Sfinții Petru și Pavel

Marile sărbători creștine ale verii

- În fiecare an, pe 29 iunie, creștinii îi sărbătoresc pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel. Biserica îi numește corifei ai apostolilor și stâlpi ai ei. Ambii au murit la Roma, în anul 67, din porunca lui Nero, în aceeași zi, pe 29 iunie. Petru a fost răstignit, iar Pavel, decapitat. Moaștele lor se păstrează și acum, în Cetatea Eternă -

Petru, căpetenia apostolilor

Petru a fost răstignit cu capul în jos. Așa a dorit el. Nu putea să stea pe cruce în picioare, ca Iisus. I-ar fi fost rușine. Rușine pentru că, în urmă cu mulți ani, se lepădase de El. Se întâmplase chiar în Joia Mare, înain­tea Răstignirii lui Hris­tos, seara, când Mântuitorul a fost arestat pentru a fi dus la tem­plu. Se speriase de câteva bătrâne care-l luaseră la rost și s-a jurat că nu-L cu­noaște pe Mesia. Atunci i-a fost cel mai greu. Simțise cum sufletul i se zba­te chinuit în el, îndurerat ca un ani­mal rănit de moar­te. Și mai sim­țise că nu se va mai putea elibera în veci. Că trăda­rea lui nu are leac și nici iertare.
Și acum, când atârna și el pe cru­ce, lângă Roma, departe de Cetatea Sfântă a Ierusalimului, prin fața ochi­lor i se perinda în­treaga viață. Își aducea aminte limpede de prima întâlnire cu Iisus. Fratele său, An­drei, care era ucenic al lui Ioan Bo­te­zătorul, venise într-o seară tare tul­burat. Vorbea repede, așa cum nu îi era felul. Zicea că-l găsise pe Mesia, cel pe care îl aștepta tot poporul. Îl așteptau să-i scape de stăpânirea ro­ma­nă, să-i vindece de toate bolile trupului și ale sufletului și să-și vadă neamul, după atâtea veacuri, strălu­cind, neatârnat, deasupra tuturor. Cu El ar fi putut fi liberi.
Doar că, văzându-l pe străinul de care-i vorbise atât de înflăcărat fratele său, Andrei, încrederea lui Simon s-a zguduit. Iisus era doar un tânăr delicat și sfios, fiu al unui tâmplar din Nazareth. Nu părea să fie Mesia, Regele trimis din cer pentru a-i mân­tui. Parcă cerea ocrotire și dragoste. După ce l-a văzut, Simon a plecat încurcat. Iisus îi spusese un cuvânt ciudat. Că în viitor își va schim­ba numele. Oamenii îi vor spune Pia­tră, adică Petru pe grecește, și Chefa în limba lor. Nu a înțeles de ce. Lui îi plăcea numele pe care-l avea, Si­mon. I-l pusese tatăl său, bă­trânul Iona, și nu ar fi vrut să-l schimbe. De ce spusese asta nazariteanul, nu știa. Dar îi rămăseseră în suflet ochii Lui. Ochi adânci, liniștiți. Parcă vorbea prin ei. Ochii aceștia nu l-au lăsat să doarmă câteva nopți, dar i-a uitat și s-a întors la mrejele lui.

