Tărâmul dintre viață și moarte
În inima Moscovei, nu departe de Piața Roșie, se înalță una dintre cele mai frumoase, dar poate și cele mai enigmatice clădiri ale capitalei ruse - cea a Institutului de Asistență Medicală de Urgență din Moscova. În urmă cu două veacuri, în 1803, contele Nikolai Șeremetiev construia acest palat la rugămintea iubitei sale soții, actrița Praskovia Jemciugova. Frumoasa artistă visase într-o noapte că aici, în centrul străvechi al Țaratului Rus, trebuie să ridice un adăpost pentru năpăstuiții sorții, pentru oamenii obidiți, pentru invalizi, bătrâni și pribegi. Din păcate, contesa Jemciugova nu a apucat niciodată să vadă palatul, căci a murit în chinurile facerii. Înnebunit de durerea pierderii soției, cât și a fiului abia născut, contele Șeremetiev s-a sinucis la scurt timp după finalizarea mărețului proiect. Clădirea, care a devenit într-adevăr un centru de caritate pentru oamenii fără adăpost, a fost numită "monumentul dragostei și al suferinței umane". Către azilul Șeremetievski se târau din toate colțurile Moscovei cei mai nefericiți și mai schilodiți oameni. Aici erau aduși muribunzii, dar și victimele unor accidente cumplite, ca și sinucigașii care scăpaseră ca prin minune cu viață. Cât de multă durere și suferință au văzut aceste ziduri în două sute de ani, cât de mulți oameni și-au dat aici ultima suflare! Mulți dintre ei, hoinari în timpul vieții, nu și-au găsit liniștea nici după trecerea lor pe celălalt tărâm. Căci, se spune că sufletele lor rătăcesc între cele două lumi, cel al morții și cel al vieții, bântuind vechiul palat al contelui Șeremetiev.
Azilul Șeremetievski, azi Institutul de Asistență Medicală de Urgență, fondat în 1923, poartă numele renumitului chirurg rus "Nicolai Sklifosovskii". În prezent, este atât cel mai important centru medical de urgență din Rusia, cât și cel mai dotat institut național pentru studierea afecțiunilor grave. Până și cercetătorii institutului vorbesc despre faptul că imobilul continuă să fie locuit de umbrele năpăstuiților de odinioară. "De nenumărate ori, am avut senzația că sunt îndeaproape urmărită, că în spatele meu se află cineva. În timpul nopții, din subsoluri se aud gemete, strigăte de durere. De multe ori, am auzit clar sunetul pașilor pe coridoarele pustii" - povestea în 1990, pentru o revistă de parapsihologie, Liudmila Baranova, cercetător al institutului.
Deși era medic neurochirurg, Liudmila Baranova studiase ani la rând fenomenul fantomelor. Asta, până când scrupuloșii agenți KGB au fost informați cu privire la activitatea savantei și studiile sale au fost cu desăvârșire interzise, sub amenințarea cu închisoarea. Toate datele, fotografiile, mărturiile pe care le adunase în ani au fost îndosariate și însemnate cu ștampila "Secret". Nici până astăzi, când multe din dosarele arhivei KGB au fost desecretizate, Liudmila Baranova nu a reușit să-și obțină dosarele confiscate, care conțineau informații și dovezi ce atestau existența fantomelor.
