Jurnalul unui "torţionar" fericit

- Mărturiile lui Vasile Boerean, gardianul care i-a salvat viaţa lui Nicolae Steinhardt, în sângeroasa puşcărie comunistă de la Gherla -

"Steinhardt? Da, bietu' Nicu Steinhardt... Bie­tul de el...", zice bătrânul, explicându-mi apoi că vorba asta, "bietu'", e o zicătură în Ardeal atunci când îţi aminteşti despre un om foarte drag. Vasile Boerean locuieşte şi acum chiar sub zidurile imensei închisori de la Gherla, acolo unde a pătimit cândva şi Steinhardt, marele scriitor şi teolog român. Chiar acolo e casa lui. O viaţă întreagă, de la fereastră, a privit doar colţul acela de zid înalt, cu un soldat înar­mat într-un foişor, dea­supra, iar şi mai sus, departe, vârfurile pavili­oa­nelor imperiale ale închisorii, ridicate încă de pe vremea îm­părătesei Maria Tereza. Stă şi se uită la uriaşa fortăreaţă de gratii, iar ochii lui mici şi al­baştri clipesc des, din penumbra pălăriuţei uşor ponosite, mereu parcă umeziţi de-un în­ceput de plâns, ca şi cum omul ar de­rula c-o mare viteză, ca pe-un film, cadre ale unor amintiri tot mai sumbre. O dată, doar o sin­gură dată, chiar înainte de a ne despărţi, pri­vind parcă pe deasupra, dincolo de zidul tem­niţei, Vasile Boerean, fost gardian al deţi­nuţilor politici, astăzi în vârstă de 94 de ani, a spus, ca pentru sine: "Doamne, câtă sufe­rinţă a fost aici..."

Gardianul din "Jurnalul fericirii"

Vasile Boerean e descris de Steinhardt în cartea sa "Jurnalul fericirii" ca unul din foarte puţinii gardieni cu suflet bun, din câţi l-au pă­zit, în cei şase ani de temniţă. Nu a bătut, nu a jignit ni­ciodată, "găsind prilejuri de a zâmbi îngăduitor deţi­nuţilor, de a rezolva o situaţie fără a recurge la măsuri disciplinare", asta - într-o epocă în care, ca să devii temnicer peste "politici", erai educat să te preschimbi într-o bestie. Prin "reeducare", se schimbau firi ome­neşti. Deţinuţi deveniţi călăi... O voluptate a schin­giui­rii... Ţărani preschimbaţi în ucigaşi... Gardieni satani­zaţi, care se credeau Dumnezei... Pentru toţi, această închisoare maiestuoasă de la capătul Gherlei a fost o ucenicie în iad.
Urmele atrocităţilor văzute în acei ani au rămas încrustate pe chipul lui Vasile Boerean. Un chip tăiat doar din câteva linii aspre. Cât timp am stat cu el, nu a zâmbit nici o secundă. Nici măcar când povestea lucruri despre care zice că îl fac "fericit". Ici când, îşi şterge apăsat şi repezit buzele cu degetele, un fel de tic, de parcă ar vrea să alunge ceva inexistent, abstract aproape. "Acum sunt atât de fericit că nu am bătut, că nu am dat niciodată o palmă... Nu ştiu cum am putut reuşi. Cred că de asta am trăit eu aşa mult - 94 de ani, vă daţi seama? - fiindcă n-am cedat atunci. Mă bucur. E atât de uşor să faci rău. E atâta de greu să rămâi om. Atâta de greu...". Până la vârsta lui, n-a avut nicio­dată o boală. Dar şi nici un viciu, nici un exces. Fiind­că, zice, mereu a trebuit "să rămână clar", atent cu sine şi cu cei ce-l înconjoară. Ca un mare principiu, pe care trebuie să-l urmeze cu orice preţ. Nu cred să mai fi văzut om de vârsta lui atât de complet sănătos, fără nici un beteşug. Am alergat împreună, când am trecut strada cea largă a Gherlei, printre maşini; abia mă puteam ţine după el cât am cutreierat cimitirul închisorii. Amintirile i-s neatinse, până-n cele mai uimitoare detalii. În cafe­neaua unde bea doar un pahar de apă minerală, zice că-mi poate povesti ce vreau, şi că e "fericit" că-mi poate povesti fără teamă.