Pescuirea minunată

Cu ele se chinuise și în ziua aceea. O zi pe care Si­mon nu avea s-o uite în veci. O zi cât o viață. Aruncase năvodul înainte ca prima geană a zorilor să-și întindă limba de lumină, dar îl scosese gol. Câteva fire de alge rămă­seseră încurcate printre ochiuri, destule cât să-i facă viața amară. Nici urmă de pește. Nici un fir. De parcă diavolii îi goniseră în adânc. Îi venea să blesteme de ciudă, pentru că a doua zi veneau strângătorii de biruri și nu avea niciun sesterț în buzunar. Și, pe când soarele se ridica pe cer, inima i se amăra din ce în ce. La amia­ză, când toate bărcile trăgeau la țărm, el s-a încăpățânat și a aruncat pentru ultima oară mreaja. A scos-o la fel de goală. Îl cuprinsese deznădejdea și s-a hotărât să își tragă barca pe mal. Atunci l-a zărit pe Iisus. Se plimba pe țărm cu Andrei și cu câțiva oameni care se strânse­seră în jurul lui și-l ascultau. Simon a încercat să-i ocolească, dar nazariteanul parcă i-a citit în inimă dis­perarea. Iisus s-a urcat în barca lui, le-a vorbit puțin celor adunați pe mal, apoi i-a spus lui Simon să plece în larg și să mai arunce o dată mrejele. El s-a supus fără tragere de inimă, mai mult de dragul fratelui său, Andrei. Știa prea bine că nimeni, niciodată, nu prinsese pește la amiază. Dar ce să știe tâmplarul ăsta din Na­zareth... Așa că a aruncat mrejele încă o dată, dar le-a tras înapoi imediat, ca să nu piardă vre­mea. La început, a crezut că sunt prinse de vreo stâncă. Apoi a văzut că, încet, le putea, totuși, ridica. Erau pline, pline cu vârf! Ochiurile putrede stăteau să ples­nească și, când au ridicat peștele în barcă, aceasta s-a lăsat atât de greu, în­cât apa aproape că a năvălit înă­untru. Așa ceva nu mai văzuse. Nu mai văzuse pentru că nu se putea. Atunci a înțeles. Tâmplarul acesta cu ochi sinilii nu era un om ca toți ceilalți. Era un profet. Poate că fratele său avea dreptate. Poate că era chiar Mesia. Iisus i-a spus scurt: "Simon, nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni".
L-a crezut. Cu totul. Omul ăsta nu numai că-i luase teama de strângătorii de biruri, dar îi stre­curase în ini­mă o boare de lu­mină, cum nu mai cunoscuse toa­tă via­ța. Așa că a plecat ca un ne­bun. A lăsat barca plină cu pește la mal, i-a strigat unui băiat să fugă după nevastă-sa, iar el a plecat după Iisus. Simțea că fără El nu mai putea trăi. Nicio clipă.

Simon, piatra credinței

Trei ani a umblat împreună cu Iisus, bătând la pas Galileea, Iudeea, Samaria și, de câteva ori, Ierusalimul, Cetatea Sfântă. Mul­țimile îi asaltau și, de fiecare dată, Iisus îi răbda ceasuri în șir, vorbindu-le despre Împără­ția Ce­rurilor. Uneori, cohorte întregi de bolnavi se re­văr­sau asupra lor. Orbi, șchiopi, ciungi, surzi, muți, leproși. Erau din toate soiurile, de toate vâr­stele și din toate neamurile, pentru că suferința nu cruță pe nimeni. De cele mai multe ori, plecau vinde­cați, dar Iisus insis­ta mereu că au fost vindecați prin credința lor. Simon Petru, căci de acum așa îi spunea toată lumea, văzuse atâtea miracole, încât i se păreau de acum firești. Unul singur îi rămăsese de nepătruns - Iisus însuși. Nazari­teanul crescuse în inima sa și i-o umpluse cu vârf. Nopțile, când stăteau în jurul focului ascultându-l, doar ei, cei doisprezece aleși, simțea cum trupul Învățătoru­lui iradiază lumină. Nu o puteai percepe cu ochii, dar era acolo. Ar fi putut să jure pen­tru asta, deși nu știa dacă și ceilalți o văzuseră. În lumina asta se cufunda me­reu, iar cuvintele Lui i se desfăceau în suflet în mii și mii de chipuri. Contempla atunci alte lumi și mii de ani se scurgeau prin fața sufletului său uimit. Simon Pe­tru nu avea mintea lui Ioan și nici nu căutase toată viața ca fratele lui, Andrei. Dar, fără a căuta profeți și fără a scormoni înțelesurile vieții, ele i se revărsau acum din prea-plinul lui Iisus. Știa că omul ăsta nu era doar un om. Și nici doar un profet. Simon Petru credea acum cu tărie că Iisus e însuși Fiul lui Dumnezeu cel Viu. Mesia cel aștep­tat. Cuvintele astea i-au țâșnit odată din inimă, într-una din serile când Învățătorul stătea cu ei la taifas în jurul focului. Când i-a întrebat: "Voi cine ziceți că sunt?", el a sărit primul să-i răs­pundă: "Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu". Învățătorul nu numai că a întărit spusele lui, ale unui biet pescar, dar le-a spus celorlalți că pe mărturia lui Simon Petru, mărturie tare ca piatra, se va zidi bi­serica Lui. Apostolii au tăcut îngân­durați, căci nu știau ce va să însemne asta. Se gândeau că Petru îi va conduce după ce Iisus va fi așezat drept rege la Ierusalim.

