"Steinhardt? Da, bietu' Nicu Steinhardt... Bietul de el...", zice bătrânul, explicându-mi apoi că vorba asta, "bietu'", e o zicătură în Ardeal atunci când îți amintești despre un om foarte drag. Vasile Boerean locuiește și acum chiar sub zidurile imensei închisori de la Gherla, acolo unde a pătimit cândva și Steinhardt, marele scriitor și teolog român. Chiar acolo e casa lui. O viață întreagă, de la fereastră, a privit doar colțul acela de zid înalt, cu un soldat înarmat într-un foișor, deasupra, iar și mai sus, departe, vârfurile pavilioanelor imperiale ale închisorii, ridicate încă de pe vremea împărătesei Maria Tereza. Stă și se uită la uriașa fortăreață de gratii, iar ochii lui mici și albaștri clipesc des, din penumbra pălăriuței ușor ponosite, mereu parcă umeziți de-un început de plâns, ca și cum omul ar derula c-o mare viteză, ca pe-un film, cadre ale unor amintiri tot mai sumbre. O dată, doar o singură dată, chiar înainte de a ne despărți, privind parcă pe deasupra, dincolo de zidul temniței, Vasile Boerean, fost gardian al deținuților politici, astăzi în vârstă de 94 de ani, a spus, ca pentru sine: "Doamne, câtă suferință a fost aici..."
Gardianul din "Jurnalul fericirii"
Vasile Boerean e descris de Steinhardt în cartea sa "Jurnalul fericirii" ca unul din foarte puținii gardieni cu suflet bun, din câți l-au păzit, în cei șase ani de temniță. Nu a bătut, nu a jignit niciodată, "găsind prilejuri de a zâmbi îngăduitor deținuților, de a rezolva o situație fără a recurge la măsuri disciplinare", asta - într-o epocă în care, ca să devii temnicer peste "politici", erai educat să te preschimbi într-o bestie. Prin "reeducare", se schimbau firi omenești. Deținuți deveniți călăi... O voluptate a schingiuirii... Țărani preschimbați în ucigași... Gardieni satanizați, care se credeau Dumnezei... Pentru toți, această închisoare maiestuoasă de la capătul Gherlei a fost o ucenicie în iad.
Urmele atrocităților văzute în acei ani au rămas încrustate pe chipul lui Vasile Boerean. Un chip tăiat doar din câteva linii aspre. Cât timp am stat cu el, nu a zâmbit nici o secundă. Nici măcar când povestea lucruri despre care zice că îl fac "fericit". Ici când, își șterge apăsat și repezit buzele cu degetele, un fel de tic, de parcă ar vrea să alunge ceva inexistent, abstract aproape. "Acum sunt atât de fericit că nu am bătut, că nu am dat niciodată o palmă... Nu știu cum am putut reuși. Cred că de asta am trăit eu așa mult - 94 de ani, vă dați seama? - fiindcă n-am cedat atunci. Mă bucur. E atât de ușor să faci rău. E atâta de greu să rămâi om. Atâta de greu...". Până la vârsta lui, n-a avut niciodată o boală. Dar și nici un viciu, nici un exces. Fiindcă, zice, mereu a trebuit "să rămână clar", atent cu sine și cu cei ce-l înconjoară. Ca un mare principiu, pe care trebuie să-l urmeze cu orice preț. Nu cred să mai fi văzut om de vârsta lui atât de complet sănătos, fără nici un beteșug. Am alergat împreună, când am trecut strada cea largă a Gherlei, printre mașini; abia mă puteam ține după el cât am cutreierat cimitirul închisorii. Amintirile i-s neatinse, până-n cele mai uimitoare detalii. În cafeneaua unde bea doar un pahar de apă minerală, zice că-mi poate povesti ce vreau, și că e "fericit" că-mi poate povesti fără teamă.