Pasiunea cercetătoarei pentru fenomenele paranormale o moștenise de la tatăl ei care, în anii '50, era recunoscut în Serpuhov, o localitate de lângă Moscova, pentru ședințele sale de spiritism. "Îmi amintesc că vecinii vorbeau despre casa noastră ca despre lăcașul spiritelor celor plecați dintre cei vii. Despre tatăl meu, care era de profesie tot medic, se spunea că era un tămăduitor al sufletelor, pentru că putea să comunice cu spiritele. Mulți oameni soseau la noi pentru a-i solicita ajutorul. Veneau, mistuiți de dorul rudelor pierdute, veneau nădăjduind să afle că viața de apoi chiar există. Tata nu mi-a permis niciodată să particip la acele ședințe și, în general, nu îndrăznea să deranjeze spiritele celor trecuți dincolo decât dacă el considera că este absolut necesar. Auzeam mai mult de la vecini ce se petrece în biroul său, care tot timpul avea storurile trase. În semiîntuneric, la o masă rotundă, se strângeau participanții care chemau sufletul celui decedat. Oamenii credeau despre el că este un trimis al Domnului, un intermediar între cei vii și cei morți. Eram deja medic stagiar, mă măritasem și aveam o fetiță, când tata a renunțat să mai pășească peste pragul lumii de dincolo. Ceea ce l-a convins a fost o întâmplare banală. Fetița mea avea doi ani și, cât timp eram la spital, ea rămânea cu părinții mei. Într-una din zile, tata a găsit-o stând în picioare, pe un scaun, la fereastră, pregătită să sară în gol. Când a întrebat-o de ce voia să facă așa ceva, Mașa i-a răspuns că în văzduh, chiar în fața ferestrei, este un unchiaș care o cheamă, care o îndeamnă să vină către el. Firește că afară nu se zărea nimeni. Atunci, tata a hotărât că nu mai trebuie sub niciun chip să tulbure liniștea celor adormiți întru Domnul. Toate aceste experiențe au trezit în mine o curiozitate pe care doar un savant o poate înțelege. Ca specialist în studiul bolilor sistemului nervos și al creierului uman, trebuia să studiez, să analizez și poate să descopăr cum se manifesta acest fenomen, dacă spiritele celor morți există, dacă ele se pot concretiza în planul real și cum de anumiți oameni, așa-ziși "aleși", pot intra în legătură cu ele. Iar dacă ele nu există, atunci ce sunt aceste apariții? Simple fantasme plăsmuite de mintea umană?!"
Tocmai pentru a putea studia aceste fenomene, Liudmila Baranova a depus eforturi uriașe, pentru a intra în echipa de cercetători a Institutului "Sklifosovskii". Din întreg teritoriul Rusiei, doar aici se fac cele mai avansate studii asupra sistemului nervos central, se realizează cele mai complexe operații pe creierul uman. Aici au fost obținute cele mai multe cazuri reușite de reanimare. Oameni care trecuseră pragul lumii de dincolo au fost resuscitați și aduși înapoi, în lumea celor vii. "Pentru mine era locul ideal. Mă aflam practic pe tărâmul dintre viață și moarte, pe tărâmul în care sufletul rămâne, timp de câteva momente, «agățat». Dacă nu puteam aici descoperi adevărul despre fantome, atunci unde?!" - spune Liudmila Baranova.
Reflexiile gândurilor
La mijlocul secolului al XIX-lea, cercetătorul rus Alexandr Aksakov, cunoscut pentru inventarea cuvântului "telechinezie" (în parapsihologie, însușirea cuiva de a mișca obiecte fără a le atinge), emitea ipoteza conform căreia fantomele sunt "oglindiri" ale creierului unui subiect aflat în stare de transă. Aksakov presupunea că spiritele sunt o reflectare a gândurilor unei persoane aflate în stare de hipnoză, că ele se pot materializa în planul real și chiar capta fotografic. Savantul rus lansa această teorie tulburătoare, în urma studiului a zeci de fotografii în care erau surprinse pe peliculă fotografică "fantome", în timpul unor ședințe de hipnoză sau spiritism. De fapt, după cum susținea cercetătorul, aceste "spirite" nu erau decât personaje făurite de mintea umană. Însuși Aksakov fotografia, în 1869, o astfel de "fantomă", în timpul unei ședințe de spiritism, condusă de zoologul și scriitorul rus Nikolai Wagner. "Spiritul" captat în chip de femeie tânără se afla chiar lângă mediumul care intrase în transă. Ulterior, analizând fotografia, scriitorul rus a recunoscut că fantoma din imagine era un personaj al unei nuvele pe care o scrisese cu ceva timp în urmă. Femeia din fotografie arăta exact așa cum și-o închipuise scriitorul, fiind în mod clar doar o reflexie a imaginației sale. Singurul lucru pe care savantul nu l-a putut explica a fost cum de astfel de plăsmuiri ale minții umane pot prinde contur și pot fi imprimate pe hârtie fotografică.
