E sincer, direct, deschis. După câteva minute, vorbeam de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață. A văzut lumea întreagă, muncind pe toate continentele, dar a revenit în țară și acum vorbește despre România ca despre un rai al posibilităților. Al tuturor posibilităților. Nu mi se întâmplă prea des să întâlnesc un român care să creadă cu atâta tărie în steaua țării sale. Iar entuziasmul său e molipsitor. Pentru că nu vorbește decât despre ceea ce știe. Și ceea ce știe e bazat pe statistici, pe cifre, nu numai pe emoție. "Cam 60% din suprafața agricolă a României e lucrată de mici fermieri care au, de regulă, în proprietate sau doar în arendă, câteva sute de hectare. Ei sunt coloana vertebrală a agriculturii noastre. Oameni simpli, cel mai adesea fără studii de specialitate, dar cu o dorință fantastică să facă mai mult. Și care muncesc enorm. Oamenii aștia fac adevărate miracole! Eu pe ei îi admir cel mai mult. Ei ne dau de mâncare. Sunt ca o bombă cu ceas care stă să explodeze. Nu cred că veți găsi prea ușor țări în lumea asta, în care un fermier să facă profit arând terenurile cu un mic tractor, vechi de 40 de ani, care are doar 65 de cai putere. Un Logan are mai mult. Iar tractorul acesta consumă enorm, peste 30 de litri la hectar, mai mult decât unul mult mai puternic. Și totuși, oamenii aceștia reușesc. Pentru că sunt talentați și harnici. Din păcate, dacă nu se va ocupa cineva de ei, și în ultimii 23 de ani nu a făcut-o nimeni, ei vor sfârși ca acei sportivi care au fost mari talente, fără a deveni vedete".
La George Stanson simți că, undeva, în spatele managerului de vârf, care are în subordine cinci țări și zeci de milioane de euro de gestionat, undeva, dincolo de părul grizonat, costumul elegant și engleza impecabilă, pulsează ceva. Un "ceva" dincolo de cifre și statistici care nu i-a dat pace. Acel "ceva" care-l îndemna cu ani în urmă să citească știri despre România, deși se afla la zeci de mii de kilometri distanță, acel ceva care, după 20 de ani de pribegit, l-a chemat înapoi. Despre acest "ceva" este tot articolul pe care urmează să-l citiți.
Un tren care intră doar o dată în gara vieții
"Eu am fost un student mediocru". O spune pe tonul cel mai firesc. Ba chiar cu un fel de autoironie. Când auzi așa ceva din partea unui om cu răspunderea lui, începi să te întrebi de ce o face. Poate că e răspunsul său în fața vieții. Unul fără cosmetizări, care ia lucrurile așa cum sunt. Brute.
"În 1993, eram student la Facultatea de Agronomie din București. Atunci a venit la noi un grup de oameni de afaceri și politicieni danezi, care doreau să recruteze tineri pentru companiile lor. Nordicii sunt oameni care gândesc în perspectivă. Și au intuit, asta de atunci, când încă nimeni nu ne lua în seamă. Astăzi, tot ceea ce ei au intuit încă de la începutul anilor 90', se confirmă. Acum, când purtăm această discuție, România este o Mecca a agriculturii pentru investitorii străini care au avut curajul să vină la noi. Aici au plătit pe hectarul de teren arabil de 10 ori mai puțin decât la ei acasă. Și sunt foarte mulți. Gândiți-vă că danezii s-au gândit la asta încă de acum 20 de ani. Au avut în vedere potențialul României. Și, ca să poată lua parte la dezvoltarea ei, s-au gândit să-și formeze de atunci viitorii manageri. Luându-i direct de pe băncile școlii. Pentru că cei mai buni manageri nu sunt cei pe care-i recrutezi, ci cei pe care-i formezi. Managerii tăi".
La început au fost teste legate de agronomie. Semințe, culturi, mașinării. George s-a descurcat. Dar, fapt neobișnuit, pe danezi nu îi interesa foarte mult ceea ce știau studenții români din școală. Ar fi vrut să afle cine sunt ei ca oameni. Așa că a urmat un al doilea rând de examene. Cele mai grele. Și mai bizare. Le spuneau teste psihometrice. Unele la care cărțile nu-ți foloseau. Viața însă, da.
"Te întrebau despre absolut orice. Despre familie, viață, perspective. Unde ai vrea să mergi dacă ai avea oportunitatea de a călători. Cum privești lucrurile în general. Ce ai face dacă ți-ai începe o afacere de la zero. Vă dați seama ce știam noi în 1993 despre aceste lucruri". (râde) Aici a fost în elementul lui. Felul său bătăios l-a îndemnat să răspundă deschis la toate acele întrebări. Surâde când îmi spune că și-a dat cu părerea despre toate. Și a câștigat. Dintre sutele de absolvenți care au concurat pentru postul de vis au fost selectați doar trei. "Eu și încă doi colegi de-ai mei. În mine au văzut mult potențial pentru dezvoltarea afacerii lor. Și am plecat în Danemarca. Era genul de tren care-ți intră doar o dată în gara vieții. Dacă nu urci pe loc în el, îl pierzi. Și nu mai vine niciodată".