Noaptea lepădării de Hristos

Petru își amintea acum foarte bine și de noaptea trădării. Cum ar putea s-o uite? Fusese cea mai grea noapte din viața lui. O noapte când to­tul se golise de bucurie. Orice col­ți­șor în care își arunca ochii era plin de tristețe, de parcă diavolul însuși coborâse pe pământ ca să sugă lacom orice fărâmă de lumină, orice pâlpâi­re a vieții. Nu știa ce se întâmplă cu el. Nu voia să știe. Iar de hăul care i se căscase în inimă simțea că nu mai avea cum să scape. Învățătorul mu­rise pe cruce, iar el, Simon Petru, se lepă­dase de el. De trei ori fusese în­tre­bat dacă îl cu­noaște și tot de trei ori răspunsese că nu. Fu­sese un laș și un netrebnic. De acum va trăi ca o um­bră, ca un mort viu, agățat de aminti­rea lu­mi­noasă a Mântui­torului și chinuit veș­nic de ea.
Îl cotropise frica. El, Simon Petru, singurul apostol care se lăudase în fața tuturor că va muri împreună cu Iisus, se lepădase de El, spu­­nându-le tuturor babelor de la templu că nu-L știe pe Iisus Nazariteanul, că nu-L vă­zuse în viața lui. Le-ar fi spus orice, orice, numai să-l lase să plece. Să-i îngăduie să fugă! Să fugă și să uite, căci nu putea suporta prive­liștea Domnului prins și umilit. Ceva în adân­cul credinței lui se frân­sese. Își pusese nădej­dea într-un Dumnezeu Atotputer­nic și acum vedea că Iisus e de fapt slab și umil și plă­pând ca un copil. Cum să-L urmezi? Cum să te faci aidoma Lui?
Când netrebnicii de soldați ai templului au venit să-L aresteze pe Iisus, Petru a scos sabia și i-a și retezat unuia urechea. Măcar de i-ar fi nimerit capul! Iar În­vățătorul îl certase! Le spusese tot timpul să întoarcă obrazul, dar lui îi venea acum să dea foc Ierusalimului! Și, cu cât obida îi creștea în suflet, cu atât mai mult se ames­teca cu teama. Teamă că va muri și că dincolo, în lumea Mântuitorului, în Împărățiile de care mereu le vorbise, acolo unde El era cu adevărat Rege, el, Petru cel laș și păcătos nu va avea curajul să-I mai șadă alături, așa cum o făcuse pe pământ. Că vor fi despărțiți pe vecie.

Lumina Învierii

După ce se ridicase din morți, Iisus îi ștersese du­rerile și spaimele și deznădejdea cu un surâs. Era chiar în prima zi a săptămânii, a treia de când îl răstigniseră. Petru stătuse sâmbătă cu ceilalți apostoli, ascuns, plân­gând, veștejindu-și trădarea, căutându-i leac. Iisus a venit la el așa cum Îl știa, dar parcă acum arăta altfel. Acum, lumina pe care rareori o bănuia izvora din tru­pul Lui ca un șuvoi. De-abia I-a putut privi chipul, din pricina strălucirii. Înviase, iar viața care țâșnea din El i-a vindecat deznădejdea într-o clipită! La început a crezut că și-a ieșit din minți. Că vede năluci. Dar, vor­bind cu Mântuitorul, a înțeles. Cuvintele Lui Hris­tos i-au sărit drept în inimă, prefăcându-se în îmbră­țișări dulci. Apoi Iisus l-a întrebat de trei ori dacă-L iubește. El se lepădase tot de trei ori, iar Învățătorul îi dăduse o întreită vindecare pentru o întreită trădare. Atât. Anii care au urmat au fost un șir de nesfârșite minuni, de întâlniri duioase cu Hristos în duh. Făcuse tot ceea ce Domnul rânduise. Înviase morții, tămăduise bolnavii, semănase credința. Cu puterea lui Iisus cel ridicat din morți.

