MIRCEA VINTILĂ - "Casa mea a încetat să mai aibă pereți"

Unde vă simțiți, cu adevărat, acasă?

Povești din București

- Domnule Vintilă, numele dvs. este și va rămâne iremediabil legat de București, un oraș pe care îl "cân­tați" în majoritatea melodiilor dvs. De aceea cred că seria noastră de interviuri pe tema "Unde vă simțiți acasă?..." vi se potrivește foarte bine. Este, așa­dar, Bucureștiul, pentru dvs., mult visatul "acasă"?

- Da și nu. Este adevărat ce spuneți: dacă este să numesc un loc "acasă", atunci sunt acasă în București, pentru că este locul în care m-am născut, am crescut, în care locuiesc și azi. Dar eu sunt un călător, un om fără stare, mereu mă ard tălpile și, de aceea, noțiunea de casă este cam vagă pentru mine. Dar să începem cu Bucureștiul și apoi vom vorbi despre hoinăreală. Cânt des Bucureștiul? Așa este, iar asta pentru că nu com­pun decât despre lucruri care îmi sunt familiare, dragi. Poveștile melodiilor noastre sunt foarte des legate de locuri din Capitală, de străzi, de restaurante, de colțuri de drum unde cândva s-a întâmplat ceva semnificativ pentru mine sau pentru prietenii mei. De la o iubire întâlnită în Cișmigiu, să spunem, la minunatele și crea­tivele seri ale vremurilor trecute, petrecute la restau­rantul Cina sau în cartierul Cotroceni, unde m-am năs­cut. Chiar pe această temă, Aurel Mitran - un manager și un organizator extraordinar de spectacole - a conce­put mai demult un eveniment cu totul aparte, numit "Mircea Vintilă la Scala din... Magheru. Povești din București". Și albumul la care lucrăm acum are ca subiect principal tot povești petrecute în București, dar aș vrea să mai păstrez secretul lor puțin timp, până este gata. Tot la voi în revistă le voi da în vileag, pentru că îmi sunteți foarte dragi, dar... la timpul lor. Acum pot să vă spun că acțiunea se petrece în Centrul Vechi, unde poveștile de dragoste se leagă și se dezleagă la terase. Prezent va fi și Club A, care cândva a însemnat atât de mult pentru "mișcarea de rezistență" în muzică și artă, în general. Vor fi prezente și Cișmigiul, și Strada Popa Nan, și aleile Cotrocenilor, dar și povești legate de Piața Bucur Obor. Muncim din greu la noul album. Eu și colegii mei suntem în studio multe, multe ore pe zi, ne vin idei mereu, lucrăm, prelucrăm, adău­găm, înregistrăm, totul într-o atmosferă foarte bună și prietenească. E foarte plăcut, pentru că fiecare dintre noi are viața lui, spectacolele lui, dar când suntem îm­preună, devenim un singur suflet creativ și ne înțele­gem de minune. Suntem în formă, chiar vom posta pe Internet două piese cu videoclip ca preambul la lansa­rea noului disc.
- Cum era Bucureștiul vremurilor pe care le amintiți în poveștile cântate de dumneavoastră, în comparație cu cel de azi?

- Era o bucurie să te plimbi în București, să străbați cu piciorul Calea Victoriei, pe care acum nu o poți vedea decât din mașină, pentru că nu ai unde parca. Mergeam la Cina, la Mon Jardin, la Athenée Palace, locuri unde se cânta, unde se vorbea despre poezie, despre artă, despre lume. Locuri unde îți era mai lesne să-ți plimbi iubita, să te îndrăgostești din nou și din nou. Da, Bucureștiul era mai romantic! Acum e clar mai sălbatic, mai pus pe fugă. Dar să știți că locuri precum Centrul Vechi parcă, parcă, revin la atmosfera vremurilor trecute. Foarte multe terase, multă forfotă, multă veselie. Parcă ai fi la Paris sau la Bruxelles. Chiar m-am plimbat nopțile trecute printre mese, printre tineri, parcă eram în altă parte, nu în grăbitul și ner­vosul Bucu­rești al prezen­tului. Mi-a plă­cut mult. Dar într-un mod cu totul diferit decât cel din trecut.