Zarca Gherlei
Discuția noastră are loc într-o promenadă de-a lungul zidurilor închisorii. Ca să înconjuri această cetate impunătoare, prin soarele fierbinte de mai, îți ia peste jumătate de oră. Privit din afară, totul a rămas neschimbat de atunci: zidurile înalte de cinci metri, pe care patrulează din loc în loc gardieni, foișoarele lor, crenelurile fastuoase din înălțimile pavilionului întâi, vechi de aproape trei veacuri, căci închisoare a fost aici mereu, chiar și-n vremea Împăratului, dar nicicând atât de sângeroasă ca-n anii 1950-'64... "De-aici nu puteai scăpa nici cu gândul", zice Vasile Boerean. A intrat prima dată pe porțile marii temnițe în '45, pe când încă nu se bănuiau crimele ce vor urma. De ce a fost ales să fie gardian, el, care avea numai două clase primare, nu știe nici azi. Bănuiește doar că din cauza unei întâmplări, când mergea cu căruța liniștit, aici, pe malul Someșului Mic, și a văzut o mașină neagră, lucioasă, cu geamuri fumurii, împotmolită-n noroi. Vasile a dezlegat căruța și a tras cu caii mașina afară din glod, fără să aibă habar că înăuntru era unul numit Gheorghiu-Dej. Oricum, n-avea el cum să știe pe-atunci cine-i ăsta, era abia după război și el, încă un pui de țăran nu prea ieșit prin lume. Bănuiește c-ar fi putut fi un motiv. Oricum, l-au făcut paznic. Era regim lejer, deținuți foarte puțini, de drept comun, aproape n-aveai ce face. Putea să se ocupe și de treburile casei, de pământ, îi convenea. Abia apoi și-a dat seama că ceva se schimbă. Când l-au trimis la niște "cursuri de specializare" la Jilava, Văcărești, Bărăgan, Piatra Neamț, apoi iarăși la Jilava... Acolo i-a văzut cu ochii lui pe celebrii Bănică și Moromete (zis "Maromet"), bestii umane care băteau deținuții cu cârja, până la moarte. Tot acolo, la Jilava, a văzut renumita "Vale a plângerii", "un crâng de salcâmi înalți, că vedeai numa-n ceri", de unde se auzeau aproape zilnic împușcăturile execuțiilor. "Eram tânăr, nu puteam să cred că așa ceva există... Ni se impunea «să instaurăm un regim sever de maximă disciplină, întrebuințând orice metode împotriva dușmanilor de clasă», altfel o să fim încarcerați și noi alături de ei. «Întrebuințând orice metode»! Practic, ni se dădea în mâini toată puterea. Doamne, ce poate face omul când îi dai puterea asupra semenului său...". Ar fi vrut să renunțe, dar, după câte "secrete" văzuse, nu mai putea da înapoi. O singură meserie a avut, toată viața: gardian.
Culmea, când s-a întors acasă, a fost pus șef de tură peste cel mai sinistru pavilion al închisorii: pavilionul trei, înspăimântătoarea Zarcă a Gherlei! Casa Iadului!... Unul din cele mai terifiante lagăre de izolare din întreg comunismul. Acolo erau închiși deținuții cei mai "periculoși", necooperanți, care nu voiau să recunoască aberantele acuzații ce li se aduceau. Igrasie, frig, umezeală pe jos, torturi pe care mintea omenească nu le poate concepe... Vasile Boerean venea acasă tot mai tăcut, închis în el. Nu putea povesti ce se întâmplă acolo, la doi pași, dincolo de ziduri. Pe străzile Gherlei, oamenii mergeau liniștiți, zâmbitori. Îl mai întrebau: "Ce mai faci, măi Vasile?". Iar el nu știa ce să le răspundă.
Mi-o arată, peste gardul de sârmă ghimpată, dintr-un loc unde zidul e în reparație și, deci, ceva mai scund: o clădire masivă, rozalie, scorojită, din care pot zări doar acoperișul și primul șir lung de ferestre. Zarca... Doar o secundă mi-o arată, apoi își ferește privirea și se întoarce cu spatele. Parcă se teme, sau nu mai are "inima", puterea, să-și amintească privind. "Ce vedeți, totu-i rămas ca-n vremea aia", zice Boerean, stând cu spatele la priveliștea pe care o descrie. "Geamurile foarte înguste, zăbrelite, țigla veche, din care încă mai ies hornuri ca de sobe... Numărați a șaptea fereastră dinspre dreapta. Acolo, dedesubt, la parter, a stat Nicolae Steinhardt. Celula 88. Bietu' Steinhardt". Ne apropiem să facem o poză, dar gardianul din foișor se întoarce spre noi. Zice sobru că nu e voie. Vasile Boerean mă ia de braț și îmi spune șoptit să mergem mai departe...
