Mesagerul din vis

Marius Petrescu
- Un caz autentic -

- Un tânăr locotenent decedat transmite, de pe lumea cealaltă, un mesaj care se dovedește real. Noi dovezi despre viața de dincolo -

În vara anului 1947, doctorul Constantin Pe­tres­cu își deschidea, în cabinetul său din Bucu­rești, un cerc de magie și ocultism. Se țineau cursuri de inițiere în parapsihologie, aveau loc ședințe de spi­ri­tism... Defunctul meu tată încerca, pe atunci, să stu­dieze magia în chip metodic. Totodată, dorea să-și fo­losească, în mod spectaculos, remarcabilele calități me­­diumnice pe care avu­sese ocazia să le ve­rifice în câteva rân­duri. De pil­dă, una din­tre preo­cu­pările sa­le de bază viza im­pli­carea rigu­roasă a ști­ințelor oculte în medicină: nașteri fă­ră dureri, sub stare de hip­­noză, diagnos­ti­ca­re me­dicală prin exa­­­mi­narea "aurei" pa­cien­tu­lui etc. Men­torul său spi­ritual era un per­sonaj cu totul ieșit din comun - Ioan Berchi (ardelean auto­didact, cu câțiva ani mai în vârstă decât tata) -, care "păstorea" întregul cerc. Cei doi prieteni visau, de fapt, con­tinuarea unor mai vechi tradiții spirituale ro­mânești, în­cepute încă de pe vremea școlii de magie fon­date de Scarlat Demetrescu (ultimul se­cretar par­ti­cular al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu), la dez­voltarea căreia își aduseseră contribuția - în epoca in­ter­belică - nume de notorietate printre ocultiști, cum ar fi M. Nicolau, Constantin Stănulescu, N. Porsena și astrologul Armand Constantinescu. Din nefericire, tim­purile nu erau prielnice, dar cercul a continuat să ac­tiveze clan­des­tin, chiar și după instaurarea deplină a pu­terii co­muniste, până în anul 1954, când toți mem­brii săi au fost arestați (în urma unei delațiuni) și condam­nați la 10 ani de închisoare, pentru "complot îm­potriva or­dinii de drept"... Dar despre toate acestea vom mai avea ocazia să vorbim. În episodul de față, sub­sem­natul dorește să dezvăluie un caz sen­zațional, absolut auten­tic, pe care tatăl meu l-a trăit alături de men­torul și pri­etenul său, Ioan Berchi, un caz care poate dovedi, în mod indubitabil, că există viață și dincolo de moarte!

Strada Golovița nr. 9

În toamna anului 1951, doctorul Constantin Pe­trescu are un vis ciudat: i se prezintă - de-a dreptul ca o "apariție fantomală" - un soldat al vechii armate ro­mâne, cu uniforma zdrențuită, neras și zgribulit, care îl anunță că se numește Matei Vlăsceanu, că are gra­dul de locotenent major și că a murit în timpul răz­bo­iu­lui, în teribila încercuire militară de la "Cotul Do­nului", unde trupele noastre suportaseră o înfrângere zdrobitoare, ca urmare a unui asediu rusesc prelungit, ce făcuse mii de victime în rândurile armatei ro­mâne. Nenumărate familii din țară au primit atunci câte o carte poștală cu che­nar negru, prin care li se anunța dispariția sau moar­tea unei rude foarte apro­piate - tată, soț, fiu, frate... Matei Vlăsceanu îi poves­tește în vis tatălui meu că i-a rămas soția vădu­vă, cu trei copii, și acum sunt foarte săraci. Fe­meia lucrează ca menajeră pe la casele unor dem­ni­tari de partid (deși absolvise Școala Normală), însă banii pe care îi câș­tigă nu sunt suficienți pentru a-i hră­ni și îmbrăca pe copii. Drept care îl roagă pe tatăl meu să se ducă la lo­cuința familiei sale și să îi trans­mită soției - din par­tea sa! - că înainte de a ple­ca pe front, el în­gropase în curte, lângă "pu­țul ame­ri­can" din dreapta por­ții câți­va "cocoșei" și cea­­sul de aur al bu­ni­cului său... Făcuse acest lucru noaptea, pe furiș, fără știrea familiei, sim­țind că vor veni timpuri grele și dorind, la întoarcere, să vândă această mi­nus­culă co­moară, ca să aibă bani pentru traiul zilnic, pâ­nă își va găsi o nouă slujbă.
În încheierea visului, locotenentul major Matei Vlăs­­ceanu îi comunică tatălui meu adresa exactă: stra­da Golovița nr. 9, în vechiul cartier "Mandra­vela".