- Dacă ați avea o putere aparte, cum ați face să arate în mod ideal o­rașul pe care-l îndrăgiți atât?

- Aș com­bi­na romantis­mul Bucureș­tiului vechi cu tehnologia de azi. E utopic, recunosc, dar ar fi colosal. Știți când am mici speranțe că o astfel de at­mosferă ideală ar fi po­sibilă? Când la spectacolele noastre vin foar­te mulți tineri, când îmi cer anumite piese care erau celebre când ei nici măcar nu erau năs­cuți. Asta în­seamnă că acești tineri s-au intere­sat de pe Internet, au studiat, au ascultat, le-a plăcut și acum vin la spec­tacol să mă audă cân­tând pe viu acele me­lodii. Tre­cutul și prezentul se unesc în acele clipe și se creează acel tot ideal de care mă întrebați.

"Drumul e casa mea. Nu pot altfel!"

- Cred că a sosit mo­mentul să ne în­toarcem la hoi­năreala de care pomeneați la începutul discuției noastre...

- (Râde) Probabil că da. Ce voiam să spun este că am fost și sunt atât de mult plecat, în­cât casa mea a în­ce­tat să mai aibă pereți. Cum­va, întreaga Ro­mâ­nie a de­venit "aca­să" pentru mine. Între toate bucu­riile vieții, care sunt nenumărate, acum pot să trag o linie și să afirm fără ezitare că turneul este casa mea. Turneul este viața! De patruzeci de ani sunt plecat mereu de acasă, cum aș putea să înțeleg viața altfel? La mare, bună­oară, plecam la 1 iunie și ne întor­ceam la 15 septembrie și cân­­tam în fiecare seară, în peri­oada Cenaclului Fla­că­ra. Chiar îl între­bam, în glu­mă, pe Păunescu, când ple­cam la mare, da­că să-mi iau și schiu­rile. Dar pe vremea aceea, erau cu adevărat turnee. Plecai câteva luni, nu ca astăzi, când ai două concerte peste week-end și spui că ești în turneu. Să fim serioși!... Pregă­tirile pentru acele spec­ta­cole, repertoriul imens te obligau să fii profe­sionist adevărat. Acele timpuri m-au "infec­tat" pe mine cu micro­bul drumului și au fă­cut să nu am nicio no­țiune despre casa fizi­că, să consider drumul și tur­neul ca fiind casa mea. Așa sunt și azi. Mi-e drag în Bucu­rești, mi-e drag să-mi văd iubita, dar mă ard tălpile după foarte puțin timp petrecut acasă. Mereu, mereu trebuie să plec. Drumul e casa mea. Nu pot altfel.

- Nu obosiți? Nu vă împresoară niciodată un sentiment de... saturație?

- Nu. Niciodată nu am avut sentimentul că trebuie să mă opresc. Fizic, da, obosesc. Dar asta se repară cu o zi, două, de odihnă. Saturație psihică, lehamite pen­tru ceea ce fac nu am simțit niciodată. Dimpotrivă. Și apoi, eu cred că este mult mai bine să-ți fie dor de casă și de partenerul de viață, pentru că așa te întorci mereu cu bucurie.

Clujul e "fruncea"

- Trubadur neobosit prin orașele României, tre­buie că sunteți foarte conectat la pulsul țării. Cum vi se par românii azi - triști, veseli, pesimiști, visători?...