Zarca Gherlei

Discuţia noastră are loc într-o promenadă de-a lun­gul zidurilor închisorii. Ca să înconjuri această cetate impunătoare, prin soarele fierbinte de mai, îţi ia peste jumătate de oră. Privit din afară, totul a rămas neschim­bat de atunci: zidurile înalte de cinci metri, pe care pa­tru­lează din loc în loc gardieni, foişoarele lor, crene­lurile fastuoase din înălţimile pavilionului întâi, vechi de aproape trei veacuri, căci închisoare a fost aici me­reu, chiar şi-n vremea Împăratului, dar nicicând atât de sângeroasă ca-n anii 1950-'64... "De-aici nu puteai scă­pa nici cu gândul", zice VasileBoerean. A intrat pri­ma dată pe porţile marii temniţe în '45, pe când încă nu se bănuiau crimele ce vor urma. De ce a fost ales să fie gardian, el, care avea numai două clase primare, nu ştie nici azi. Bănuieşte doar că din cauza unei întâm­plări, când mergea cu căruţa liniştit, aici, pe malul Someşului Mic, şi a văzut o maşină neagră, lucioasă, cu geamuri fumurii, împotmolită-n noroi. Vasile a dezlegat căruţa şi a tras cu caii maşina afară din glod, fără să aibă habar că înăuntru era unul numit Gheor­ghiu-Dej. Oricum, n-avea el cum să ştie pe-atunci cine-i ăsta, era abia după război şi el, încă un pui de ţăran nu prea ieşit prin lume. Bănuieşte c-ar fi putut fi un motiv. Oricum, l-au făcut paznic. Era regim lejer, deţinuţi foarte puţini, de drept comun, aproape n-aveai ce face. Putea să se ocupe şi de treburile casei, de pă­mânt, îi convenea. Abia apoi şi-a dat seama că ceva se schimbă. Când l-au trimis la nişte "cursuri de specia­lizare" la Jilava, Văcăreşti, Bărăgan, Piatra Neamţ, apoi iarăşi la Jilava... Acolo i-a văzut cu ochii lui pe cele­brii Bănică şi Moromete (zis "Maromet"), bestii umane care băteau deţinuţii cu cârja, până la moarte. Tot acolo, la Jilava, a văzut renumita "Vale a plân­gerii", "un crâng de salcâmi înalţi, că vedeai numa-n ceri", de unde se auzeau aproape zilnic împuşcăturile execuţiilor. "Eram tânăr, nu puteam să cred că aşa ceva există... Ni se impunea «să instaurăm un regim sever de maximă disciplină, în­trebuinţând orice metode împotriva duş­ma­nilor de clasă», altfel o să fim încar­ceraţi şi noi alături de ei. «Întrebuinţând orice metode»! Practic, ni se dădea în mâini toată puterea. Doamne, ce poate face omul când îi dai puterea asupra se­menului său...". Ar fi vrut să re­nunţe, dar, după câte "secrete" văzuse, nu mai putea da înapoi. O singură meserie a avut, toată viaţa: gardian.
Culmea, când s-a întors acasă, a fost pus şef de tură peste cel mai sinistru pavi­lion al închisorii: pavilionul trei, înspăi­mân­tătoarea Zarcă a Gherlei! Casa Iadu­lui!... Unul din cele mai terifiante lagăre de izolare din întreg comunismul. Acolo erau închişi deţinuţii cei mai "periculoşi", necooperanţi, care nu voiau să recunoască aberantele acuzaţii ce li se aduceau. Igra­sie, frig, umezeală pe jos, torturi pe care mintea omenească nu le poate concepe... Vasile Boerean venea acasă tot mai tăcut, închis în el. Nu putea povesti ce se întâm­plă acolo, la doi paşi, dincolo de ziduri. Pe străzile Gherlei, oamenii mergeau liniştiţi, zâmbitori. Îl mai întrebau: "Ce mai faci, măi Vasile?". Iar el nu ştia ce să le răs­pundă.
Mi-o arată, peste gardul de sârmă ghim­pată, dintr-un loc undezidul e în re­paraţie şi, deci, ceva mai scund: o clă­dire masivă, rozalie, scorojită, din care pot zări doar acoperişul şi primul şir lung de fe­restre. Zarca... Doar o secundă mi-o arată, apoi îşi fe­reşte privirea şi se întoarce cu spatele. Parcă se teme, sau nu mai are "inima", puterea, să-şi amintească privind. "Ce vedeţi, totu-i rămas ca-n vremea aia", zice Boerean, stând cu spatele la priveliştea pe care o descrie. "Geamurile foarte înguste, zăbrelite, ţigla ve­che, din care încă mai ies hornuri ca de sobe... Nu­măraţi a şaptea fereastră dinspre dreapta. Acolo, dedesubt, la parter, a stat Nicolae Steinhardt. Celula 88. Bietu' Steinhardt". Ne apropiem să facem o poză, dar gardianul din foişor se întoarce spre noi. Zice sobru că nu e voie. Vasile Boerean mă ia de braţ şi îmi spune şoptit să mergem mai departe...

