- Ești una dintre cele mai longevive prezențe din sfera televiziunilor românești: ai împlinit 15 ani de Știri la Pro TV și 13 ani de Pro TV Internațional, unde acum prezinți emisiunea "Week-end cu Monica Dascălu"! Nu te-ai plictisit? Care este secretul?
- Dragul de muncă, în primul rând! Făcută "că trebuie", munca este un chin. Fără dorința de a face ceva realmente util pentru semenii tăi, nu cred că poți să reziști în această meserie nici doi ani. În afară de asta, ceea ce mi se pare atrăgător este capacitatea de a rămâne tu însuți, într-un loc în care depui atâta efort. Și modul în care reușești să fii credibil. Credibilitatea este cel mai greu de obținut pe micul ecran.
- Chiar și atunci când există seducție, șarm, "ce"-ul acela care atrage ca un magnet?
- Eu cred că ceea ce atrage pe micul ecran este, înainte de toate, normalitatea. Cu toate că, aparent, în societatea modernă, oamenii sunt mereu în goană după senzaționalul acela plin de sclipici, tot normalitatea este cea care creează legăturile cele mai solide. Și, nu în ultimul rând, eu am mai avut și-un mare noroc: intrând în echipele Pro TV și Pro TV Internațional, am fost lăsată să lucrez în ritmul meu! Nimeni nu mi-a impus un alt ritm, iar asta m-a făcut nu doar relaxată, dar mi-a și înlesnit procesul de învățare. Pentru că, nici o secundă, eu nu m-am oprit din învățat. Din 3 în 3 ani, mă mai înscriu la o facultate, mai fac un master... (râde) Am o foame extraordinară de învățare!
- Normalitatea, studiul, respectul față de muncă au oare legătură cu "vâna" ta de ardeleancă născută în Târgu Mureș?
- Cu certitudine! Totul se trage de-acolo: din locurile în care am copilărit și din educația părinților mei. Fac parte dintr-o familie simplă, normală, cu un respect extraordinar față de valoare. Ăsta e darul cel mai prețios care s-a transmis din generație în generație. Țin minte că, de pildă, atunci când eram în școala generală, ai mei mi-au spus: "Monica, nu contează dacă ești sau nu prima, ceea ce contează este să știi că acolo unde ești e locul tău!". Mai mult, părinții mei m-au lăsat să greșesc, m-au lăsat să fiu eu însămi în raport cu mine, nu mi-au interzis nicio experiență. Iar faptul că, atunci când greșeam, nu eram pedepsită, m-a ajutat să înțeleg realmente lecțiile vieții. Acum - e drept! - nici eu n-am luat-o vreodată pe arătură! (râde) Dar experiențele acestea adunate m-au format în felul în care sunt azi.
Raiul din Delureni
- Pe lângă moștenirea transmisă prin intermediul părinților, ce ți-a mai dat Ardealul?
- Oooo, câte ore avem la dispoziție?! (râde) Ardealul mi-a dat amintiri unice, de o mare frumusețe și curățenie. Mai ales că în copilărie și în vacanțe, eu am stat la bunici, în Bistrița-Năsăud, într-un sat mirific, care se numește Delureni și care, după cum îi spune numele, e înconjurat de dealuri și de niște păduri ca-n basme. Acolo am deschis eu ochii asupra lumii: printre copaci, printre animale - nu doar cele din gospodăria bunicilor, dar și cele pe care le găseam prin pădure și le aduceam acasă să le oblojesc - printre poveștile și povețele bunicilor... Acolo a căpătat înțeles pentru mine noțiunea de libertate... Acolo am deprins ceea ce se numește "spiritul de familie" și, când spun asta, nu mă refer numai la exemplul propriei familii, ci și la ceea ce am văzut la toți ceilalți oameni din sat. În Delureni se trăiește autentic, într-o perfectă simbioză, nu doar cu semenii, ci și cu natura. Acolo nu se trăiește în viitor, cum facem noi, la oraș, ci doar în prezent. Oamenii iau lucrurile așa cum sunt și-și aranjează viața în funcție de coordonatele prezentului: dacă recolta de anul ăsta e mai săracă, nu-i nimic! Se descurcă fiecare cu cât are. Nimeni nu se gândește la ce-o să fie peste unul sau doi ani, ci trăiește clipa cât mai intens cu putință. Iar colectivitatea, vorba la poartă, întrajutorarea funcționează încă. Tristețile se împărtășesc și cu alții, și-n felul ăsta se depășesc mai ușor, iar bucuriile sunt cinstite tot așa, la comun. Acolo, când e vreo sărbătoare, cuptoarele duduie cu o săptămână înainte, iar petrecerile durează câte 3 zile! Acolo, frățietatea nu e doar teorie, ci e o practică de fiecare zi. Eu și acum, în vacanțe sau la sărbătorile mari, tot acolo merg. Ne strângem în Delureni cu toții, întreaga familie. Îmi place să mă duc acolo ca să-mi văd adunat tot neamul, să mă plimb pe dealuri și prin pădure și apoi să mă întorc în București cu rezervoarele pline.
- Mai seamănă țăranii de astăzi cu cei de ieri? Mai sunt legați de glie, de ogradă, de casă, sau globalizarea i-a atins și pe ei?
