VIRGILIU PARGHEL - "Să încui de șapte ori cu cheia ușa atelierului, când intri să lucrezi"

Corina Pavel
În creierul munților

- Maestre Virgiliu Parghel, veniți în lumea ar­tis­tică din "dulcea Bucovină" și mă gândesc că poate aveți de acolo amintiri luminoase din vremea co­pi­lăriei...

- Nu, din păcate, amintirile mele din copilărie sunt departe de imaginea bucolică a unei vieți tihnite, la ța­ră. Am crescut în munți, într-un canton forestier, la Dâr­moxa, pe Valea Bistriței, unde tata fusese repar­ti­zat ca subinginer, după ce făcuse Silvicultura la Bra­șov. Am crescut fără nicio educație, până la șase ani. Ca o sălbăticiune, fără să văd prea multe chipuri în jur, decât ale țapinarilor, tăietori de lemne, chipuri aspre și priviri încruntate, oameni tăcuți, cărora li se mai dez­legau limbile după ce beau ceva mai mult la bodega de la poala pădurii. Între timp, tata era închis, ca de­ținut politic, iar mama trebuia să coboare zilnic la dis­pensarul din comună, unde lucra ca asistentă medicală și unde era văzută ca o sfântă, ca un vraci, pentru că, nefiind niciun medic acolo, între munți, ea făcea vin­decări miraculoase, în cazuri fără nicio speranță. În tim­pul acesta, eu rămâneam singur, în cantonul de bârne date cu gudron, în care ocupam două că­măruțe minus­cule. Acolo, în creierul munților, pe Șaua Negrii, singura mea distracție era să dau cu "chea­tra" în unda pârâului, să trag cu praștia și cu arcul, să pescuiesc la păstrăvi și să ascult po­veștile țapinarilor despre ani­male fantastice, năluci care apăreau prin pădure sau schim­nici ascunși prin vreun bordei ori în vreo crăpă­tură în stâncă. Iarna ținea șase luni și atunci era o liniște curmată doar de urletul haitelor de lupi, care co­borau printre nămeți, până aproape de sat. Pe Neagra, atunci încă se făcea plutărit, se dădeau buștenii la vale, până în lacul Bicaz (atunci se construia și lacul de acu­mulare) și de acolo mergeau la ruși, ca despăgubire de război. Îmi amintesc bine lacul Bicaz, cât era de mare, plin de bușteni care pluteau pe suprafața lui; mirosul de lemn de brad ud, țipătul scrâșnit al brazilor uriași care cădeau "din picioare" și sunetul sec și ritmic al topoarelor lovind în "carnea" lor. În toți munții aceia ai Bucovinei veniseră "Sovrom"-urile rusești, care începuseră să taie pădurile fără milă. Acela era universul meu atunci. Aveam doi ani, când a fost închis tata, și cinci, când s-a reîn­tors. Trei ani de pușcărie grea, la stuf, în Balta Brăilei, pentru că strigase lozinci îm­potriva noii orânduiri, în 1956, în contextul revol­telor și al manifestațiilor studențești din epocă. S-a întors și după două luni s-a și stins. La doar 35 de ani, dintr-un infarct, sub ochii mei, îngrozit că nu ști­am ce se petrece cu el și plângând, până a venit ma­ma, seara, de la dispensar. L-am înmormântat chiar înaintea Cră­ciu­nului și imediat după aceea am avut de înfruntat acuzația de fiu al unui "dușman al popo­ru­lui". Așa am fost puși amândoi "la index" de so­cie­tatea de atunci, mama, ca văduvă, și eu ca fiu de deți­nut politic.

- Nimic nu prevedea atunci ceea ce aveați să deveniți. Și, totuși, să­mân­ța de talent era în dvs.

