MONICA DASCĂLU (PRO TV Internaţional) - "Am o foame extraordinară de-a învăţa"

Premianta clasei

- Eşti una dintre cele mai longevive prezenţe din sfera televiziunilor româneşti: ai împlinit 15 ani de Ştiri la Pro TV şi 13 ani de Pro TV Internaţional, unde acum prezinţi emisiunea "Week-end cu Monica Dascălu"! Nu te-ai plictisit? Care este secretul?

- Dragul de muncă, în primul rând! Făcută "că tre­buie", munca este un chin. Fără dorinţa de a face ceva realmente util pentru semenii tăi, nu cred că poţi să rezişti în această meserie nici doi ani. În afară de asta, ceea ce mi se pare atrăgător este capacitatea de a rămâ­ne tu însuţi, într-un loc în care depui atâta efort. Şi modul în care reuşeşti să fii credibil. Credibili­tatea este cel mai greu de obţinut pe micul ecran.

- Chiar şi atunci când există seducţie, şarm, "ce"-ul acela care atrage ca un magnet?

- Eu cred că ceea ce atrage pe micul ecran este, îna­inte de toate, normalitatea. Cu toate că, aparent, în societatea mo­dernă, oamenii sunt mereu în goană după senza­ţionalul acela plin de sclipici, tot normalitatea este cea care creează legătu­rile cele mai solide. Şi, nu în ultimul rând, eu am mai avut şi-un mare noroc: intrând în echipele Pro TV şi Pro TV Internaţional, am fost lăsată să lu­crez în ritmul meu! Nimeni nu mi-a impus un alt ritm, iar asta m-a făcut nu doar relaxată, dar mi-a şi înlesnit procesul de învăţare. Pentru că, nici o secundă, eu nu m-am oprit din învăţat. Din 3 în 3 ani, mă mai înscriu la o facul­tate, mai fac un master... (râde) Am o foame extraor­dinară de învăţare!

- Normalitatea, studiul, respectul faţă de muncă au oare legătură cu "vâna" ta de ardeleancă născută în Târgu Mureş?

- Cu certitudine! Totul se trage de-acolo: din locu­rile în care am copilărit şi din educaţia părinţilor mei. Fac parte dintr-o familie simplă, normală, cu un res­pect extraordinar faţă de valoare. Ăsta e darul cel mai preţios care s-a transmis din generaţie în generaţie. Ţin minte că, de pildă, atunci când eram în şcoala ge­ne­rală, ai mei mi-au spus: "Monica, nu contează dacă eşti sau nu prima, ceea ce contează este să ştii că aco­lo unde eşti e locul tău!". Mai mult, părinţii mei m-au lăsat să greşesc, m-au lăsat să fiu eu însămi în raport cu mine, nu mi-au interzis nicio experienţă. Iar faptul că, atunci când greşeam, nu eram pedepsită, m-a ajutat să înţeleg realmente lecţiile vieţii. Acum - e drept! - nici eu n-am luat-o vreodată pe arătură! (râde) Dar experienţele acestea adunate m-au format în felul în care sunt azi.

Raiul din Delureni

- Pe lângă moştenirea transmisă prin intermediul părinţilor, ce ţi-a mai dat Ardealul?