***

Doamne, câtă fericire în cerul senin! Sau în geana de lumină care se ivește la răsărit. Sau în zâmbetul unui copil. Răstignit, cu capul în jos, Petru privea lumea întoarsă și zâmbea abia deslușit. "Vor fi zicând legio­narii că-s nebun...". Aproape că nu-și mai simțea mâi­nile și picioarele. Simțea cum viața i se scurge din trup, dar nu fusese niciodată mai fericit decât acum. Se sim­țea ușor. Rănile care i se căscau de la piroane erau lesne de îndurat. Învățase, în timp, că cel mai rău ne doare sufletul. Inima. Dar nu cea de carne, ci inima din inimă. Dar toate trec și, în curând, îi va trece și lui trupul aces­ta, fluturând ca o aripă moale.
Și pe când privea cerul întors, simțea cum prin picioa­rele sale, prin inima bătrână, prin ochii împăien­jeniți de supliciu, se strecoară, sfios, Trupul Lui Iisus. Și cum, în adâncul sufletului, nu mai trăiește el, ci Dom­nul, care acum, acum, în câteva clipe, va muri răstignit împreună cu el. Și Petru zâmbi din nou. Știa de acum că Iisus se ridică întotdeauna din morți.

Sfântul Apostol Pavel

Pavel nu a fost printre cei doi­spre­zece apostoli ai lui Iisus. Nu a stat alături de Mântuitorul, nu i-a as­cultat predicile, nu i-a putut pipăi tru­pul cel răstignit și înviat. Cu toate acestea, e socotit unul dintre cei mai mari apostoli. Pentru că el a adus în biserică cei mai mulți creștini. A străbătut pe jos tot Imperiul Roman, din Asia Mică și până în Spania, ars de un foc lăuntric mistuitor, căutând suflete pe care să le arunce în lumina lui Dumnezeu. Nu s-a cruțat nicio clipă, suferind pri­goane, torturi, în­chisoare și, la bătrânețe, chiar moar­tea pentru Iisus, Fiul lui Dum­nezeu. Și toate aces­tea, pentru că în ti­ne­rețe fusese orbit de vederea Mântuito­rului, pe când călătorea la Da­masc. De o singură clipă a fost ne­voie pen­tru a-i întoarce inima de la pri­gonirea creștinilor, la ur­marea aprinsă a tâm­pla­rului din Nazareth. Până la bătrâ­nețe, Pavel avea să vor­bească de acea scli­pire a harului, care i-a orbit ochii trupului, deschi­zându-i larg pe cei ai ini­mii. Poate că nu l-a văzut nicio­dată pe Iisus aici, pe pământ, dar L-a cunos­cut ca nimeni altul, din­colo de fruntariile acestei lumi, înveșmân­tat în lu­mina Împă­răției Ceruri­lor.

O minte scrutătoare

La naștere, părinții i-au pus numele de Saul. Avea să se dovedească o minte ascuțită, scormo­ni­toare, me­reu neliniș­tită, mereu întrebătoare. Părinții săi, oameni înstăriți, viețuiseră mulți ani la Roma și își câștigaseră prin asta dreptul de a fi cetățeni ai imperiului. Saul a moștenit această cetățenie și, cu ea, și dreptul de a um­bla nestingherit de-a lungul și de-a latul lumii.
În adolescență, a urmat multe școli ale rabinilor fa­risei din Ierusalim. Mai cu seamă pe cea a lui Gamaliel, om bătrân și înțelept. Învățătorii săi erau oameni de­prinși să asculte legea și să se descurce prin hățișul de porunci adunat timp de secole. Lui i-a fost ușor, pentru că era mânat de un dor mistuitor de a împlini voia Dom­nului poporului său. Și oricâte purificări trebuia să facă, oricâte ritualuri mai mici sau mai mari îi cereau bătrânii să ducă la îndeplinire, Saul se supunea nesmin­tit, pentru că sub pojghița nenumăratelor rânduieli simțea că stă ascuns un sâmbure de lumină. Dacă făcea tot ceea ce cerea Legea, atunci însemna că e al Dom­nului cu totul. Cu trup și cu suflet.
Și-ar fi dorit asta și pentru neamul lui. Ar fi vrut ca acesta să se scuture de păcate și să-l urmeze pe Iahve neabătut. Așa cum îl urmaseră pe Moise în deșert. Dar israeliții de astăzi erau nevolnici și nesupuși, cârtitori și idolatri. Uneori îi părea rău că nu are puterea lui Ilie. Să ceară foc din cer pentru pedepsirea lor. Să ardă răul care-i slăbănogise. Ca acum, când Iisus, tâmplarul din Nazareth, îndrăznise să hulească, spunând pretutindeni că El este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel așteptat. Pen­tru asta, mai marii Templului din Ierusalim îl răstig­niseră cu ajutorul lui Pilat. Dar molima acestei erezii se răspândea acum ca o ciumă în popor, căci tot mai mulți oameni credeau că Iisus nu a rămas în mormânt, ci a înviat în a treia zi. Și credința asta îl amăra.