Pornind de la posibila explicație a cercetătorului, Liudmila Baranova a ajuns la propria sa teorie. În anii de studii, fotografiase zeci de oameni aflați în comă, între viață și moarte. Deși, cu ochiul liber, lângă trupul muribundului nu se mai putea zări nicio ființă umană, totuși, aparatul foto surprindea imagini șocante: siluete translucide ce aveau exact înfățișarea subiectului. Cu alte cuvinte, "spiritul" celui care încă nu decedase se afla lângă trupul său.
"În momentul în care se produce moartea clinică sau când omul se zbate între viață și moarte, se întâmplă fenomenul numit ieșire din corp. Această părăsire a trupului de către spirit este ultima «zvâcnire» a creierului care se stinge, moare, zvâcnire care este dată de ultimele impulsuri electrice. Toate fantomele pe care am reușit să le captez fotografic au apărut din cauza stimulării electrice ale unor zone ale creierului, în imediata apropiere a morții. Creierul uman produce în permanență impulsuri electrice, numite unde cerebrale, însă cele produse chiar înainte de moartea clinică au ca rezultat părăsirea pentru câteva momente a trupului de către spirit. Nu am reușit totuși să-mi explic cum de aceste spirite pot fi captate de către aparatele fotografice, însă nu și de ochiul liber. Și nici nu aș putea să explic cum poate reuși un om să comunice cu aceste suflete. Nu știu dacă clădirea institutului este cu adevărat bântuită de spiritele celor morți în urmă cu secole, însă, cu siguranță, spiritele celor aflați la limita dintre viață și moarte pot fi surprinse".
Vânătorul de vedenii
În anii '70 ai secolului trecut, medicul psihiatru Ghenadi Krohalev, cu ajutorul unui aparat fotografic, a început să capteze pe hârtie viziunile pacienților săi, suferinzi de afecțiuni psihice. La aproape jumătate din subiecții fotografiați, pe hârtie au apărut și imaginile halucinațiilor lor. Dispozitivul folosit era compus dintr-un aparat foto introdus într-o mască de scufundări, pentru a crea întuneric total între ochii pacientului și obiectivul aparatului foto. Omul de știință rus sugera că fotografiile nu sunt nimic altceva decât imagini ale altei realități, care pot pătrunde în creierul persoanelor a căror aură energetică este foarte scăzută.
Profesorul Krohalev a fost declarat el însuși bolnav psihic și închis într-un spital de boli nervoase. În Rusia, realizările sale remarcabile sunt în continuare "secrete", iar fiica lui, Marina Krohaleva, este convinsă că tatăl său a fost ucis din cauza descoperirii sale. "După doi ani, a fost externat din spitalul de boli psihice. De atunci, îmi spunea mereu că vrea să-și continue cercetările. Era încă tânăr, avea 57 de ani și încă multe de studiat. Când mi s-a spus că tatăl meu s-a spânzurat, pur și simplu nu am crezut! Materialele fotografice în care erau surprinse halucinațiile au dispărut chiar a doua zi după moartea sa. Sunt convinsă că el a fost ucis pentru că a atins un subiect despre care oamenii încă nu trebuie să afle adevărul!"
În singurul jurnal pe care Marina a reușit să îl salveze, stă scris de mâna savantului: "Joi, 4 aprilie 1972. Pacientul Ivanov este cuprins de halucinații cumplite. Din urletele sale disperate putem ghici ce se petrece în mintea lui înfierbântată. Către el se îndreaptă într-un galop furibund un elan uriaș, înfricoșător. Groaza pe care i-o provoacă moartea iminentă îi produce o nouă viziune oribilă. Asistenta care deja aplicase dispozitivul peste ochii lui Ivanov apasă pe declanșator o dată, de două ori. După developarea filmului, pe jumătate din cadru se vede limpede silueta elanului în galop, iar pe cealaltă jumătate - un șarpe imens. Pacientul, care deja ieșise din criză, confirmă imaginile de coșmar trăite".