- Oooo, câte ore avem la dispoziţie?! (râde) Ardea­lul mi-a dat amintiri unice, de o mare frumuseţe şi curăţenie. Mai ales că în copilă­rie şi în vacanţe, eu am stat la bunici, în Bistriţa-Nă­săud, într-un sat mirific, care se numeşte Delureni şi care, după cum îi spune nu­mele, e înconjurat de dea­luri şi de nişte păduri ca-n basme. Acolo am deschis eu ochii asupra lumii: printre copaci, printre animale - nu doar cele din gospodăria bunicilor, dar şi cele pe care le găseam prin pădure şi le aduceam acasă să le oblojesc - printre poveştile şi poveţele bunicilor... Acolo a căpătat înţeles pen­tru mine noţiunea de liber­tate... Acolo am deprins ceea ce se numeşte "spiritul de familie" şi, când spun asta, nu mă refer numai la exemplul propriei fa­milii, ci şi la ceea ce am văzut la toţi ceilalţi oameni din sat. În Delureni se trăieşte autentic, în­tr-o perfectă sim­bio­ză, nu doar cu se­me­nii, ci şi cu natu­ra. Acolo nu se tră­ieşte în viitor, cum facem noi, la oraş, ci doar în prezent. Oa­menii iau lucrurile aşa cum sunt şi-şi aranjează viaţa în funcţie de coordonatele pre­zen­tului: dacă recolta de anul ăsta e mai să­racă, nu-i nimic! Se descurcă fiecare cu cât are. Nimeni nu se gândeşte la ce-o să fie peste unul sau doi ani, ci trăieşte clipa cât mai intens cu pu­tinţă. Iar colectivitatea, vorba la poartă, întrajutorarea func­ţionează încă. Tristeţile se împărtăşesc şi cu alţii, şi-n felul ăsta se depă­şesc mai uşor, iar bucuriile sunt cin­stite tot aşa, la co­mun. Acolo, când e vreo sărbătoare, cuptoarele duduie cu o săptămână înainte, iar petre­ce­rile durează câte 3 zile! Acolo, frăţietatea nu e doar teorie, ci e o prac­tică de fie­care zi. Eu şi acum, în va­canţe sau la sărbă­torile mari, tot acolo merg. Ne strân­gem în Delureni cu toţii, întreaga familie. Îmi place să mă duc acolo ca să-mi văd adunat tot neamul, să mă plimb pe dealuri şi prin pădure şi apoi să mă întorc în Bucureşti cu rezer­voarele pline.

- Mai seamănă ţăranii de astăzi cu cei de ieri? Mai sunt legaţi de glie, de ogradă, de casă, sau glo­balizarea i-a atins şi pe ei?

- Fireşte că fenomenul globali­zării se insinuează peste tot, însă tot el generează şi un efect contrar: oa­menii preţuiesc parcă şi mai mult acele elemente care îi fac speciali, care le dau identi­tatea, care împiedică diluţia şi ano­nimatul: locul în care s-au născut, casa, tradiţia. Aici intervi­ne acel sentiment de apartenenţă, care induce o stare de confort psi­ho­logic şi emoţional. De-asta, de pildă, mă simt eu atât de bine când mă duc în De­lureni: pentru că simt că apar­ţin acelui loc, acelei comunităţi şi acelei familii, pentru că aco­lo sunt rădăcinile mele, iar ră­dăcinile acestea mi-au dat iden­titatea.

Români pentru toată viaţa

- În cadrul emisiunii "Week-end cu Monica Dască­lu", de pe Pro TV Interna­ţio­nal, eşti perma­nent în legă­tu­ră cu românii stabiliţi în străi­nătate. Profilul lor psihologic s-a schimbat în perioada pe­trecută departe de ţară?

- Cu siguranţă! Modifi­ca­rea este impusă de proce­sul de adaptare la noile condiţii de trai, la noile cutume sociale etc. Însă o constantă rămâne: românismul din sufletul şi din inima lor! Oamenii aceştia ră­mân toată viaţa lor români! Eu am cunoscut foarte mulţi com­patrioţi stabiliţi în străi­nă­tate, unii dintre ei au reuşit acolo şi o duc bine, alţii au des­tine mai triste, se luptă cu ne­voi şi pro­bleme, dar la absolut toţi am văzut asta: că au rămas ro­mâni! Iar spiritul românesc se regăseşte în mâncarea pe care o aleg, în tradiţiile pe care le respectă cu sfinţenie, în felul în care petrec şi în deschiderea faţă de "ai noştri", manifestată prin "adu­sul acasă". Românul de oriunde de pe Glob face ce face şi te invită la el acasă, iar acolo te omeneşte cu ce poate. Şi mai e ceva: peste tot pe unde am umblat - şi am bătut lumea în lung şi-n lat - nu i-am văzut pe români altfel decât cu zâmbetul pe buze. Deşi - repet - nu toţi o duc ca pe roze, nu pentru toţi viaţa e uşoară. Adaptarea nu e un proces simplu. El cere curaj, putere, răbdare şi opti­mism. Iar românii sunt înzestraţi cu aceste calităţi.

