Premii pentru reporterii "Formulei AS"

Doi dintre redactorii "de frunte" ai revistei "Formula AS", Dia Radu şi Claudiu Târziu, au fost răsplătiţi, recent, cu prestigioase distincţii, acordate de instanţe ale vieţii jurnalistice şi socio-culturale din România.

Dia Radu a fost onorată cu Premiul de Jurnalism al Asociaţiei Române de Istorie a Presei, în vreme ce Claudiu Târziu a fost premiat de Fundaţia Aiud, pentru activitatea sa culturală şi civică din cadrul Asociaţiei Rost, pe care o conduce. Ne dorim să împărtăşim cu dumneavoastră mândria noastră şi bucuria lor, iscodindu-i despre visurile şi ambiţiile care îi ţin în această frumoasă şi, din păcate, tot mai ingrată meserie, care este jurnalismul de calitate. Astăzi are cuvântul Dia Radu. În numărul viitor, Claudiu Târziu!

DIA RADU - "Jurnalismul îţi dă bucuria de a trăi intens, nu doar propria viaţă, ci şi pe a celor despre care scrii"

- Interviurile, documentarele şi cronicile tale, naturaleţea cu care treci de la un stil jurnalistic la altul ţi-au adus, în urmă cu puţină vreme, Premiul de Jurnalism al Asociaţiei Române de Istorie a Pre­sei. Te motivează această recunoaştere a comunităţii jurnalistice de la noi?

- N-am alergat niciodată după premii, dar aş fi ipocrită să spun că distincţia aceasta nu m-a bucurat. Mi-a întărit pofta de a scrie şi convingerea că cineva e cu ochii pe noi. Recunoaşterea publicului e una, recu­noaş­terea unor specialişti e cu totul alta, cu atât mai emoţionantă şi onorantă. Jurnalismul e destul de efe­mer. Nici nu publici bine un text, în care ai pus tot su­fle­tul de care te-ai simţit în stare, că a şi trecut săptă­mâna şi trebuie să o iei de la capăt. Trăieşti din ardere în ardere, fără să mai apuci să-ţi numeri victoriile sau să-ţi măsori puterile. Te trezeşti doar uluit că au trecut nişte ani şi nu ştii când. Un premiu e şi asta: o haltă în timp, în care te opreşti, îţi tragi sufletul şi te uiţi înapoi, înainte de a porni bucuros mai departe.

- Tatăl tău, scriitorul Radu G. Ţeposu, a fost şi un foarte cunoscut creator de gazete. Moşteneşti de la el pasiunea pentru jurnalism?

- Cred că mi-a fost scris să fiu jurnalist, doar că mi-a luat mult să înţeleg lucrul ăsta. Am trăit de mică printre jurnalişti, am văzut cum se face şi se desface o revistă, cum se caută subiectele, cum se pune la cale un sumar. Ştiu că tata spera că eu voi creşte şi voi prelua revistele lui. Dar n-a mai apucat să mă vadă mare, cum n-a mai apucat nici primul meu text publicat. Nu ştiu cât a fost pasiune moştenită şi cât imitaţie, dar la 12 ani, în vacanţa de iarnă, petrecută la bunici, în Mara­mu­reş, mi-am făcut propriul ziar. Era tipărit la tipogra­fia "Scrisul de mână", pe foi smulse dintr-un caiet stu­denţesc. Eram cât se poate de serioşi: aveam o re­dac­ţie, în care angajasem toţi verişorii, sora mea era se­cretară, iar mie îmi rezervasem, cu generozitate, postul de directoare. (râde) Costa 10 lei cititul. Singurul exem­plar, care trecea din casă în casă, ne-a finanţat în iarna aceea nişte acadele şi câteva eugenii. Revista a ajuns până la numărul 6 şi ar mai fi supra­vieţuit, dacă nu ne-am fi întors la şcoa­lă. Azi, când o răsfoiesc, mă apucă nostal­giile: e acolo toată copilăria mea: reportaje despre datul cu sania, interviuri cu unchi şi mătuşi care nu mai sunt, publicitate la prăjiturile Bunei şi ho­roscoa­pe in­ven­tate de mi­ne. Pe atunci, doar mă jucam. Nu ştiam că jurnalismul îţi dă bucuria extraordinară de a trăi intens, nu doar propria viaţă, ci şi pe a celor despre care scrii. Dar, ca să revin la întrebare, cred că aş fi putut face multe lucruri, de la critică lite­rară până la astrologie sau decoraţiuni interioare. (râ­de) Dacă astăzi sunt jur­nalist e şi pentru că e sin­gura preocupare care nu m-a plictisit niciodată. E în fiecare zi altfel şi to­peşte în ea toate celelalte pasiuni.

- Anul acesta se împlinesc 14 ani de când eşti în redacţia "Formulei AS", unde, de altfel, ai şi debutat. Ce te ţine de atâta timp aici?