Experimente similare au fost efectuate, complet independent de studiile savantului rus, și de către psihologul american Jule Eisenbud, autorul cărții "Fotografiile gândurilor - studii asupra unei minți sclipitoare". Direcționând obiectivul camerei foto "Polaroid" către ochii subiectului care trebuia să posede și anumite abilități extrasenzoriale, cercetătorul îi cerea să se gândească la un obiect concret sau la o persoană. În 90% dintre cazuri, în fotografii au apărut clar imaginile obiectelor sau ale persoanelor la care subiectul se gândise.
Cele mai faimoase fotografii cu fantome
"Fantome! Aproape nimeni nu crede în existența lor, dar ce te faci când, drept dovadă incontestabilă a prezenței lor printre noi, ți se prezintă o fotografie în care este surprins un asemenea spirit?! Unele dintre cele mai faimoase fotografii cu fantome, analizate de diferiți experți, au fost confirmate ca fiind autentice", spune Liudmila Baranova.
"Brown Lady"
Cea mai cunoscută fantomă captată pe hârtie fotografică este aceea denumită "Brown Lady". În septembrie 1936, Hubert Provand, fotograf al revistei britanice "Country Life", împreună cu asistentul său, Indre Shira, se aflau la castelul Raynham Hall din Norfolk, Anglia, pentru un fotoreportaj. Conform mărturiei celor doi ziariști, ei se aflau în sala mare când, pe scări, a început încet să coboare către ei silueta translucidă, alburie, a unei femei. Reporterii nu și-au pierdut cumpătul și au realizat câteva cadre cu spectaculoasa apariție.
Conform legendei, "Brown Lady" este fantoma lui Lady Dorothy Townshend, cea de-a doua soție a Lordului Charles Townshend, recunoscut în regiune pentru temperamentul său extrem de violent. Se spune că gelosul soț o bănuia pe Lady Dorothy de adulter și că, într-o bună zi, a târât-o prin castel și a încuiat-o într-una din cele mai îndepărtate camere. Acolo ar fi rămas biata femeie până la moartea sa, care s-a petrecut mulți ani mai târziu.
Fantoma mecanicului
Această fotografie misterioasă, realizată în 1919, a fost dată publicității pentru prima dată în 1975, de către Sir Victor Goddard, un ofițer în rezervă al Forțelor Aeriene Britanice. În imagine, alături de escadrila de aviație, se poate vedea limpede chipul unui bărbat ce nu pare dintre cei vii, pe numele său Freddy Jackson, un mecanic de aviație ce fusese ucis accidental, de elicea unui avion, cu două zile în urmă. Se spune că ceremonia de înmormântare avusese loc exact în ziua când fusese realizată fotografia. Membrii escadrilei au recunoscut cu toții chipul mecanicului. S-a lansat ideea conform căreia Jackson nu își conștientizase propria moarte și că participase la fotografia de grup, fără măcar să știe că este de două zile mort.
Năluca din mașină
În 1959, doamna Mabel Chinnery vizita mormântul mamei sale, împreună cu soțul ei. După ce trăsese câteva cadre la mormânt, Mabel îl fotografiase și pe soțul ei, care o aștepta în mașină. După developarea filmului, soții au fost uluiți să descopere că pe bancheta din spate a mașinii se vede o figură care semăna perfect cu mama decedată a lui Mabel, la mormântul căreia fuseseră în acea zi. Experții care au analizat fotografia au stabilit că imaginea femeii nu este o reflecție și nici rezultatul unei duble expuneri.
Spiritul bunicului
Fotografia a fost dată publicității de către Denise Russell, alături de următoarea declarație: "Femeia din imagine este bunica mea. A locuit singură timp de câțiva ani, după moartea bunicului meu, petrecută în 1984. La vârsta de 94 de ani, când memoria a început să o lase, am hotărât în familie să o internăm într-un cămin de bătrâni. În fiecare duminică, o vizitam împreună cu mama și sora mea. În acea zi, pe data de 17 august 1997, i-am făcut două fotografii. Una dintre ele este cea pe care v-o trimit. Bărbatul care pare a o veghea pe bunica este cu siguranță bunicul meu. Trimit pentru comparație și o fotografie a bunicului, făcută cu puțin timp înainte de a muri". Dacă bărbatul care se vede în spatele bunicii lui Denise este un simplu trecător, atunci coincidența este fantastică, căci seamănă izbitor cu bunicul real.