- E adevărat, sădită de mama! Ea avea preo­cu­pări artistice, venite din educația primită acasă, din mediul cosmopolit al Ga­lațiului natal. În puține rân­duri am avut ocazia, în mica mea copilărie, să stau cu bunica dinspre mamă, brodeză și modistă de lux, școlită la Atelierele Principesei Canta­cu­zino de lângă Bucu­rești, cu brodeze aduse special din Olanda și Franța. În Galați erau pe atunci consu­latele majorității ță­rilor europene, cu ar­matori greci și negustori evrei bogați, iar bunica vor­bea franțuzește cu clientele ei din acest mediu. Bunicul era dintr-o familie de mari moșieri viticul­tori din zonă, din Berești, Dumbrava. Mama fusese educată în acest mediu și făcuse Școala Centrală de Fete din Galați, unde avusese ca profesoare mari con­tese și principese ruse, refugiate de la Sankt Petersburg și Moscova, după Revoluția bol­șevică. Cu ele învățase temeinic muzică, pictură, desen, broderie, limba germană, limba rusă și limba franceză, apoi a mers la o școală medicală celebră în epocă, "Institutul de su­rori de ocrotire" de la Cernăuți. La pierderea Buco­vinei, în 1941, institutul a fost eva­cuat la Timișoara, iar după absolvire a fost repartizată în­tr-un sat din Mun­ții Apuseni. Vremuri de restriște! Apoi a fost chemată în județul Iași, în timpul marii foamete de după cel de-al doilea război mondial, ca asistentă și ajutor de primar în Belcești, lângă Hârlău, pen­tru că avea școală și știa să socotească și să repar­tizeze ajutoarele umani­tare primite de la americani, hrană și medicamente. Acolo l-a întâlnit pe tatăl meu, Eu­geniu Parghel, ori­ginar din Câmpulung Muscel, fiul unei bucovinence bogate și de neam mare, din Cer­nă­uți, bunica Maria Parghel. Ea fusese măritată după un regățean, așa cum era moda imediat după Marea Unire și așa a ajuns, cu o dotă impresionantă, la Câmpulung Muscel, unde a organizat o casă, o familie și o gospo­dărie în spirit nemțesc (avea și niște strămoși austri­eci), cum fusese edu­cată acasă, la Cernăuți, în timpul imperiului. Fe­meie aprigă, bunica s-a stins devreme. Se spune că tatăl meu îi semăna și, la rândul meu, și eu semăn cu bunica cernăuțeancă, în felul de a munci ne­o­bosit, de a avea rânduială în gospodărie, de la atelier, până la cămara pe care o pregătesc de cu toamnă, cu gemuri, zacuști, lichioruri, și pe urmă împart prie­te­ni­lor din belșugul ei.

De mâna mamei

- Mama v-a înțeles chemarea artistică?

- Cu o modestie și o smerenie duse la extrem, ma­ma nu s-a revoltat, nu s-a plâns niciodată, și-a dus crucea grea până la capăt, adică m-a crescut pe mine și m-a ajutat să-mi urmez talentul, în ciuda tuturor opre­liștilor, să devin pictor. Mi-a stat alături apoi, până la sfârșitul ei, ajutându-mă să-mi cresc, la rândul meu, copiii, locuind mulți ani împreună, în micuțul ei apar­tament de două camere din Suceava, unde ne-am mu­tat după moartea tatei. A continuat să fie aceeași modestă și smerită asistentă la secția de pediatrie nou-născuți, singura care putea să introducă ace de gro­simea firului de păr în vasele de sânge fragile ale mi­cuților din incubatoare, pentru a le administra diverse tratamente. Născuți prematur, după travalii istovitoare, aproape morți, erau înviați de mama a doua zi, după ce reușea să le pună perfuziile cu mâinile ei ușoare și fine, ca două păsări albe. Dar marea pasiune a mamei era pictura. Era refugiul ei din fața realității crude, a opre­liștilor de tot felul, a nedreptății sistemului. O salva faptul că putea să se așeze în fața șevaletului de pictură sau a caietului de desen, fie și pentru un ceas, după ce muncea din greu, ture de noapte, la spital. Mama putea să facă Artele Plastice liniștită, avea un simț al deta­liului și al culorii formidabil (am în colecția mea niște acuarele făcute de mama la 12-13 ani, în perioada în care era elevă la Școala Cen­trală din Galați, care te lasă mut de uimire!). A și făcut, în 1960, când am venit din munți, doar pen­tru su­fle­tul ei, Școala Populară de Artă din Su­ceava, secția pictură și secția canto. S-a mulțumit cu atât, feme­ie singură, văduvă, își urma visul mer­­gând cu mine de mână la cursurile școlii, pen­tru că nu avea cu ci­ne să mă lase, după ce ieșea din turele de la spi­tal. Și mă țin minte jucându-mă acolo, printre șe­valete și planșete, în miros de vopseluri, sau ascul­tând-o cum cânta lieduri de Schubert, în limba ger­mană.