Cei 90 de preoţi

Pe Steinhardt l-a cunoscut pe la sfârşitul lui '62, aşa ţine minte. Era iarnă. "O fost adus împreună cu un «lot» de 90 de preoţi, atâta de slaaabi şi chinuiţi, i-o adus cu-n tren şi i-o escortat de la gară, prin ger, unii cu lanţuri la picioare, înghesuiţi unii-n alţii, vai de capul lor... Gar­dianul-şef îmi ordonă: «O să te ocupi tu de popchii ăştia!». Pe Steinhardt, chiar când l-am văzut, parcă am simţit aşa, ceva, la dân­sul. Slaaab, alb tot, fără păr pe cap şi pe faţă. Da' avea aşa, ochii ăia încremeniţi în­tr-o bunătate, parcă mereu râdea înăuntrul lui, cumva, nu ştiu cum să zic. M-am gândit că ăsta, dintre toţi, îi singurul la care nu-i e frică. Şi-am zis: «Măăă, ăsta are zile grele aici. Lu' ăsta n-o să aibă ce-i face...»".
A primit ordin să-i lase pe "popchi" în celu­lele lor, să nu-i ajute cu nimic, chiar dacă mor acolo. Are libertatea să aplice «orice metode» de corecţie şi pedepsire împotriva criminalilor luptei de clasă. Ei bine, pe tura lui, Vasile Boerean i-a lăsat pe cei 90 de preoţi chiar să... slujească Liturghia! Faptul a fost confirmat şi de alţi prelaţi, care au fost acolo, în teribila Zarcă, numindu-l, în amin­tirile lor, "fratele Vasile". Ar fi putut să facă orice cu ei. Să-i lovească, să-i raporteze pentru fiece îngenunchere, pentru cel mai discret semn al crucii. "N-am avut inima asta. Am văzut că era pentru dânşii... aşa... singuru' lucru care îi ţinea în viaţă: să se roage şi să-i cânte lui Dumnezeu. Erau consideraţi deţinuţii «cei mai peri­culoşi» dintre toţi. Nici în genunchi n-aveai voie să-i laşi să stea. Eu patrulam, mă mai uitam prin vizetă, eram atent să nu apară ofiţerul de serviciu... Cântau încet. Tare fru­mos... Aveam ordin să nu-i las să stea jos, toată ziua. Doar în picioare. Să se-ntindă pe paturi era interzis total. Mă uitam şi, pe care-i vedeam că-s bolnavi sau slăbiţi, îi mai lăsam să se pună pe bancă. Îi vegheam, săracii... Le mai dădeam o bucată de pâi­ne, le strecu­ram o pătură, nopţile - era tare frig -, pe care-o luam înapoi la cinci dimineaţa, ca să nu mă prin­dă când se schimba tura. Nu făceam mare lucru. Cel mai mult tân­jeau după soare. Să vadă lumina. Era un «plimbător» afară, pe beton, între zidurile peniten­ciarului şi, din când în când, aveau program de plim­bare: zece mi­nu­te! Atâta. Se învârteau în cerc, aşa, cu cătuşe la mâini, şi eu îi supravegheam. Asta era toată «plimbarea». Pe tura mea, de la zece minute, îi lăsam chiar şi douăş­cinci. Atent, să nu apară careva să vadă că am depăşit timpul. Nu făceam mare lucru. Îi lăsam, bieţii, că tare le plăcea lumina...".
Aşa zice mereu bătrânul temnicer: "N-am făcut mare lucru...". Deşi ştie că pentru cele cincisprezece minute în plus de plimbare putea fi pedepsit grav, iar pentru îngăduirea Liturghiei, chiar judecat şi închis, la rându-i, într-o celulă. Nu a făcut mare lucru, dar alţi gardieni au făcut. Preoţi siliţi să facă onanie, să bată dezbrăcaţi mătănii până la leşin, să se caţere cu un­ghiile pe ziduri, toate sub ameninţarea cu moartea. O plă­cere a torturii, a umilirii celui mai slab... Boerean l-a cunoscut bine pe acel sinistru Constantin Istrate, care avea "program de bătaie" în fiecare duminică, "dimineaţa de Liturghie", când lovea fiecare deţinut, de 25 de ori, cu bâta la fund. Pe călăul Tiberiu Lazăr, care bătea şi 100 de deţinuţi deodată, puşi în cerc în jurul lui, lovind cu ciomagul sălbatic în stânga şi-n dreapta. Şi pe câţi alţii...
El, Vasile... nu a făcut mare lucru. Doar a stat acolo, la postul lui, ba în unele nopţi mai şi vorbea cu "pop­chii" prin vizetă, povestind cu ei despre viaţa lui, des­pre copiii săi, ca într-un fel de spovedanie. Odată, le-a mărturisit că, de când e în închisoarea asta, el nu prea se mai roagă. Nu se mai poate ruga. Atunci, o mulţime de glasuri i-au răspuns şoptit dinăuntru: "Lasă, frate Vasile, tu nu trebuie să te rogi. Ne rugăm noi pentru tine...".