La antipozi, în Noua Zeelandă
"Pentru mine, student plecat din România, a fost un șoc să văd cât de bine ne tratau danezii. Stăteam singur în propria cameră, în campus. La București, în căminele Agronomiei, eram patru... Dar nu numai atât. Ne-au plătit un an de studii în domeniul agro-businessului și, în plus, ne-au dat și diurnă. Care era foarte generoasă. Am strâns-o și, la sfârșitul anului, cu ea am putut să-mi cumpăr un apartament în România. Acum știu de ce făceau asta. Doreau să ne fidelizeze. Și au reușit".
La sfârșitul anului, nordicii știau totul despre cei trei români recrutați. Și nu numai despre ei. Erau în ciclul pregătitor tineri din toate națiile din estul Europei care, mai apoi, au fost trimiși la treabă. "Pe ei îi interesa deschiderea fiecăruia pentru un anumit departament al companiei. Unui coleg român i-au spus că e perfect pentru producție, altuia că e potrivit în cercetare, iar mie mi-au spus că voi lucra în extinderea afacerilor companiei. Așa că m-au trimis departe, în Noua Zeelandă, o țară ca un paradis".
Când vorbește de cele două insule vecine cu Australia, lui George Stanson i se aprind ochii. Îl întreb de ce a iubit atât de mult noua lui casă, singura căreia îi spune, la fel ca și României, "acasă". Ce are special țara aceea, atât de departe de noi, încât pare de pe o altă lume?
"Întrebarea ar trebui să fie - «Ce nu are»? E o țară cu o natură superbă, în care au proprietăți cei mai bogați actori de la Hollywood, o țară care de zece ani se situează în primele cinci din lume din punct de vedere al nivelului de trai. O țară, paradoxal, cu o populație care are la origine tâlhari și violatori, condamnați la moarte în Anglia și trimiși în emisfera sudică cu două corăbii. Li s-a spus limpede - «Dacă vă întoarceți, vă spânzurăm!». Ajunși în Noua Zeelandă, și-au dat seama că nu mai au de la cine să fure. Așa că s-au pus pe muncă. Iar acum, după doar 150 de ani, au dat naștere unei populații cu o etică a muncii foarte înaltă. Față de ei, noi avem mii de ani de istorie, dar o clasă politică mult mai proastă. Una care de 23 de ani nu se trezește".
Pentru tânărul venit din România și format în Danemarca, Noua Zeelandă era un tărâm necunoscut. Unul în care trebuia să așeze steagurile companiei sale.
"Danezii mi-au dat bani și mi-au spus să merg acolo pentru a mă obișnui cu piața. Mi-a luat cam un an până să pornesc afacerea. După alți cinci dețineam 18% din cota de piață. Dar pentru asta am muncit mult. Chiar și 12 ore pe zi. Culmea e că nu mi s-a părut obositor. Eram chiar foarte relaxat". Spune asta fără emfază, ca și cum ar fi vorba despre deschiderea unui mic magazin de cartier. A fost însă succesul vieții lui și confirmarea talentului său. Studentul român de la agronomie, în care danezii investiseră mulți bani, aducea acum profit. Din momentul acela, lumea i s-a deschis.
"M-au trimis pe toate continentele lumii pentru a le dezvolta afacerile. Să lucrezi pentru numărul unu mondial în producția de semințe înseamnă să gândești global. Dar eu am avut și o mare dorință de a rămâne român. Nu am vrut să rup legătura cu țara. De aceea, oriunde mă aflam, citeam mereu ziare românești, iar pe fetița mea am învățat-o, de mică, și româna, și engleza".
Telefonul de la ora 3 dimineața
În fotoliile luxoase ale Emirates Airlines, călătoria de zeci de mii de kilometri trece ușor. Prin hubloul avionului gândurile lui George Stanson zboară înapoi - Australia, Africa de Sud, Tunisia, Maroc, Alger, China, Japonia, SUA. Compania l-a trimis peste tot. Să învețe, să dezvolte, să crească, să se bată pentru cota de piață. S-a conformat. A muncit, s-a zbătut, a inovat, a reușit. Probabil că banii cheltuiți în pregătirea lui s-au întors înmiit. După mai bine de zece ani era în culmea carierei. Era cetățean neozeelandez, avea casa și familia toată mutată la antipozi și se putea considera un om fericit. Și totuși... De citit citea în continuare știrile din țară, se gândea la România necontenit. Undeva, ceva, rămăsese în urmă. Iar destinul, ei bine, destinul s-a conformat. I-a oferit ceea ce dorea. Un drum înapoi și un pas înainte, în țară.