Comoara

A doua zi, când se trezește, doctorul Cons­tantin Petrescu recapitulează, peste măsură de tul­burat, în­tregul vis... Evenimentul părea aproape in­credibil, chiar și pentru un individ atât de fa­mi­lia­rizat cu fe­nomenele oculte! Tocmai din cauza acestei suspiciuni, tatăl meu nu mărturisește ab­so­lut nimic cu­nos­cu­ților săi. În ziua ur­mă­toare însă, se tre­zește vizitat, pe ne­aș­­tep­tate, de pri­e­te­nul său cel mai bun, Ioan Berchi, care îi relatează că, noap­tea trecută (a doua deci, după cea în ca­re avusese tata visul neo­biș­nuit!), visase și el un mi­li­tar, pe nu­me Matei Vlăs­cea­nu, care îi po­­vestise același lu­cru ca și tatălui meu, adă­u­gând: "Sti­­­mate dom­nule Berchi, prie­tenul dum­nea­voastră nu mă crede; vă rog, încercați să-l con­vingeți, căci soția și copiii mei au mare nevoie de aju­tor!". Co­ple­șiți de emoția a­cestei confirmări spec­ta­culoase, cei doi se ho­tă­răsc să facă o vizită la adresa in­di­cată de "mort"... În aceeași zi, după-ami­a­ză, pri­etenii ajung pe str. Golovița, la numărul 9, și bat în poartă. Iese din casă o femeie între două vârste, foarte sla­bă și albită înainte de vreme, care se apropie și le des­chide poarta. Cei doi se prezintă, spu­nând că o ca­ută pe d-na Vlăs­­ceanu. "Eu sunt! Mă numesc Vir­ginia Vlăs­cea­nu", răspunde femeia, cu un aer neli­niștit (mai târziu avea să le măr­tu­risească de ce se speriase: în pri­ma clipă, a crezut că tata și cu prie­tenul său erau "de la Securitate"...!). Tatăl meu o întreabă dacă este că­să­to­rită. Femeia confirmă că a rămas vă­duvă, în urma pre­su­pusei morți a so­țu­lui ei, care fusese dat dispărut după în­frâ­n­gerea dra­matică de la "Cotul Do­nului". Atunci, Ioan Berchi îi declară că vor să discute despre soțul ei și văduva se ve­de ne­voită să îi in­vite în casă. În su­­fra­geria mo­dest mobilată, tata și pri­e­tenul său îi cunosc pe cei trei băieți ai locotenentului ma­jor Matei Vlăs­ceanu: Sorin, Mir­cea și Geor­ge, toți trei de vârstă pre­șco­lară. Femeia îi tri­mite pe co­pii în altă cameră, apoi se așea­ză la masă, în fața musafirilor. Emoționat peste măsură, tatăl meu începe să-i povestească Vir­giniei Vlăs­ceanu "în­tâl­­ni­rea" cu soțul ei. Ioan Berchi con­firmă. În timp ce as­cultă în­tâm­pla­rea, văduva își duce mâinile la gură și începe să plân­gă... Apoi clatină din cap și spune că nu-i vine să crea­dă. "I-am făcut pa­ras­tase, pomeni, până și slujba de în­gropăciune i-am fă­cut-o...!", vor­beș­te, printre la­crimi, Virginia Vlăs­ceanu. Cei doi pri­e­teni încearcă să o liniștească pe vă­duvă, după care îi pro­pun să verifice împreună dacă acea comoară mică este cu adevărat îngropată în curte. Se duc lângă pu­țul ame­rican, în dreapta porții, și încep să sape cu o uneal­tă improvizată. După aproa­pe o oră de chi­nu­ială, des­coperă o cutie de tablă (cum ar fi gentuțele co­piilor de grădiniță), pe care o aduc în casă și o des­fac.
Înăuntru se aflau vreo 15-20 de "cocoșei" (vechiul leu de aur, de mare valoare pe atunci, dar a cărui deți­nere fusese interzisă de comuniști) și un ceas su­flat cu aur, cu lănțișor de atârnat la brâu... Peste ani de zile, tata avea să-mi povestească faptul cel mai zgu­duitor pe­trecut în cursul acelei întâlniri: în clipa când a avut și această formidabilă confirmare, văduva a căzut în ge­nunchi în fața lui Ioan Berchi și a tatălui meu, încercând să le sărute mâinile, ca unor "sfinți"... Plân­gea în hohote și le mulțumea că i-au adus acest me­saj, de "dincolo de lume"! De atunci, cei doi au ră­mas în relații apropiate cu familia Vlăsceanu, aju­tân­d-o pe văduvă cu bani, cumpărând uneori haine pen­tru copii.

