului ei, care fusese dat dispărut după înfrângerea dramatică de la "Cotul Donului". Atunci, Ioan Berchi îi declară că vor să discute despre soțul ei și văduva se vede nevoită să îi invite în casă. În sufrageria modest mobilată, tata și prietenul său îi cunosc pe cei trei băieți ai locotenentului major Matei Vlăsceanu: Sorin, Mircea și George, toți trei de vârstă preșcolară. Femeia îi trimite pe copii în altă cameră, apoi se așează la masă, în fața musafirilor. Emoționat peste măsură, tatăl meu începe să-i povestească Virginiei Vlăsceanu "întâlnirea" cu soțul ei. Ioan Berchi confirmă. În timp ce ascultă întâmplarea, văduva își duce mâinile la gură și începe să plângă... Apoi clatină din cap și spune că nu-i vine să creadă. "I-am făcut parastase, pomeni, până și slujba de îngropăciune i-am făcut-o...!", vorbește, printre lacrimi, Virginia Vlăsceanu. Cei doi prieteni încearcă să o liniștească pe văduvă, după care îi propun să verifice împreună dacă acea comoară mică este cu adevărat îngropată în curte. Se duc lângă puțul american, în dreapta porții, și încep să sape cu o unealtă improvizată. După aproape o oră de chinuială, descoperă o cutie de tablă (cum ar fi gentuțele copiilor de grădiniță), pe care o aduc în casă și o desfac.
Înăuntru se aflau vreo 15-20 de "cocoșei" (vechiul leu de aur, de mare valoare pe atunci, dar a cărui deținere fusese interzisă de comuniști) și un ceas suflat cu aur, cu lănțișor de atârnat la brâu... Peste ani de zile, tata avea să-mi povestească faptul cel mai zguduitor petrecut în cursul acelei întâlniri: în clipa când a avut și această formidabilă confirmare, văduva a căzut în genunchi în fața lui Ioan Berchi și a tatălui meu, încercând să le sărute mâinile, ca unor "sfinți"... Plângea în hohote și le mulțumea că i-au adus acest mesaj, de "dincolo de lume"! De atunci, cei doi au rămas în relații apropiate cu familia Vlăsceanu, ajutând-o pe văduvă cu bani, cumpărând uneori haine pentru copii.
Epilog
Epilogul acestei întâmplări ieșite din comun s-a petrecut în noaptea imediat următoare și are aparența unui basm cu Făt-Frumos: atât Ioan Berchi, cât și tatăl meu, l-au visat simultan pe Matei Vlăsceanu! Locotenentul major era, în mod surprinzător, îmbrăcat cu o uniformă nouă, sclipitoare, ras proaspăt, cu ținută aproape solemnă, dar plângea de bucurie... Le-a mulțumit celor doi prieteni și i-a salutat, în vis, ducându-și mâna la inimă!
Virginia Vlăsceanu a trăit până la 72 de ani. A murit în anul 1968, în casa de pe str. Golovița. Ea a fost prima mea guvernantă și a ajutat-o pe mama, în perioada când tatăl meu era arestat. Sorin Vlăsceanu, fiul cel mare, a fugit în Germania, în anul 1971, când eu eram elev de liceu și de atunci nu mai știu nimic de el. Mircea a murit într-un accident de mașină, la numai 36 de ani, iar George are acum 65 de ani, este căsătorit, are doi copii și locuiește în Arad. De câte ori vine în București, mă caută și depănăm amintiri. Casa de pe strada Golovița a fost demolată în anul 1983, când a început construcția unui cartier de blocuri. Ulterior evenimentului relatat, tatăl meu a convocat spiritul lui Matei Vlăsceanu la câteva ședințe de spiritism. Între altele, l-a întrebat de ce apelase la el și la Ioan Berchi, atâta vreme cât putea să se prezinte în visele soției sale. Răspunsul primit a fost următorul: "Virginia n-ar fi crezut niciodată cu atâta tărie, încât să se hotărască să sape în curte. Trebuia să o conving altfel!".
Singura amintire concretă pe care subsemnatul a păstrat-o în urma acestui eveniment senzațional, petrecut pe vremea când eu nu eram încă născut, este cartea poștală cu chenar negru, primită de Virginia Vlăsceanu în 1944, prin care era anunțată că soțul ei, locotenentul major Matei Vlăsceanu, a fost dat dispărut, în urma bătăliei de la "Cotul Donului"... Întreagă această relatare este strict autentică!
(Antologie AS)