- Când ați început să dați semne că vă veți în­drepta, inevitabil, spre pictură?

- Nu a plănuit nimeni cu mine să ajung pictor, decât Dumnezeu, cred. Mama, cum spuneam, nu mi-a impus nimic, dar am văzut-o de mic pictând și de­senând, momente în care pe chipul ei apărea bucuria și atunci mi-am zis că trebuie să fie ceva minunat. Uneori, mai vindea câte o reproducere, câte o iconiță și mai punea un bănuț deoparte pen­tru mine. Era foarte religioasă, credința ei și pa­siunea pentru pictură o făceau să iasă din universul strâmt și urât al traiului greu și plin de lipsuri. Se ruga lui Dumnezeu și proniei cerești să-mi poarte de grijă și să-mi arate drumul în viață. La Suceava, am făcut școala primară și gimna­zială, unde am avut, spre norocul meu, buni profesori la mate­matică și la fizică. Pe atunci, desenam doar hărți, rugând-o pe mama să mă învețe cum să co­piez la scară și imitând-o în meticulozitatea cu care lucra. Abia în vacanța mare dintre a șaptea și a opta am dat primele semne de talent, prin ceea ce-mi place și astăzi să fac cel mai mult, și anume - desenarea portretelor. Am stat peste vară la mătușa Valerica, sora mamei din Iași, o femeie tare aprigă, care s-a luptat mult să mă disciplineze, și acolo am început să de­se­nez portretele ei, ale unchiului, ale ve­rilor mei, chiar schițe din Grădina Copou, unde petre­ceam ore lungi, până venea ea de la serviciu. Și așa am venit din va­canță cu o mapă cu câteva schițe, acuarele și por­trete, pe care le-am arătat la începutul anului șco­lar no­ului nostru profesor de desen, pictorul Adrian Bo­can­cea, absolvent de Arte Plastice la Iași, care făcea par­te din avangarda revoluției culturale care reintro­du­sese pro­­grama occidentală în locul celei sovietice, stali­niste. Mi-a dat un zece, m-a încurajat, iar asta mi-a dat așa niște aripi, că am început să lucrez ca un nebun, iar în scurt timp, fiecare coleg, prieten, vecin, avea câte un portret de la mine. Deși rudele au insistat să mă dea la o școală profesională, "la o meserie", mama a ob­ser­vat talentul meu și, fără să in­sis­te, fără să mă îndrume sau să mă stimuleze în direcția asta, m-a lăsat să-mi urmez pro­pria voință și să dau exa­men la Iași, la Liceul de Artă "Octav Băncilă", pen­tru că ea știa că așa se învață arta și nu "după ureche". Am dat examen la acel li­ceu, am luat note foarte mari la toate și am terminat prin­tre primii, într-un "plu­ton" de elevi prețuit și lău­dat de toți profesorii de artă plastică pe care i-am avut.

Ucenicul lui Baba

- Întâlnirea dvs. cu ma­­rele pictor Corneliu Baba ați socotit-o, întotdeauna, ca providențială. În ce fel v-a influențat cariera, apropierea de un ase­menea maestru, faptul că i-ați fost student, discipol?

- Faima lui Baba era vie și cultivată cu reli­gio­zitate în liceul nostru din Iași. Un loc "sacru", de care ne apro­piam cu sfială și vorbind în șoaptă, era podul în care avusese atelierul și chiar locuise o vreme Cor­ne­liu Baba, și el fost elev acolo, în anii '20. Și era de la sine înțeles că dacă Baba studiase la București, tre­buia și noi să ajungem tot acolo, urmând legenda vie. Deși eram doar elev, în 1971 eram deja laureat al Festiva­lu­lui Tineretului, secțiunea artă plastică, apoi am expus în grup pe simezele ieșene. Nu am intrat din primul an la Conservatorul de Artă Plastică "Nicolae Grigo­res­cu" din București, am fost scutit de armată și am stat să mă pregătesc temeinic, după care am intrat, tocmai când Baba își reluase locul la catedră. Am avut no­ro­cul, așadar, să-i calc din nou pe urme și să-l am ca pro­fesor, chiar să-i devin apropiat.

- Cum era viața de student pe atunci?