- Firește că fenomenul globalizării se insinuează peste tot, însă tot el generează și un efect contrar: oamenii prețuiesc parcă și mai mult acele elemente care îi fac speciali, care le dau identitatea, care împiedică diluția și anonimatul: locul în care s-au născut, casa, tradiția. Aici intervine acel sentiment de apartenență, care induce o stare de confort psihologic și emoțional. De-asta, de pildă, mă simt eu atât de bine când mă duc în Delureni: pentru că simt că aparțin acelui loc, acelei comunități și acelei familii, pentru că acolo sunt rădăcinile mele, iar rădăcinile acestea mi-au dat identitatea.
Români pentru toată viața
- În cadrul emisiunii "Week-end cu Monica Dascălu", de pe Pro TV Internațional, ești permanent în legătură cu românii stabiliți în străinătate. Profilul lor psihologic s-a schimbat în perioada petrecută departe de țară?
- Cu siguranță! Modificarea este impusă de procesul de adaptare la noile condiții de trai, la noile cutume sociale etc. Însă o constantă rămâne: românismul din sufletul și din inima lor! Oamenii aceștia rămân toată viața lor români! Eu am cunoscut foarte mulți compatrioți stabiliți în străinătate, unii dintre ei au reușit acolo și o duc bine, alții au destine mai triste, se luptă cu nevoi și probleme, dar la absolut toți am văzut asta: că au rămas români! Iar spiritul românesc se regăsește în mâncarea pe care o aleg, în tradițiile pe care le respectă cu sfințenie, în felul în care petrec și în deschiderea față de "ai noștri", manifestată prin "adusul acasă". Românul de oriunde de pe Glob face ce face și te invită la el acasă, iar acolo te omenește cu ce poate. Și mai e ceva: peste tot pe unde am umblat - și am bătut lumea în lung și-n lat - nu i-am văzut pe români altfel decât cu zâmbetul pe buze. Deși - repet - nu toți o duc ca pe roze, nu pentru toți viața e ușoară. Adaptarea nu e un proces simplu. El cere curaj, putere, răbdare și optimism. Iar românii sunt înzestrați cu aceste calități.
- Ardelenilor nu le place în București. E prea mare și gălăgios pentru ei. Tu ai izbutit să te adaptezi?
- Eu am intrat la facultate în Cluj și acela a fost momentul în care am zburat din cuib. În paralel, am lucrat, vreo jumătate de an, la stația Pro TV din Târgu Mureș, după care am început trainingul pentru Pro TV București și așa am venit aici. Eram o boboacă! Nici 19 ani nu aveam! Ceea ce m-a ajutat a fost entuziasmul vârstei, dorința aceea nebunească de a cuceri lumea. Am descins aici înarmată doar cu ideea că trebuie să mă țin de școală și că trebuie să învăț cât mai bine tot ceea ce ține de meserie. Și așa am și făcut. În plus, mi-am apropiat oameni de la care aveam ce învăța, oameni care purtau în desagă experiențe oarecum asemănătoare cu experiența mea și, încetul cu încetul, am izbutit să mă adaptez la noile condiții impuse de Capitală, de locul de muncă, de depărtarea de familie... Totul însă într-o notă pozitivă, fără traume și lamentări.
Libertate în doi
- Nici căsătoria ta cu cu Mihai (n. red. Mihai Băjenaru, de profesie avocat) n-a ridicat probleme de adaptare? Ești mai mult pe micul ecran decât la butoanele aragazului...
- Eu sunt de părere că oamenii trebuie să fie liberi, să fie ei înșiși și neconstrânși și în ceea ce privește familia. Eu, înainte de căsătorie, am fost eu, după căsătorie, sunt tot eu, iar Mihai, înainte de căsătorie, a fost el, iar după căsătorie, este el. Nici unul dintre noi nu a făcut nimic impus, forțat. Nu ne-am transformat, nu ne-am schimbat obiceiurile... Am fost noi înșine și suntem noi înșine și ne este bine împreună. Și atât! (râde)
- În ultima vreme, căsătoria a început să piardă teren. Tot mai mulți oameni preferă singurătatea și legăturile "fiecare în casa lui".
- Da, sunt schimbări în zona aceasta. Familia tradiționalistă, pentru care bunicii sau părinții noștri erau dispuși să facă sacrificii enorme ca s-o păstreze, a cam dispărut. Tendința globală este aceea către individualizare. Privind în stânga și-n dreapta, vedem cu toții foarte mulți oameni care se alipesc, în formulă de cuplu, și apoi se despart, cu foarte mare ușurință. Pentru mine este șocant! Este șocant să văd că doi oameni se căsătoresc la trei săptămâni după ce s-au cunoscut sau că, la două luni după ce s-au "întâlnit" pe Facebook, doi oameni se declară ca fiind suflete pereche. De ce să anulezi perioada aceea de așteptare, perioada aceea în care lași lucrurile să se desfășoare în ritmul lor? Nu era mai frumos și mai sănătos cum se proceda în epoca familiei tradiționaliste, când bărbatul și femeia așteptau măcar o săptămână până la o nouă întâlnire, timp în care fiecare se gândea cu ce să se îmbrace, cu ce poezie să-l mai încânte pe celălalt sau prin ce loc romantic să-l mai invite la plimbare? Eu și Mihai așa am procedat: am lăsat lucrurile să meargă în ritmul lor. Eram deja împreună de cinci ani, iar căsătoria a părut cel mai natural lucru. Și bucuria nu s-a stins. Crede-mă!
Foto: Adrian Stoicoviciu. Locație: Parlor. Hair: Constanța Săplăcan. Make up: Mariana Artuz