Moartea lui Ștefan

[/img]Ca s-o stârpească, ajunsese să îi urmă­rească pe creștini ca pe niște tâlhari la drumul mare. Înarmat cu scrisori de la mai marii Templului, căuta să-i prindă în adu­nări și să-i dea pe mâna gărzilor. Apoi pu­nea să fie bătuți și, dacă nu se îndreptau, îi închidea. Pe unii din capii lor ajunseseră să-i ucidă cu pietre. Așa făcuseră cu Ște­fan, o rudă îndepărtată a sa, care vorbea ziua în­treagă în Templu despre Învierea lui Hristos din morți.
Mai mulți farisei l-au prins și l-au dus în fața Sinedriului. L-au judecat ca pe Iisus și l-au condamnat la moarte. Ca să sfârșească în chinuri, l-au dus în Valea Iosafat, acolo unde erau lapidați cei vino­vați de pricini grele. Acolo, mulțimea turbată a început să arunce în el cu pietre până l-au îngropat. În tot acest timp, Saul le-a păzit hainele, bucuros că încă un ucenic al nazari­teanului pierea pedepsit cum se cuvine. Deși erau rude, nu simțea nici urmă de durere. Știa că împlinea voia Dom­nului poporului său. Un sin­gur fapt i-a sfredelit inima. Pe când pietrele îi zdro­beau trupul, Ștefan strigase: "Doam­­ne, nu le socoti lor păcatul acesta!". Părea chiar că-i privește cu iubire. Dar de ce i-ar iubi pe cei care-l ucideau?

Iisus din cer

S-a întâmplat pe negân­dite. Erau aproape de Da­masc. Saul plecase într-aco­lo, să-i prindă pe creștini, căci auzise că se înmul­țise­ră. Avea scrisori de la arhie­rei și se gândea că-i va arun­ca pe mulți în tem­niță. Și mergea repe­de, cu o râvnă nebună, fără să se gândeas­că la altceva.
La început a crezut că a fost fulgerat. Dar apoi a simțit cum inima i se topește, ca și atunci când se ruga, numai că acum focul era lin și co­pleșitor. N-a putut să-i reziste. Picioarele i s-au înmuiat, de parcă l-ar fi lovit cineva în creștet. A căzut ca secerat, iar pri­virea i s-a înnegurat. Dar înlăuntru s-a trezit poto­pit de lumină. Nu găsea alt cuvânt, și nici nu i se părea potri­vit, căci soa­rele părea întunecat pe lângă strălucirea albă care-l cuprinsese.
Și apoi a fost gla­sul. Venind dinlăuntru și de niciun­de. Un glas cum nu auzise întreaga lui viață. Un glas care strân­gea în el puterea tune­tului și delicatețea zefiru­lui. Un freamăt, un vis care parcă se tânguia: "Sau­le, Saule, de ce Mă prigonești?". A întrebat ră­pus: "Cine ești, Doamne?", iar răspunsul l-a stră­puns ca o suliță de foc: "Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigo­nești. Greu îți este să izbești cu piciorul în țe­pușă."
A știut de atunci că viața lui s-a sfârșit. Că nu lup­tase alături de Domnul cel adevărat, al creștinilor, ci împotriva Lui. Că fusese plin de înfumurare și de mâ­nie. Că se bucurase de uciderea unor oameni nevino­vați, de chinurile și suferințele unor credincioși adevă­rați. El și ceilalți ca el, farisei, saduchei, cărturari se îngropaseră în pergamente și în legi felurite, iar acum, când căzuse în mâinile Dumnezeului celui viu, toate i se păreau zadarnice. Ca o cochilie goală pe care, dacă o duci la ureche, auzi doar amintirea mării, așa erau toate legile lor. Moarte, fără folos, pierzătoare de oa­meni.