Cei 90 de preoți
Pe Steinhardt l-a cunoscut pe la sfârșitul lui '62, așa ține minte. Era iarnă. "O fost adus împreună cu un «lot» de 90 de preoți, atâta de slaaabi și chinuiți, i-o adus cu-n tren și i-o escortat de la gară, prin ger, unii cu lanțuri la picioare, înghesuiți unii-n alții, vai de capul lor... Gardianul-șef îmi ordonă: «O să te ocupi tu de popchii ăștia!». Pe Steinhardt, chiar când l-am văzut, parcă am simțit așa, ceva, la dânsul. Slaaab, alb tot, fără păr pe cap și pe față. Da' avea așa, ochii ăia încremeniți într-o bunătate, parcă mereu râdea înăuntrul lui, cumva, nu știu cum să zic. M-am gândit că ăsta, dintre toți, îi singurul la care nu-i e frică. Și-am zis: «Măăă, ăsta are zile grele aici. Lu' ăsta n-o să aibă ce-i face...»".
A primit ordin să-i lase pe "popchi" în celulele lor, să nu-i ajute cu nimic, chiar dacă mor acolo. Are libertatea să aplice «orice metode» de corecție și pedepsire împotriva criminalilor luptei de clasă. Ei bine, pe tura lui, Vasile Boerean i-a lăsat pe cei 90 de preoți chiar să... slujească Liturghia! Faptul a fost confirmat și de alți prelați, care au fost acolo, în teribila Zarcă, numindu-l, în amintirile lor, "fratele Vasile". Ar fi putut să facă orice cu ei. Să-i lovească, să-i raporteze pentru fiece îngenunchere, pentru cel mai discret semn al crucii. "N-am avut inima asta. Am văzut că era pentru dânșii... așa... singuru' lucru care îi ținea în viață: să se roage și să-i cânte lui Dumnezeu. Erau considerați deținuții «cei mai periculoși» dintre toți. Nici în genunchi n-aveai voie să-i lași să stea. Eu patrulam, mă mai uitam prin vizetă, eram atent să nu apară ofițerul de serviciu... Cântau încet. Tare frumos... Aveam ordin să nu-i las să stea jos, toată ziua. Doar în picioare. Să se-ntindă pe paturi era interzis total. Mă uitam și, pe care-i vedeam că-s bolnavi sau slăbiți, îi mai lăsam să se pună pe bancă. Îi vegheam, săracii... Le mai dădeam o bucată de pâine, le strecuram o pătură, nopțile - era tare frig -, pe care-o luam înapoi la cinci dimineața, ca să nu mă prindă când se schimba tura. Nu făceam mare lucru. Cel mai mult tânjeau după soare. Să vadă lumina. Era un «plimbător» afară, pe beton, între zidurile penitenciarului și, din când în când, aveau program de plimbare: zece minute! Atâta. Se învârteau în cerc, așa, cu cătușe la mâini, și eu îi supravegheam. Asta era toată «plimbarea». Pe tura mea, de la zece minute, îi lăsam chiar și douășcinci. Atent, să nu apară careva să vadă că am depășit timpul. Nu făceam mare lucru. Îi lăsam, bieții, că tare le plăcea lumina...".
Așa zice mereu bătrânul temnicer: "N-am făcut mare lucru...". Deși știe că pentru cele cincisprezece minute în plus de plimbare putea fi pedepsit grav, iar pentru îngăduirea Liturghiei, chiar judecat și închis, la rându-i, într-o celulă. Nu a făcut mare lucru, dar alți gardieni au făcut. Preoți siliți să facă onanie, să bată dezbrăcați mătănii până la leșin, să se cațere cu unghiile pe ziduri, toate sub amenințarea cu moartea. O plăcere a torturii, a umilirii celui mai slab... Boerean l-a cunoscut bine pe acel sinistru Constantin Istrate, care avea "program de bătaie" în fiecare duminică, "dimineața de Liturghie", când lovea fiecare deținut, de 25 de ori, cu bâta la fund. Pe călăul Tiberiu Lazăr, care bătea și 100 de deținuți deodată, puși în cerc în jurul lui, lovind cu ciomagul sălbatic în stânga și-n dreapta. Și pe câți alții...