- Ardelenilor nu le place în Bucureşti. E prea mare şi gălăgios pentru ei. Tu ai izbutit să te adap­tezi?

- Eu am intrat la facultate în Cluj şi acela a fost momentul în care am zburat din cuib. În paralel, am lucrat, vreo jumătate de an, la staţia Pro TV din Târgu Mureş, după care am început trainingul pentru Pro TV Bucureşti şi aşa am venit aici. Eram o boboacă! Nici 19 ani nu aveam! Ceea ce m-a ajutat a fost entuziasmul vârstei, dorinţa aceea nebunească de a cuceri lumea. Am descins aici înarmată doar cu ideea că trebuie să mă ţin de şcoală şi că trebuie să învăţ cât mai bine tot ceea ce ţine de meserie. Şi aşa am şi făcut. În plus, mi-am apropiat oameni de la care aveam ce învăţa, oameni care purtau în desagă experienţe oarecum ase­mănătoare cu experienţa mea şi, încetul cu încetul, am izbutit să mă adaptez la noile condiţii impuse de Ca­pitală, de locul de muncă, de depărtarea de fami­lie... Totul însă într-o notă pozi­ti­vă, fără traume şi lamentări.

Libertate în doi

- Nici căsătoria ta cu cu Mihai (n. red. Mihai Bă­je­naru, de profesie avocat) n-a ridicat probleme de adaptare? Eşti mai mult pe micul ecran decât la bu­toanele araga­zu­lui...

- Eu sunt de părere că oa­me­nii trebuie să fie liberi, să fie ei înşişi şi neconstrânşi şi în ceea ce priveşte familia. Eu, îna­inte de căsătorie, am fost eu, după căsă­torie, sunt tot eu, iar Mihai, înainte de căsătorie, a fost el, iar după căsătorie, este el. Nici unul dintre noi nu a făcut nimic impus, forţat. Nu ne-am transformat, nu ne-am schimbat obiceiurile... Am fost noi înşine şi sun­tem noi înşine şi ne este bine împreună. Şi atât! (râde)

- În ultima vreme, căsă­toria a început să piardă teren. Tot mai mulţi oameni preferă singurătatea şi legăturile "fie­care în casa lui".

- Da, sunt schimbări în zo­na aceasta. Familia tradiţiona­lis­tă, pentru care bunicii sau pă­rinţii noştri erau dispuşi să facă sacrificii enorme ca s-o păstreze, a cam dispărut. Ten­din­­ţa globală este aceea către indi­vidualizare. Privind în stân­­ga şi-n dreapta, vedem cu toţii foarte mulţi oameni care se alipesc, în formulă de cuplu, şi apoi se despart, cu foarte mare uşurinţă. Pen­tru mine este şocant! Este şocant să văd că doi oameni se căsătoresc la trei săptămâni după ce s-au cunoscut sau că, la două luni după ce s-au "întâlnit" pe Face­book, doi oameni se declară ca fiind suflete pereche. De ce să anulezi peri­oada aceea de aşteptare, perioada aceea în carelaşi lu­crurile să se desfăşoare în ritmul lor? Nu era mai fru­mos şi mai sănătos cum se proceda în epoca familiei tradiţionaliste, când bărbatul şi fe­meia aşteptau măcar o săptămână până la o nouă întâlnire, timp în care fie­care se gândea cu ce să se îmbrace, cu ce poezie să-l mai încânte pe celălalt sau prin ce loc romantic să-l mai invite la plimbare? Eu şi Mihai aşa am procedat: am lăsat lucrurile să meargă în ritmul lor. Eram deja împreună de cinci ani, iar căsătoria a părut cel mai natural lucru. Şi bucuria nu s-a stins. Crede-mă!

Foto: Adrian Stoicoviciu. Locaţie: Parlor. Hair: Constanţa Săplăcan. Make up: Mariana Artuz