Pavel

Când a fost botezat creștinește, Saul a primit nu­mele de Pavel, iar vederea trupească i-a revenit și, pentru prima dată în viață, a simțit în inimă pacea. Adâncă, fără cu­prins. Tot timpul îl mânase ceva din urmă, mereu urmărise un țel. Fără as­tâmpăr, fără pre­get. Orb fiind, cre­zuse că așa îi slujește Domnului. Dar acum știa că se înșelase. Cumplit. Acum înțe­legea că slujirea Lui nu stă în râvna fără măsură, ci în iubirea lină și sme­rită. Știa acum, căci gustase din ea. Hristos, cel care i se arătase pe drumul Damascului, îl covârșise cu ea. Iisus, dușmanul lui de ieri, fusese de fapt cel mai delicat apără­tor al lui. Unul care nu se răzbună, Dum­nezeul-om, Mesia cel așteptat... Venit nu să porunceas­că, ci să sufere și să ispă­șească în locul lor, al iudeilor tari la inimă. Venise la ei, dar nu cum îl aștep­tau. Nu venise ca un fulger de lumină, orbitor, gata să supu­nă, ci cum spusese Isaia proorocul, blând, ca ploaia pe lână, gata să asculte. Și acum, ei, războinicii iudei, aveau să se sfărâme sub apăsarea iubirii Lui duioase. Ce se va alege de neamul lui? Îi era greu să-și închi­puie. Dar dacă ai lui nu vor vestea nebună a Învierii, va găsi pe alții, dincolo de mare, la capătul celălalt al imperiului. Dar de găsit, va găsi. E limpede.
A lăsat totul pentru ei, pentru viitorii ucenici ai lui Iisus. Anii care au urmat convertirii au fost îmbelșu­gați. A rodit pentru biserică și pentru iubire. Ca nicio­dată, acum putea spune că iubește. Văpaia aceea fana­tică, adesea plămădită din ura față de necredincioși, se topise acum în lacul liniștit al unei iubiri dumnezeiești. "De-aș grăi în toate limbile oamenilor sau ale îngeri­lor, dar nu am dragoste, sunt ca o aramă sunătoare, ca un chimval care zdrăngăne...".
Îi rămăsese un singur dor: să moară pentru Hristos. Să dea dovada ultimă a credinței lui în Învierea lui Iisus. Căci fără ea, fără Înviere, credința creștinilor era zadarnică. Or el, Pavel, nu-l cunoscuse pe Iisus decât așa - înviat, strălucitor și frumos, ca un împărat al lu­mi­lor de dincolo. Și pentru vederea aceasta, de care se îndulcea în nopțile cu rugăciuni până în zori, pentru ea era gata să moară. Să le dovedească tuturor că viața asta nu e mai nimic. Ca aburul care se ridică în zori de pe mare, ca iarba câmpului care se usucă în fiecare vară.

***

I-a împlinit dorința Nero, împăratul nebun, într-un început de vară, când la Roma cerul se albește de arșiță. Era ziua de 29 iunie a anului 67, aceeași zi în care îl răstigniseră și pe Petru. Pe Pavel nu au putut să-l condamne la așa o moarte rușinoasă. Era cetățean roman. A murit de sabie, și creștinii spun până astăzi că în locul în care capul lui a căzut pe pământ au răsărit trei izvoare. Și până astăzi, mânăstirii ridicate pe acel loc i se spune "Trei Fântâni", ca să le amintească tutu­ror, până la sfârșitul lumii, că Pavel a crezut mai mult în Iisus cel înviat decât în propria lui viață. Pe care și-a dat-o cu bucurie, până la ultima picătură de sânge.