El, Vasile... nu a făcut mare lucru. Doar a stat acolo, la postul lui, ba în unele nopți mai și vorbea cu "popchii" prin vizetă, povestind cu ei despre viața lui, despre copiii săi, ca într-un fel de spovedanie. Odată, le-a mărturisit că, de când e în închisoarea asta, el nu prea se mai roagă. Nu se mai poate ruga. Atunci, o mulțime de glasuri i-au răspuns șoptit dinăuntru: "Lasă, frate Vasile, tu nu trebuie să te rogi. Ne rugăm noi pentru tine...".
"Trebuie făcut ceva. Omu' ăsta moare!"
Foarte mulți dintre preoții închiși n-au mai ieșit vii din închisoarea de la Gherla. Nicolae Steinhardt s-a îmbolnăvit și el și l-au dus, "de formă", câteva zile la infirmerie, locul unde se murea pe capete. "Când l-am văzut acolo, întins pe pat, ca de piatră, alb, cu ochii închiși... Cu fața lui lungă și slabă, m-am gândit că parcă ar fi un sfânt din icoană. Nu știam cine îi, atuncea habar n-aveam că-i «om de știință». Da așa m-am gândit: că-i ca de pe icoană. Și-am zis: «trebuie făcut ceva, omu' ăsta moare!»...".
S-a dus la un bucătar de la pavilionul doi ("om mai blând, moldovean din Huși") și l-a rugat să-i mai dea câte o porție de mâncare în plus, pentru deținutul Steinhardt. Uneori l-a hrănit chiar el, cu lingura, fiindcă nu se putea ridica în capul oaselor. Apoi a auzit că vor să-l ducă, așa bolnav, înapoi în celulă. Asta ar fi însemnat chiar moartea. A îndrăznit să meargă la gardianul-șef. L-a întrebat, așa, indiferent, fără să se simtă c-ar avea vreo implicare, dacă nu-i poate "împrumuta", pentru un timp scurt, un deținut mai puțin "periculos" pentru patrie, de la infirmerie, fiindcă are mare nevoie de ajutor la curățenie pe secție. "În felul ăsta am putut să-l iau pe Steinhardt zi de zi alături de mine. Abia mergea, îl mai țineam de subțioară. Am reușit să-l țin pe lângă mine aproape două luni de zile, ca să se odihnească, să se repare. Când venea mâncarea, lui îi puneam mai mult și îi dădeam primul. Pe urmă, îl duceam la spălător și îl lăsam acolo, să stea câteva ore la soare. Să-și revină, să se facă iar om. Doar când trecea ofițerul de serviciu îi ziceam: «Ia, fă-te că mături! Repede!». În pauze, mai intram și eu acolo, la spălător, mai povesteam... Îmi dădeam jos cascheta din cap și mă puneam jos, lângă dânsul. Îmi plăcea de el, că avea suflet curat. Ca un copil era, neajutorat. Niciodată nu mi-o zis că-i om de știință, c-o fost mare filosof, acolo, la București. Și niciodată n-o zis cuvinte domnoase, de religie, din alea luate din cărți. Ce să fi priceput eu, care aveam două clase primare? Culmea, în schimb, mi-a zis secretul c-o fost evreu, da' s-o botezat creștin, chiar în închisoare la Jilava. A avut încredere. Poate de-aia l-or fi adus aici laolaltă cu «lotul» de preoți. Cine știe?... În rest, am povestit de familie, de viața noastră, da' lui cel mai mult îi plăcea să asculte. Îi plăcea să-i zic ce-mi fac copiii, cum îi în Gherla, în Ardeal, îi plăcea să audă vorba asta a noastră ardelenească. Și râdea, și mă ținea de mână și-mi zicea să-i mai zic. Am fost așa, apropiați cumva. Când l-au luat iarăși în celulă, mi-a părut rău. Eram sigur că n-o să-l mai văd. Mi-a zis c-o să treacă pe la mine pe acasă, dac-o ieși de aici viu. N-o mai apucat să vină, că după liberare, o fost tot mereu bolnav. Pe urmă am auzit că s-o făcut călugăr la o mânăstire din Bistrița, Rohia...".