- Am devenit colaboratoare la 18 ani, o vârstă la care nu ştiam mai nimic, dar mi se părea că ştiu totul. (râde) Vreo patru ani de zile, am tot crezut că jurnalis­mul e o ocupaţie provizorie, pentru viaţa mea de stu­dent. Până într-o zi, când m-am trezit brusc şi mi-am dat seama că asta vreau să fac şi că, dacă tot o fac, ar fi cazul să învăţ s-o fac bine, să nu mă fac de râs. De atunci, au mai trecut vreo zece ani, în care am aflat că din învăţat nu te poţi opri niciodată, fiindcă jurnalismul e ca cei care-l fac: viu şi schim­bător. Cred că destinul nu se scrie cu ce-ţi plănuieşti, ci cu oamenii pe care îi în­tâlneşti şi pe care îi admiri. De la colegii mei am avut ce învăţa. Iar Sânziana Pop a ştiut să fie şi şefă, şi prietenă - omul fun­damental care a crezut în mine, când eu nu prea ştiam ce să fac. Am găsit la "Formula AS" profe­sio­nismul, libertatea şi prie­tenia de care aveam nevoie ca să mă simt în largul meu. Sunt încă aici pentru că n-am întâl­nit în altă parte acelaşi entuziasm de a face împreună meseria asta atât de fru­moasă.

- Cel mai adesea te vedem semnând pagina de Lume românească. De ce ai ales să te dedici mai mult interviului? Mulţi cred că interviul ar fi un gen prea facil...

- Interviurile sunt şi ele de multe feluri. Pe cele pe care le facem în "For­mula AS" le-aş numi nu inter­viuri, ci întâlniri. Sau mai degrabă Întâlniri cu Î mare, bucăţi rupte din viaţa celor despre care scrii. Îmi plac oame­nii, îmi place să-i scormonesc cu întrebări, să le înţeleg resorturile ascunse şi mecanismele firii. E ca o seducţie reciprocă pe repede înainte, fără de care por­tiţele inimii nu se lasă deschise. Am citit cândva un inter­viu cu scriitorul G.G. Mar­quez, făcut de cele­brul inter­vievator fran­cez Bernard Pivot. Îmi amintesc per­fect vorbele primului: "Sin­cer vă spun că şi interviul e un gen de fic­ţiune. De ce nu l-am face la fel cum scriem o poezie sau un ro­man?". Aproape că mi-a căzut car­tea din mână. Chiar aşa! De ce n-am preschimba "facilul" interviu într-o desfăşurare de forţe specta­culoasă şi plină de miez?

- Ai făcut un stagiu de jur­nalism în Franţa. Eşti realiza­toarea unui documentar de radio, făcut în parteneriat cu France Cul­ture. Ai avut oca­zia să cola­borezi des cu jurna­lişti europeni. Experienţa occi­dentală ţi-a schim­bat în vreun fel viziunea asupra presei? Sunt diferenţe fundamentale între felul în care se face jur­nalism în Franţa şi în Ro­mâ­nia?

- Evident că sunt diferenţe, iar ele pleacă, înainte de toate, de la mijloacele financiare. În Franţa există ziare şi reviste care se vând peste tot în lume, care îşi permit, în con­se­cinţă, să finanţeze re­portaje de amploa­re. Pentru 25 de minute de emisie TV des­pre ex­pulzarea romilor, echipa de re­por­teri a postului TF1 a lucrat zece zile în ritm intens, a luat de mai multe ori avionul dus-întors România-Franţa, a închiriat ma­şini, a plătit traducători şi documentarişti la ni­vel local, nenumărate nopţi la hotel şi mese la restaurant. Mer­geţi la un cotidian românesc şi întrebaţi cât e diurna pen­tru cei care pleacă pe teren şi veţi înţelege de ce mulţi jurnalişti preferă să facă articolele din trei tele­foane, aşezaţi în scaunul rotativ, cu ţigara în mână. Re­por­tajul e un gen scump, pe care numai revistele seri­oase îşi permit să îl finanţeze. Slavă Domnului că noi, la "Formula AS", am încăput pe mâini bune! (râde)

- Eşti absolventă de Litere, nu de Jurnalism. Cum împaci pasiunea pentru literatură cu presa? Se concurează sau se stimulează reciproc?

- Când e bine făcut, jurnalismul te consumă, nu-ţi mai lasă timp pentru altceva. Îmi doresc să scriu şi proză, dar cred că o viaţă de scriitor nu mi-ar fi de ajuns. Am prea multă agitaţie în mine, îmi lipseşte răbdarea de-a sta lipită de scaun. În lumea literară mă simt însă foarte bine. Mă bucur la fel de mult când scriu o recenzie de carte, când fac un interviu cu un scriitor sau când scriu eu însămi un text. Gazetăria, aşa cum o fac acum, e echilibrul de care aveam nevoie. Dacă te cheltui până la capăt atunci când scrii, înseam­nă că salvezi ceva din viaţa ta şi o treci în text. Şi-atunci, reportajul sau interviul pe care îl publici nu mai e doar despre ce trebuia să fie. E, în felul lui ascuns, şi despre tine.

- În final, o întrebare iscoditoare. Unii cititori ştiu, probabil, că talentata noastră colegă, Otilia Ţe­posu, e mama ta. Cum e să o ai alături şi în profesie? O descoperi altfel din textele ei?

- Ei, mama e mama, oriunde ar fi şi orice ar face. De altfel, atunci când ne vedem, pe teren sau aiurea, povestim de-ale noastre, nu stăm să despicăm în patru jurnalismul din ţară. Mama scrie, sora mea scrie şi ea câteodată. Când le citesc, ştiu ce ne desparte, dar ştiu mai ales ce ne face să semănăm. E copilăria aceea fa­buloasă din nord, pe care doar mama a reuşit să o facă poveste.