"Trebuie făcut ceva. Omu' ăsta moare!"

Foarte mulţi dintre preoţii închişi n-au mai ieşit vii din închisoarea de la Gherla. Nicolae Steinhardt s-a îmbolnăvit şi el şi l-au dus, "de formă", câteva zile la infirmerie, locul unde se murea pe capete. "Când l-am văzut acolo, întins pe pat, ca de piatră, alb, cu ochii în­chişi... Cu faţa lui lungă şi slabă, m-am gândit că parcă ar fi un sfânt din icoană. Nu ştiam cine îi, atuncea habar n-aveam că-i «om de ştiinţă». Da aşa m-am gândit: că-i ca de pe icoană. Şi-am zis: «trebuie făcut ceva, omu' ăsta moare!»...".
S-a dus la un bucătar de la pavilionul doi ("om mai blând, moldovean din Huşi") şi l-a rugat să-i mai dea câte o porţie de mâncare în plus, pentru deţinutul Steinhardt. Uneori l-a hrănit chiar el, cu lingura, fiindcă nu se putea ridica în capul oaselor. Apoi a auzit că vor să-l ducă, aşa bolnav, înapoi în celulă. Asta ar fi însem­nat chiar moartea. A îndrăznit să meargă la gardianul-şef. L-a întrebat, aşa, indiferent, fără să se simtă c-ar avea vreo implicare, dacă nu-i poate "împrumuta", pentru un timp scurt, un deţinut mai puţin "periculos" pentru patrie, de la infirmerie, fiindcă are mare nevoie de ajutor la curăţenie pe secţie. "În felul ăsta am putut să-l iau pe Steinhardt zi de zi alături de mine. Abia mergea, îl mai ţineam de subţioară. Am reuşit să-l ţin pe lângă mine aproape două luni de zile, ca să se odih­nească, să se repare. Când venea mâncarea, lui îi pu­neam mai mult şi îi dădeam primul. Pe urmă, îl du­ceam la spălător şi îl lăsam acolo, să stea câteva ore la soare. Să-şi revină, să se facă iar om. Doar când trecea ofiţerul de serviciu îi ziceam: «Ia, fă-te că mă­turi! Repede!». În pauze, mai intram şi eu acolo, la spălător, mai poves­team... Îmi dădeam jos cascheta din cap şi mă puneam jos, lângă dânsul. Îmi plăcea de el, că avea suflet curat. Ca un copil era, neaju­torat. Nicio­dată nu mi-o zis că-i om de ştiinţă, c-o fost mare filosof, acolo, la Bucureşti. Şi niciodată n-o zis cuvinte dom­noa­se, de reli­gie, din alea luate din cărţi. Ce să fi pri­ceput eu, care aveam două clase primare? Culmea, în schimb, mi-a zis secretul c-o fost evreu, da' s-o botezat creştin, chiar în închisoare la Jilava. A avut încredere. Poate de-aia l-or fi adus aici laolaltă cu «lotul» de preoţi. Cine ştie?... În rest, am povestit de familie, de viaţa noastră, da' lui cel mai mult îi plăcea să as­culte. Îi plăcea să-i zic ce-mi fac copiii, cum îi în Gherla, în Ardeal, îi plăcea să audă vor­ba asta a noastră ardele­nească. Şi râdea, şi mă ţinea de mână şi-mi zicea să-i mai zic. Am fost aşa, apropiaţi cumva. Când l-au luat iarăşi în celulă, mi-a părut rău. Eram sigur că n-o să-l mai văd. Mi-a zis c-o să treacă pe la mine pe acasă, dac-o ieşi de aici viu. N-o mai apucat să vină, că după liberare, o fost tot mereu bolnav. Pe urmă am auzit că s-o făcut călugăr la o mâ­năstire din Bistriţa, Ro­hia...".