Epilog

Epilogul acestei întâmplări ieșite din comun s-a petrecut în noaptea imediat următoare și are apa­rența unui basm cu Făt-Frumos: atât Ioan Berchi, cât și tatăl meu, l-au visat simultan pe Matei Vlăs­cea­nu! Locote­nen­tul major era, în mod surprinzător, îm­bră­cat cu o uni­formă nouă, sclipitoare, ras proaspăt, cu ținută aproa­pe solemnă, dar plângea de bucurie... Le-a mul­țu­mit celor doi prieteni și i-a salutat, în vis, ducându-și mâna la inimă!
Virginia Vlăsceanu a trăit până la 72 de ani. A mu­rit în anul 1968, în casa de pe str. Golovița. Ea a fost prima mea guvernantă și a ajutat-o pe mama, în perioada când tatăl meu era arestat. Sorin Vlăsceanu, fiul cel mare, a fugit în Germania, în anul 1971, când eu eram elev de liceu și de atunci nu mai știu nimic de el. Mircea a murit într-un accident de mașină, la numai 36 de ani, iar George are acum 65 de ani, este căsătorit, are doi copii și locuiește în Arad. De câte ori vine în Bucu­rești, mă caută și depănăm amin­tiri. Casa de pe strada Go­l­o­­vița a fost demolată în anul 1983, când a început cons­trucția unui cartier de blocuri. Ulterior eve­­ni­men­tului relatat, ta­tăl meu a convocat spiritul lui Matei Vlăsceanu la câ­teva șe­dințe de spiritism. Între al­tele, l-a întrebat de ce ape­­­­lase la el și la Ioan Ber­­chi, atâta vreme cât pu­tea să se prezinte în visele soției sale. Răs­pun­sul primit a fost ur­mă­to­rul: "Virginia n-ar fi cre­zut ni­ciodată cu atâta tă­rie, în­cât să se hotă­ras­că să sa­pe în curte. Trebuia să o con­ving altfel!".
Singura amintire con­cretă pe care subsemnatul a păs­trat-o în urma aces­tui eve­niment senzațional, pe­tre­­cut pe vremea când eu nu eram încă născut, este car­­tea poștală cu chenar negru, pri­mită de Virginia Vlăs­cea­nu în 1944, prin care era anun­țată că soțul ei, lo­co­te­nentul major Matei Vlăsceanu, a fost dat dispărut, în urma bă­tăliei de la "Cotul Do­nu­lui"... Întreagă aceas­tă rela­tare este strict autentică!

(Antologie AS)