Era ora trei dimineața când a sunat telefonul. A răspuns, ca orice om de afaceri care e pregătit să încheie un contract. Oricând, chiar și noaptea. Vocea agentului de recrutare avea un accent nemțesc. Suna din celălalt capăt al lumii, din Austria. Încurcase fusul orar și-și cerea scuze, dar dorea foarte mult să-l cheme la o întâlnire. În România! "Dacă mi-ar fi spus cineva că mi se va întâmpla asta, i-aș fi răspuns că glumește. Nici nu-mi trecea prin cap că voi mai ajunge vreodată să lucrez în țara mea".
I-au trimis biletele de avion într-un plic. A zburat mult. Mai bine de zece ore pentru o întâlnire de câteva minute în București. "Când mi-au prezentat oferta lor, de a intra pe piața din România cu compania aflată pe locul al doilea în lume la producția de utilaje agricole, le-am spus bucuros că accept. Nu-mi lipsea nimic în Noua Zeelandă, dar prea erau toate aliniate perfect. Și piața, și oamenii. Era momentul pentru o nouă încercare. Urma să coordonez de la București operațiunile "Case New Holland" în toți Balcanii. Mă sunaseră pentru că știau că la origine sunt român. Oferta lor m-a încântat, dar am avut nevoie de șase luni ca să-mi conving familia. Trei luni ca să-i conving să plece și alte trei, după ce am ajuns, ca să nu se întoarcă înapoi. Cel mai greu a fost pentru fetiță, care-i născută și crescută în Noua Zeelandă. Am fost încântat enorm de întoarcerea mea acasă, pentru că nu am încetat sa fiu român niciodată. Eu am fost modelat în străinătate, dar ADN-ul meu românesc, filonul din adânc, nu dispare. Niciodată. Nu are cum". Și mărturie stă limba lui română, pe care o vorbește impecabil, după mai bine de 20 de ani de absență. "Știți ce? Chestia asta cu românii care-și uită limba cred că e o problemă de snobism. Cum ajung în altă țară te trezești că vorbesc românește cu accent. Eu cred că nu ai cum să ajungi la așa ceva. Nici într-o viață. Dacă ești român, născut și crescut aici, mi se pare că e normal să-ți vorbești limba perfect".
Compania daneză în care a crescut nu l-a uitat. La plecarea spre România i-au spus că are asigurat oricând un loc de muncă în firmă. Pe viață! "George, e suficient să ne suni oricând dorești să te întorci la noi. Oricând. Îți alegi atunci o țară în care dorești să lucrezi și noi te vom trimite acolo".
Cum ne furăm singuri căciula
Priveam cele două combine de câteva minute. Erau parcate chiar în fața Ateneului. Un covor roșu te invita să le vizitezi. Erau uriașe, strălucitoare, frumoase, luxoase chiar. Cabinele de sticlă aveau scaune îmbrăcate în piele, cu sistem audio stereo și aer condiționat, ca în orice limuzină. S-a apropiat de mine și m-a întrebat dacă-mi plac. I-am spus că da. "Ăsta e viitorul!" Apoi și-a scos cartea de vizită și s-a prezentat - George Stanson.
Pe lângă combinele acestea, cele din copilărie mi se păreau acum niște cenușărese, huruind și scuipând nori de fum în timp ce se împlântau în lanurile de grâu. Se chemau SEMA și se produceau la fabrica Semănătoarea din București.
"Am vrut să cumpărăm acea fabrică și să facem combinele noastre aici, la București. A venit o delegație a companiei, a prezentat și un plan de afaceri. Urmau să investească sute de milioane de dolari, dar ar fi trebuit să și dea afară din oameni. Cam un sfert din cei care lucrau pe atunci". La auzul veștii, sindicatul s-a mobilizat. Investitorii au fost huiduiți și alungați până la aeroport. "Nu ne vindem țara!", scandau muncitorii, speriați de perspectiva șomajului. Dar investiția Case New Holland ar fi dat un nou impuls vechii fabrici Semănătoarea. O retehnologizare completă și o producție care ar fi luat, în mare parte, calea exportului. Ceea ce ar fi adus valută în țară. "Cu timpul, cred că am fi vândut combinele de la București în toată Europa. Din păcate, nu doar sindicatele au fost împotrivă, ci și guvernanții, care au cerut șpagă pentru privatizarea fabricii. Ceea ce producătorii americani nu puteau accepta. Așa că au plecat în Polonia unde, cu sprijinul guvernului, și-au făcut o fabrică nouă. De la zero! Astăzi, în loc să exportăm noi combine în toată Europa, am ajuns să le importăm de la polonezi. Importuri de milioane de euro".