Un lemn şi un număr...

Înaintea marii închisori, spre stradă, se întinde cimi­tirul oraşului. Imens, mii de cruci. Înconjurat de gar­duri înalte, ce vin în pre­lun­girea celor ale peniten­cia­rului. De la gardul din­spre răsărit şi până la ziduri, faci aproape jumă­tate de kilometru prin acest cimitir. O puzderie de mor­minte separă lumea tem­ni­ţelor de cea a oamenilor liberi, ce merg liniştiţi pe trotuar, şi poate doar câte un străin mai priveşte spre turnurile acelea austro-un­ga­re din depărtări, între­bându-se, probabil, în trea­căt: "Oare ce-o fi acolo?...". Vasile Boerean mă duce pe una din cele trei alei largi ce taie cimitirul. De-o parte şi de alta a ei, au fost îngropaţi numai deţinuţi politici. Iar spre capăt, sub zi­durile puşcăriei, erau gropile comune ale celor despre care trebuia să nu se mai afle niciodată. "După graţie­rea generală a «poli­ti­cilor», în '64, un preot comunist o ras cu lama buldo­zerului toată zona asta. Fiindcă nu mai era loc în cimitir, aşa a zis. Aici, unde vedeţi toate monumentele astea noi, de piatră şi marmură, peste tot o fost ose­minte. Nu se ştie unde-s, ale cui or fost. Nici înainte nu prea se ştia. După ce-i aruncau pe deţinuţi în groapă - fără slujbă, preot, nimic! -, nu le puneau la cap de­cât un lemn şi un număr. Asta am văzut-o şi eu: peste tot aici erau numai movile de pământ, aşa ca nişte muşuroaie, în care era înfipt un lemn şi un număr...".
Nicolae Steinhardt a fost dintre ultimii deţinuţi care au părăsit penitenciarul Gherla. Eliberat chiar în ultima zi. În urma lui, pavilionul trei rămăsese mut. Toţi gardienii plecaseră, din celule nu mai răzbătea nici o şoaptă. Nimeni n-a venit să-l întâmpine la poarta uria­şă de fier, ce se deschidea lent, huruitor, pentru un singur om. Slab, cu barbă albă, îmbrăcat într-un costum mult prea larg, stătea în faţa închisorii, sub soarele fierbinte de august. S-a uitat câteva clipe în jur şi a zâmbit stins: nu mai văzuse niciodată oraşul acesta ardelenesc, în care trăise de fapt atâta vreme. Apoi a început să păşească încet, suferind, către gară.