- În primul an de studii, îmi lăsasem barbă mare și plete, eram roșcat, iar Baba, care mă remarcase pentru că-i plăcuse mult caietul meu cu schițe, mi-a spus că semăn cu un personaj al lui Vermeer și m-a chemat să-i po­zez pentru o temă inspirată din pictura olandeză. În prima zi a ședinței, eram la șapte dimineața la ușa atelierului său din Str. Pangrati. El era deja acolo și mi-a dat un sandviș cu păstrăv, un păhărel de whisky (eram o beldie, înalt, slab și plin de emoții), apoi mi-a pus o pălărie cu panaș și m-a așezat pe un scaun, pe fondul unei muzici de Brahms (avea o co­lecție impre­sio­nantă de discuri cu muzică sim­fonică). Din ședința aceea mi-a făcut un portret pe care l-a păstrat pe perete în atelier până la moartea sa, alături de por­tretele soției și ale câtorva prieteni. După ce am ter­minat ședințele de pozat, mi-a dăruit două pensule mari, olandeze, "Rembrandt", foarte prețioase, în penuria de materiale care era atunci. Și, într-o zi, m-a chemat să-l însoțesc la un magazin de specia­litate, "Fondul plastic", de lângă Gara de Nord, eu crezând că vrea să îl ajut să-și care mate­rialele. Dar am fost copleșit să văd că a cumpărat o trusă în­treagă de pic­tură, cu pensule, culori, vop­seluri și mi le-a dăruit mie. Pe urmă, din deplasările sale în străinătate, venea me­reu cu mici daruri pentru noi, studenții săi favoriți. Păstrez și acum în atelierul meu o cutie de vopseluri, pe care l-am ru­gat să mi-o semneze, pentru că altfel n-ar fi cre­zut nimeni că o am chiar de la maestrul Baba! Am fost de multe ori în casa și în atelierul său, am pur­tat lungi conversații artistice și personale, i-am po­vestit de pasiunea mamei pentru pictură și maestrul chiar a vrut să o cunoască. Mama a venit la București când am terminat facultatea și l-a întâlnit pe Baba: a fost punctul culminant al măruntei ei vieți artistice. I-a dăruit maestrului o copie după "Odihna la câmp", așa cum le făcea ea, cu minu­țiozitate, lucrase vreo jumă­tate de an la ea, iar Baba i-a dăruit niște pensule subțiri, subțiri, de acuarele fine. Mama s-a fâstâcit complet de emoție, când a făcut ochii roată prin atelier și, mai ales, când l-a văzut pe Baba, cu pletele lui albe, pedant, îmbrăcat cu un costum englezesc după ultima modă (era foarte elegant maestrul, avea pe atunci mai bine de șaptezeci de ani!) că o îmbrățișează și o sărută pe obraz. Era extrem de generos. Baba i-a trimis mamei din Paris o vedere cu "Mona Lisa", în care-i mulțu­mea, încă o dată, pentru lucrare, și o fe­licita că are un fiu de mare viitor artistic, adică pe mine!!! În ce mă pri­vește, studenția la București a în­semnat patru ani foarte fru­moși, plini de acumulări, chiar dacă grei: făceam naveta Bucu­rești - Suceava, ca să-mi văd fa­milia. În anul doi de facultate, eram deja căsătorit cu prietena mea din liceu și aveam primul copil, pe Ciprian. Am cunoscut-o la concertele de la matineu ale Filarmonicii ieșene, unde mer­geam în fiecare duminică dimi­neața, noi, elevii de la arte plas­tice, împreună cu cei de la liceul de muzică. Printre aceștia, era și o fată micuță și oacheșă, din Câmpulung Moldovenesc, cea care avea să devină prima mea soție, regretata Anca Parghel, marea interpretă și compo­zi­toare de jazz. La un moment dat, m-am decis să plec la Su­cea­va. Într-o zi, maestrul mi-a spus, cu nostalgie: "Acum te-ai însurat, ai copii... Bine ai făcut, că uite, eu nu am copii și îmi pare rău. Dar, ai grijă: să încui de șapte ori cu cheia ușa ate­lierului, când intri să lucrezi!"

Cu șevaletul în spate!

- Și așa ați făcut?