Un lemn și un număr...
Înaintea marii închisori, spre stradă, se întinde cimitirul orașului. Imens, mii de cruci. Înconjurat de garduri înalte, ce vin în prelungirea celor ale penitenciarului. De la gardul dinspre răsărit și până la ziduri, faci aproape jumătate de kilometru prin acest cimitir. O puzderie de morminte separă lumea temnițelor de cea a oamenilor liberi, ce merg liniștiți pe trotuar, și poate doar câte un străin mai privește spre turnurile acelea austro-ungare din depărtări, întrebându-se, probabil, în treacăt: "Oare ce-o fi acolo?...". Vasile Boerean mă duce pe una din cele trei alei largi ce taie cimitirul. De-o parte și de alta a ei, au fost îngropați numai deținuți politici. Iar spre capăt, sub zidurile pușcăriei, erau gropile comune ale celor despre care trebuia să nu se mai afle niciodată. "După grațierea generală a «politicilor», în '64, un preot comunist o ras cu lama buldozerului toată zona asta. Fiindcă nu mai era loc în cimitir, așa a zis. Aici, unde vedeți toate monumentele astea noi, de piatră și marmură, peste tot o fost oseminte. Nu se știe unde-s, ale cui or fost. Nici înainte nu prea se știa. După ce-i aruncau pe deținuți în groapă - fără slujbă, preot, nimic! -, nu le puneau la cap decât un lemn și un număr. Asta am văzut-o și eu: peste tot aici erau numai movile de pământ, așa ca niște mușuroaie, în care era înfipt un lemn și un număr...".
Nicolae Steinhardt a fost dintre ultimii deținuți care au părăsit penitenciarul Gherla. Eliberat chiar în ultima zi. În urma lui, pavilionul trei rămăsese mut. Toți gardienii plecaseră, din celule nu mai răzbătea nici o șoaptă. Nimeni n-a venit să-l întâmpine la poarta uriașă de fier, ce se deschidea lent, huruitor, pentru un singur om. Slab, cu barbă albă, îmbrăcat într-un costum mult prea larg, stătea în fața închisorii, sub soarele fierbinte de august. S-a uitat câteva clipe în jur și a zâmbit stins: nu mai văzuse niciodată orașul acesta ardelenesc, în care trăise de fapt atâta vreme. Apoi a început să pășească încet, suferind, către gară.
Ultima întâlnire
Nu am putut vedea celula numărul 88, în care a pătimit Nicolae Steinhardt. De care vorbește, în "Jurnalul fericirii", că devenea "mai încărcată de Duh decât cele mai fastuoase ceremonii din cele mai mărețe catedrale ale lumii", atunci când preoții de toate confesiunile, închiși acolo, săvârșeau împreună, în secret, Liturghia. E ocupată acum de infractori de drept comun, cei mai periculoși, ca de altfel întreg pavilionul 3, fosta Zarcă. Gherla este și azi "penitenciar de maximă siguranță", nici unui străin nu-i este permis să treacă de zidurile ei, spre celule. Ni s-a îngăduit însă, sub strictă supraveghere, să coborâm până la un fel de muzeu al închisorii - chiar catacomba unde erau altădată executați deținuții. Această pivniță a morții a fost preschimbată azi într-o mică expoziție dedicată eroilor anticomuniști. Zeghe cenușii, murdare, păstrate din vremea de-atunci, lanțurile cu belciuge grosolane, fiarele sinistre cu care erau încinși la mâini și la picioare, bila de fier pe care o târâiau în urmă... O mulțime de oameni au fost împușcați în beciul ăsta - doar erau coborâți cu escortă, puși în genunchi, apoi li se citea pe scurt sentința și li se trăgea un glonț în cap. Mulți erau executați fără nici o judecată. Nu se auzea nimic deasupra, fiindcă pereții erau căptușiți cu saci groși de paie. Afară, într-un capăt al cimitirului, a fost ridicată o cruce foarte înaltă, în memoria acestor oameni. Alături, pe un zid prelung, sunt bătute cam 20 de plăci de metal, cu numele deținuților politici care au decedat la Gherla, timp de 10-12 ani. Încrustate în fier, unul sub altul. Vasile Boerean zice că sunt prea puțini față de câți au fost uciși.