- Din păcate, sunt destul de întunecați românii. Sunt în mod evident îngrijorați, săraci și triști. Sărăcia i-a îndepărtat mult de artă, de evenimentele artistice. Cânt în locuri unde de ani și ani nu s-a mai cântat deloc. Prima reacție a oamenilor e soră cu panica, apoi se relaxează și le place atât de mult, de nu-ți mai vine să pleci. Este foarte greu, pentru că oamenii nu-și per­mit bilet de intrare nici măcar la un preț minim, și atunci se orga­nizează rar concerte. Iar singurele eve­ni­mente ca­re se produc, cum ar fi zilele orașului nu știu care, fac mai mult rău decât bine. Se cântă amestecat, iar tarabele cu mici și bere depășesc cu mult numărul muzicie­nilor. În loc să fie o at­mosferă artistică, e mai degrabă una de bodegă, deși ideea de a săr­bători un oraș o dată pe an este minunată. Modul în care se fac aceste sărbători ar trebui schimbat. Asta e... Revenind, nu mi se pare că românii trec printr-o perioadă prea bună, iar grijile le-au suprimat opti­mis­mul. Parcă mai demult, chiar când era sărăcie, se resim­țea și o notă de opti­mism în neajunsurile de zi cu zi. Un fel de "lasă, mă, că va fi bine!". Ei, nu mai simt optimismul acesta, iar asta mi se pare mai grav decât sărăcia în sine.

- Sunt diferențe între regiunile țării? Adică este altfel atmosfera din Ar­deal, să spunem, față de cea din Moldova?

- Nu mi se par diferențe mari între regiuni, și chiar le-am străbătut pe toate, în repetate rânduri. Sunt to­tuși, așa, niște vârfuri, iar aici ar trebui menționat Clujul, care mi se pare cel mai activ din punct de ve­dere artistic. Se fac multe spectacole și se întâmplă asta de multă vre­me. Poate și Iașiul este puțin altfel. Deci, centrele univer­sitare mari parcă au mai păstrat câte ceva din efer­vescența artistică a trecutu­lui. Chiar dacă studenții nu mai sunt aceeași elită de pe vremuri - forța aceea inte­lec­tuală, ușor a­nar­­his­tă, despre care aveai impresia că ori­când poate schimba lumea -, chiar dacă am în­țeles că mane­lele sunt la putere și printre ei, totuși, tra­diția studen­țească și culturală a acestor ora­șe le fac să iasă în evidență față de alte locuri din țară. Clujul, cel puțin, este chiar "fruncea" mani­festă­rilor culturale, în opi­nia mea.

- Revenind la mu­zica dumneavoastră de suflet, la folk, mai are el succesul de odinioară? Din fața televizorului, aș spune că a dispărut de tot, dar când vă caut pentru un interviu precum cel de față, vă ia mult timp să vă găsiți răgaz, pentru că aveți mereu spectacole. O situație paradoxală, aș spune...

- Sunt spectacole de folk, vine lumea la ele, dar lu­mea folk-ului nu este compusă numai din mine, "gre­culețul" Alifantis (cum îi spun eu) sau Baniciu... Sunt și tineri, tineri pe care noi îi premiem prin festivaluri, dar după aceea nu-i mai ajută nimeni. Aici e problema: că televiziunile și radiourile nu-i promovează deloc. Internetul ajută, ajută enorm, dar nu e suficient. Peio­rativ, ni se tot spune că suntem "dinozauri", că nu le cedăm locul celor tineri. O prostie fără margini! Cum am putea noi să-i împiedicăm pe cei tineri?! Noi doar ne încăpățânăm să compunem, să apărem cu lucruri noi, avem un nume și lumea continuă să ne placă. Dar am auzit și văzut tineri valoroși, cu idei noi și extra­ordinare despre muzica folk. O aduc în prezent com­binând-o cu rock sau cu indie, cei mai deschiși dintre ei ne ascultă sfaturile... îmi sunt foarte dragi. Proble­ma este, repet, că sunt prezenți numai în cercuri de cunoscători, numai în universul cluburilor, de aceea marele public nu știe de ei, ba chiar crede că muzica folk a dispărut de tot din România. Bine ați spus că e o situație paradoxală. Eu cred că genul acesta de muzică nu va dispărea niciodată, pentru că poezia care o însoțește este nemuritoare, pentru că ideile care transpar din respectiva poezie sunt născătoare de cu­rente, sunt mereu actuale. Nu văd cum o astfel de com­binație ar putea vreodată să înceteze să mai existe...

- Așa cum nici dvs. nu v-ați putea opri din cântat sau spiritul să vă îmbătrânească, vreodată...

- Și-n baston merg la concert și cânt!