- Așa am făcut, am con­ti­nuat să lucrez, deși noua con­diție de profesor de desen la școlile din satele dim­prejurul Sucevei, unde făceam naveta, și mai apoi, și la Școala Populară de Artă, îmi limita mult timpul. Am expus mult în Suceava și Iași, am devenit cunoscut, apoi am parti­cipat la tabere de cre­ație naționale și inter­na­ționale, am avut expoziții personale și de grup în țară și în străinătate, mi-au fost achizi­țio­nate lucrări pentru colecții publice și private. Am continuat să țin legătura cu lumea artistică de la București, nu am vrut să rămân doar un pictor de pro­vincie. În paralel, Anca, și ea deja ce­lebră, m-a introdus și în lumea mu­zicală, însoțind-o de multe ori în turnee și la concertele ei, peste tot, în țară și în străinătate. A fost o perioadă foarte plină, deși ritmul acesta halu­cinant mi-a degra­dat mult sănă­tatea, m-am îmbol­năvit grav, de epui­zare, și m-am vindecat prin grija mamei și prin, ce credeți? Prin terapia pădurii! Exact! Pă­durea m-a vindecat! Am ieșit cu șe­valetul în aerul tare și curat al pădurilor din jurul Sucevei, cât de mult și de des puteam, și așa m-am întremat, încetul cu încetul. Mai târziu, am în­cer­cat să fiu pe urmele ma­estrului Baba, și când am ajuns pro­fesor la Academia de Artă din Iași, la începutul anilor '90, și în 1993, când am venit la Aca­­demia din București. Au fost ani foarte buni, mi-au trecut prin mână studenți care au confirmat și am avut, la rândul meu, de în­vățat din relația cu ei, cu tinerii, cu entu­ziasmul lor ne­stăvilit, cu capacitatea lor inovatoare în limbajul și în expresia artistice.

"Eugeniu, tatăl meu"

- Am celebrat, de curând, Sfintele Paști. Mai tră­iți bucuria marilor sărbători creștine?

- Da, anul acesta m-am pregătit într-un fel spe­cial. Deși i-am iubit foarte mult, trăiesc cu senti­mentul că nu le-am mulțumit destul părinților mei. Mai ales tatălui meu, Eugeniu Parghel, cel mort de tâ­năr și atât de încercat de viață, am vrut, în postul acesta al Paștelui, să-i dedic una dintre expozițiile mele. A fost vernisată la Galeria "Curtea Veche" și se nu­mește chiar așa, "Eugeniu, tatăl meu". Cuprinde mai multe lucrări cu temă religioasă, "Puneri în mor­mânt", "Coborâri de pe cruce", scene cu Maica Dom­­nului, dar și desene și colaje. Am vrut să fie, dacă vreți, nu numai o pomenire pentru sufletul lui, ci și o reabilitare a imaginii sale, care atât de mult și pe nedrept a fost degradată și atârnată ca o tinichea de trecutul meu și, mai ales, al mamei, care mult a avut de suferit, sărmana, ca văduvă de pușcăriaș po­litic. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să fac asta, mă simt împăcat față de memoria sa și a mamei mele, eliberat de trecut, dacă vreți, de strângerea de inimă pe care o aveam, gândindu-mă la el, că nu a trăit mai mult ca să se bucure de viață, să mă vadă îm­­plinit ca artist, ca om ajuns în rândul lumii. Și pe mine m-a încercat mult viața... și dacă n-aș fi avut credință în Dumnezeu, nu știu cum aș fi ajuns!... Acum, mi-am găsit liniștea, alături de Doina Fodor Lavric, cea de-a doua soție a mea, și ea din lumea mu­zicii, dar a celei tradiționale. Ne bucurăm când ne vin copiii și nepoții în vizită (am două nepoate de la Ciprian, fiul cel mare), când vin prietenii și avem lungi discuții în jurul unei mese pentru care îmi e drag să pre­gătesc eu însumi bucatele. Sunt fericit când văd pri­mele raze de soare că pătrund dimineața, prin geamul dormitorului meu de la mansardă, și cad pe unul din tablourile mele preferate, umplându-l parcă de viață. E una din mi­nu­nile vieții să poți să vezi lucrurile dincolo de realitatea lor limitată, să-ți umpli sufletul cu imagini luminoase, pozitive, și mintea cu gânduri bune, de re­cu­noștință și de dragoste față de semeni. Am făcut și anul acesta un coș mare, cu ouă roșii, și un "cuptior" plin cu cozonaci bu­covineni, ca la Suceava, și am mers cu ei la bise­ri­că, spre a fi sfințite, și le-am împărțit apoi celor dragi, cu bucurie și nădejde de mai bine!