Fostul temnicer n-a vrut să vină, să vadă muzeul. De fapt, nu l-a văzut niciodată. Din 1972, de când a ieșit la pensie, foarte rar a mai dorit să treacă de zidurile acestei pușcării. În fiecare an, de "Ziua Închisorii", sunt poftiți cei mai de seamă dintre foștii angajați. Li se dă o masă, chiar o mică petrecere, "se ia cuvântul", frumos, despre dânșii. A mers de câteva ori, de politețe, dar apoi a tot evitat să se ducă. "Nu sunt curios", zice, deși știe că penitenciarul s-a modernizat mult, că e altceva. Nu mai are puterea să vadă iarăși locurile acelea. Preferă să se plimbe prin oraș, să stea la aer, să se întâlnească cu prietenii săi bătrâni, în cafenelele din zona autogării, să vorbească cu oamenii pe stradă, să fie întrebat, măcar așa, de politețe, câteodată: "Ce mai faceți, domnu' Boerean?", și el se simte fericit. Un vecin de-al lui, numit Neamțu, tot gardian în vremea aceea, a fost ucis în bătaie, în propria casă, de doi foști deținuți, la mulți ani după eliberare. N-au uitat. El însă se simte liber, neapăsat de povara trecutului. Și ăsta e, pentru Vasile Boerean, principalul motiv de fericire. "Așa de bine mă simt acum. Bine de tot. Cum am putut să rezist?".
Pe Nicolae Steinhardt l-a mai văzut o singură dată, prin iarna anului 1982. S-a dus la București să îl caute. Aflase deja mai multe despre el, știa că e urmărit pas cu pas de Securitate. Greu i-a găsit adresa, de pe Ion Ghica, numărul 3. Stătea într-o garsonieră destul de modestă, plină de cărți, undeva în centrul capitalei. Când a deschis ușa, Steinhardt a încremenit. Nici Vasile Boerean, mărturisește, nu știa ce să spună. Stăteau și se uitau unul la celălalt, emoționați, ca niște copii mari, zâmbind. Într-un târziu, Steinhardt l-a luat de umeri și i-a zis: "Iartă-mă, poftește te rog, frate Vasile. Te rog, poftește, iartă-mă...". Și, își amintește bătrânul gardian, "parcă «râdea cu ochii» că mă vede. Eu mă gândisem că nu poate vorbi multe, că poate are microfoane puse, cine știe. Îl urmăreau zi-noapte. De-aia, nici eu nu prea știam ce să zic. Era bucuros, se tot învârtea prin casă, nu știa ce să-mi deie. Până la urmă s-o dus și mi-o adus pe-un platou niște biscuiți - asta țin minte cel mai bine. Atâta avea în casă de mâncare. Biscuiții aceia. El era deja călugăr la Rohia, dar mai venea prin București să se-ntâlnească cu scriitorii lui, cu oamenii de știință. Na, și am stat amândoi, și am mâncat biscuiți, am povestit puțin și pe urmă am plecat...". Abia la despărțire, după ce Boerean și-a pus paltonul și fularul și căciula, după ce a deschis ușa și a zis: "No, apăi la revedere, Nicule", abia atunci Steinhardt l-a luat în brațe, așa înfofolit cum era, ca un urs, s-a apropiat de urechea lui și i-a șoptit apăsat, tainic, cât să țină minte toată viața: "Îți mulțumesc, frate Vasile...".
Foto Gherla, CĂTĂLIN MANOLE