Ultima întâlnire

Nu am putut vedea celula numărul 88, în care a pătimit Nicolae Steinhardt. De care vor­beşte, în "Jur­na­lul fericirii", că devenea "mai încărcată de Duh decât cele mai fastuoase cere­monii din cele mai măreţe catedrale ale lumii", atunci când preoţii de toate confe­siunile, închişi acolo, săvârşeau împreună, în secret, Liturghia. E ocupată acum de infractori de drept co­mun, cei mai periculoşi, ca de altfel întreg pavilionul 3, fosta Zarcă. Gherla este şi azi "penitenciar de ma­ximă siguranţă", nici unui străin nu-i este permis să treacă de zidurile ei, spre celule. Ni s-a îngăduit însă, sub strictă supraveghere, să coborâm până la un fel de muzeu al închisorii - chiar catacomba unde erau altă­dată executaţi deţinuţii. Această pivniţă a morţii a fost preschimbată azi într-o mică expoziţie dedicată eroilor anticomunişti. Zeghe cenuşii, murda­re, păstrate din vremea de-atunci, lanţurile cu belciuge grosolane, fiarele sinistre cu care erau încinşi la mâini şi la pi­cioare, bila de fier pe care o târâiau în urmă... O mulţi­me de oameni au fost împuşcaţi în beciul ăsta - doar erau coborâţi cu escortă, puşi în genunchi, apoi li se citea pe scurt sentinţa şi li se trăgea un glonţ în cap. Mulţi erau executaţi fără nici o judecată. Nu se auzea nimic deasupra, fiindcă pereţii erau căptuşiţi cu saci groşi de paie. Afară, într-un capăt al cimitirului, a fost ridicată o cruce foarte înaltă, în memoria acestor oa­meni. Alături, pe un zid prelung, sunt bătute cam 20 de plăci de metal, cu numele deţinuţilor politici care au decedat la Gherla, timp de 10-12 ani. Încrustate în fier, unul sub altul. Vasile Boerean zice că sunt prea puţini faţă de câţi au fost ucişi.
Fostul temnicer n-a vrut să vină, să vadă muzeul. De fapt, nu l-a văzut niciodată. Din 1972, de când a ieşit la pensie, foarte rar a mai dorit să treacă de zidu­rile acestei puşcării. În fiecare an, de "Ziua Închisorii", sunt poftiţi cei mai de seamă dintre foştii angajaţi. Li se dă o masă, chiar o mică petrecere, "se ia cuvântul", frumos, despre dânşii. A mers de câteva ori, de poli­te­ţe, dar apoi a tot evitat să se ducă. "Nu sunt curios", zice, deşi ştie că penitenciarul s-a modernizat mult, că e altceva. Nu mai are puterea să vadă iarăşi locurile acelea. Preferă să se plimbe prin oraş, să stea la aer, să se întâlnească cu prietenii săi bătrâni, în cafenelele din zona autogării, să vorbească cu oamenii pe stradă, să fie întrebat, măcar aşa, de politeţe, câteodată: "Ce mai faceţi, domnu' Boerean?", şi el se simte fericit. Un ve­cin de-al lui, numit Neamţu, tot gardian în vremea aceea, a fost ucis în bătaie, în propria casă, de doi foşti deţinuţi, la mulţi ani după eliberare. N-au uitat. El însă se simte liber, neapăsat de povara trecutului. Şi ăsta e, pentru Vasile Boerean, principalul motiv de fericire. "Aşa de bine mă simt acum. Bine de tot. Cum am putut să rezist?".
Pe Nicolae Steinhardt l-a mai văzut o singură dată, prin iarna anului 1982. S-a dus la Bucureşti să îl caute. Aflase deja mai multe despre el, ştia că e urmărit pas cu pas de Securitate. Greu i-a găsit adresa, de pe Ion Ghica, numărul 3. Stătea într-o garsonieră des­tul de modestă, plină de cărţi, undeva în centrul capitalei. Când a deschis uşa, Stein­hardt a încremenit. Nici Va­sile Boerean, măr­turiseşte, nu ştia ce să spună. Stăteau şi se uitau unul la celălalt, emoţionaţi, ca nişte co­pii mari, zâmbind. În­tr-un târziu, Steinhardt l-a luat de umeri şi i-a zis: "Iartă-mă, pofteşte te rog, frate Va­sile. Te rog, pofteşte, iar­tă-mă...". Şi, îşi aminteşte bătrânul gardian, "parcă «râdea cu ochii» că mă vede. Eu mă gândisem că nu poate vorbi multe, că poate are micro­foane puse, cine ştie. Îl urmăreau zi-noapte. De-aia, nici eu nu prea ştiam ce să zic. Era bucuros, se tot învârtea prin casă, nu ştia ce să-mi deie. Până la urmă s-o dus şi mi-o adus pe-un platou nişte biscuiţi - asta ţin minte cel mai bine. Atâta avea în casă de mâncare. Biscuiţii aceia. El era deja călugăr la Rohia, dar mai venea prin Bucureşti să se-ntâlneas­că cu scriitorii lui, cu oamenii de ştiinţă. Na, şi am stat amândoi, şi am mâncat biscuiţi, am po­vestit puţin şi pe urmă am ple­cat...". Abia la despărţire, după ce Boerean şi-a pus pal­tonul şi fularul şi căciula, după ce a deschis uşa şi a zis: "No, apăi la revedere, Nicule", abia atunci Stein­hardt l-a luat în braţe, aşa înfo­folit cum era, ca un urs, s-a apropiat de ure­chea lui şi i-a şoptit apăsat, tainic, cât să ţină minte toată viaţa: "Îţi mulţumesc, frate Va­sile...".

Foto Gherla, CĂTĂLIN MANOLE