Acum, în timp ce scriu aceste rânduri, la Semănătoarea nu mai lucrează niciun muncitor. Au fost concediați toți. Până la unul. Combinele SEMA sunt, deja, istorie. Pe locul vechii fabrici se vor desfășura însă noi investiții. În imobiliare... Fabrica unde americanii ar fi putut produce combine a ajuns la fier vechi. Toată! "Nu ne-am vândut țara așa cum scandau muncitorii la sfârșitul anilor '90. Am dat-o pe degeaba". Și când spune asta, parcă în vocea lui George Stanson simt, pentru prima oară de când vorbim, o undă de disperare. Disperarea celui care a reușit pe patru continente, dar care vede că acasă unele lucruri, pur și simplu, nu se pot mișca.
România e un copil care învață să meargă
Și totuși, pentru el, nimic nu e imposibil. "Pe mine nu mă sperie nimic în viață. Nimic! Lucrurile sunt făcute pentru a fi rezolvate. Eu cred cu tărie asta. Nu poți trăi doar dus de val. România are un potențial imens. E ca un copil care de-abia acum învață să meargă".
De când s-a întors în țară a călătorit mult, încercând s-o cunoască și s-o redescopere în profunzime. "Am distrus trei mașini în cinci ani. Și, în ritmul în care călătoresc, nici cea pe care o am acum nu mai ține un an". Așa că acum știe despre țara lui mai mult decât cei care nu au părăsit-o niciodată.
"Îmi place tot ce se întamplă în țara mea. Îmi plac foarte mult prietenii mei, de vârstă medie. Oameni vizionari, foarte implicați, care muncesc din greu, indiferent de cât câștigă. Ei fac cinste acestei țări și sunt un potențial imens". Pentru un om venit de afară, optimismul său e debordant. Îi spun că avem și metehne. Corupție, o clasă politică fără perspective. Îmi replică scurt - "E adevărat. Dar nu o să ne împiedice ei să ne atingem scopurile. Principala problemă a acestei țări este că oamenii tineri, care au făcut performanță în domeniile lor de activitate, nu au intrat în politică. Nu au avut cum, pentru că nu au avut când. Au fost prea ocupați să muncească. Ar fi extraordinar să-i aducem înapoi și pe cei care au plecat. Nu neapărat pe muncitori, ci pe manageri. Oameni formați în companiile occidentale. Ei ar veni aici nu numai cu experiența lor, ci și cu ceva mult mai important. O anumită etică a muncii, pe care să o implementeze în afacerile românești. Așa am putea să ne formăm și să înaintăm".
Și revine la domeniul lui preferat - agricultura. Un domeniu care nu e băgat în seamă, și nu de ieri, de azi.
"După revoluție, s-a făcut o mare greșeală. Noi nu am performat, pentru că nu am cooptat specialiști în sectorul de stat. Ne-am mulțumit cu oamenii vechi, care au dat șpăgi de mii de euro ca să ajungă în posturi de execuție, în care nu fac nimic. De aceea, în zilele noastre, un dosar pentru fonduri europene pentru un fermier durează un an sau mai mult. Noi suferim, iar polonezii se dezvoltă. Fermierii noștri își permit să-și cumpere 2000 de tractoare pe an, iar polonezii 15 000. Și fermierii din România ar vrea să facă așa ceva. Dar nu sunt ajutați".
E ciudat cum, în orice discuție cu un om de afaceri, e greu să ocolești modelul polonez. Ei par a fi, mereu, fratele cel mare al est-europenilor. Cel la care se raportează mai toate țările foste comuniste. "Să știți că nu numai ele. Eu cred că Polonia e un model și pentru țările foarte avansate care, între timp, au cam ruginit. Polonezii au făcut ceva radical. După experiența comunistă ei au reușit să schimbe garda în administrația de stat. Au angajat tineri specialiști pe care i-au motivat. Dar nu doar prin salarii, ci prin bonusuri consistente. La fondurile europene, funcționarul primește prime doar dacă fermierii primesc, la rândul lor, bani pentru dosarele depuse. În felul acesta sunt motivați. La noi, e limpede că cei care în perioada comunistă nu făceau performanță la Direcția Agricolă nu au cum să facă nici acum. Și totuși, au rămas în funcții..".
E curios că George Stanson nu spune lucrurile acestea cu obidă. Nu. Le clasifică așa cum face cu bilanțurile sale contabile. Pentru că, pentru el, binele e mereu înainte. Îl așteaptă. De asta are nevoie și România. De încredere în ea și în viitorul ei. Pentru că, spune George, "trebuie să privești tot timpul în față, cu cel puțin un kilometru. Și dacă privești cu un kilometru înainte, atunci și gândești cu un kilometru înainte și lucrezi în plus cu un kilometru. Doar așa poți să crești. O companie, o țară, un popor".