- Maestre Virgiliu Parghel, veniți în lumea artistică din "dulcea Bucovină" și mă gândesc că poate aveți de acolo amintiri luminoase din vremea copilăriei...
- Nu, din păcate, amintirile mele din copilărie sunt departe de imaginea bucolică a unei vieți tihnite, la țară. Am crescut în munți, într-un canton forestier, la Dârmoxa, pe Valea Bistriței, unde tata fusese repartizat ca subinginer, după ce făcuse Silvicultura la Brașov. Am crescut fără nicio educație, până la șase ani. Ca o sălbăticiune, fără să văd prea multe chipuri în jur, decât ale țapinarilor, tăietori de lemne, chipuri aspre și priviri încruntate, oameni tăcuți, cărora li se mai dezlegau limbile după ce beau ceva mai mult la bodega de la poala pădurii. Între timp, tata era închis, ca deținut politic, iar mama trebuia să coboare zilnic la dispensarul din comună, unde lucra ca asistentă medicală și unde era văzută ca o sfântă, ca un vraci, pentru că, nefiind niciun medic acolo, între munți, ea făcea vindecări miraculoase, în cazuri fără nicio speranță. În timpul acesta, eu rămâneam singur, în cantonul de bârne date cu gudron, în care ocupam două cămăruțe minuscule. Acolo, în creierul munților, pe Șaua Negrii, singura mea distracție era să dau cu "cheatra" în unda pârâului, să trag cu praștia și cu arcul, să pescuiesc la păstrăvi și să ascult poveștile țapinarilor despre animale fantastice, năluci care apăreau prin pădure sau schimnici ascunși prin vreun bordei ori în vreo crăpătură în stâncă. Iarna ținea șase luni și atunci era o liniște curmată doar de urletul haitelor de lupi, care coborau printre nămeți, până aproape de sat. Pe Neagra, atunci încă se făcea plutărit, se dădeau buștenii la vale, până în lacul Bicaz (atunci se construia și lacul de acumulare) și de acolo mergeau la ruși, ca despăgubire de război. Îmi amintesc bine lacul Bicaz, cât era de mare, plin de bușteni care pluteau pe suprafața lui; mirosul de lemn de brad ud, țipătul scrâșnit al brazilor uriași care cădeau "din picioare" și sunetul sec și ritmic al topoarelor lovind în "carnea" lor. În toți munții aceia ai Bucovinei veniseră "Sovrom"-urile rusești, care începuseră să taie pădurile fără milă. Acela era universul meu atunci. Aveam doi ani, când a fost închis tata, și cinci, când s-a reîntors. Trei ani de pușcărie grea, la stuf, în Balta Brăilei, pentru că strigase lozinci împotriva noii orânduiri, în 1956, în contextul revoltelor și al manifestațiilor studențești din epocă. S-a întors și după două luni s-a și stins. La doar 35 de ani, dintr-un infarct, sub ochii mei, îngrozit că nu știam ce se petrece cu el și plângând, până a venit mama, seara, de la dispensar. L-am înmormântat chiar înaintea Crăciunului și imediat după aceea am avut de înfruntat acuzația de fiu al unui "dușman al poporului". Așa am fost puși amândoi "la index" de societatea de atunci, mama, ca văduvă, și eu ca fiu de deținut politic.
- Nimic nu prevedea atunci ceea ce aveați să deveniți. Și, totuși, sămânța de talent era în dvs.
- E adevărat, sădită de mama! Ea avea preocupări artistice, venite din educația primită acasă, din mediul cosmopolit al Galațiului natal. În puține rânduri am avut ocazia, în mica mea copilărie, să stau cu bunica dinspre mamă, brodeză și modistă de lux, școlită la Atelierele Principesei Cantacuzino de lângă București, cu brodeze aduse special din Olanda și Franța. În Galați erau pe atunci consulatele majorității țărilor europene, cu armatori greci și negustori evrei bogați, iar bunica vorbea franțuzește cu clientele ei din acest mediu. Bunicul era dintr-o familie de mari moșieri viticultori din zonă, din Berești, Dumbrava. Mama fusese educată în acest mediu și făcuse Școala Centrală de Fete din Galați, unde avusese ca profesoare mari contese și principese ruse, refugiate de la Sankt Petersburg și Moscova, după Revoluția bolșevică. Cu ele învățase temeinic muzică, pictură, desen, broderie, limba germană, limba rusă și limba franceză, apoi a mers la o școală medicală celebră în epocă, "Institutul de surori de ocrotire" de la Cernăuți. La pierderea Bucovinei, în 1941, institutul a fost evacuat la Timișoara, iar după absolvire a fost repartizată într-un sat din Munții Apuseni. Vremuri de restriște! Apoi a fost chemată în județul Iași, în timpul marii foamete de după cel de-al doilea război mondial, ca asistentă și ajutor de primar în Belcești, lângă Hârlău, pentru că avea școală și știa să socotească și să repartizeze ajutoarele umanitare primite de la americani, hrană și medicamente. Acolo l-a întâlnit pe tatăl meu, Eugeniu Parghel, originar din Câmpulung Muscel, fiul unei bucovinence bogate și de neam mare, din Cernăuți, bunica Maria Parghel. Ea fusese măritată după un regățean, așa cum era moda imediat după Marea Unire și așa a ajuns, cu o dotă impresionantă, la Câmpulung Muscel, unde a organizat o casă, o familie și o gospodărie în spirit nemțesc (avea și niște strămoși austrieci), cum fusese educată acasă, la Cernăuți, în timpul imperiului. Femeie aprigă, bunica s-a stins devreme. Se spune că tatăl meu îi semăna și, la rândul meu, și eu semăn cu bunica cernăuțeancă, în felul de a munci neobosit, de a avea rânduială în gospodărie, de la atelier, până la cămara pe care o pregătesc de cu toamnă, cu gemuri, zacuști, lichioruri, și pe urmă împart prietenilor din belșugul ei.
De mâna mamei
- Mama v-a înțeles chemarea artistică?
- Cu o modestie și o smerenie duse la extrem, mama nu s-a revoltat, nu s-a plâns niciodată, și-a dus crucea grea până la capăt, adică m-a crescut pe mine și m-a ajutat să-mi urmez talentul, în ciuda tuturor opreliștilor, să devin pictor. Mi-a stat alături apoi, până la sfârșitul ei, ajutându-mă să-mi cresc, la rândul meu, copiii, locuind mulți ani împreună, în micuțul ei apartament de două camere din Suceava, unde ne-am mutat după moartea tatei. A continuat să fie aceeași modestă și smerită asistentă la secția de pediatrie nou-născuți, singura care putea să introducă ace de grosimea firului de păr în vasele de sânge fragile ale micuților din incubatoare, pentru a le administra diverse tratamente. Născuți prematur, după travalii istovitoare, aproape morți, erau înviați de mama a doua zi, după ce reușea să le pună perfuziile cu mâinile ei ușoare și fine, ca două păsări albe. Dar marea pasiune a mamei era pictura. Era refugiul ei din fața realității crude, a opreliștilor de tot felul, a nedreptății sistemului. O salva faptul că putea să se așeze în fața șevaletului de pictură sau a caietului de desen, fie și pentru un ceas, după ce muncea din greu, ture de noapte, la spital. Mama putea să facă Artele Plastice liniștită, avea un simț al detaliului și al culorii formidabil (am în colecția mea niște acuarele făcute de mama la 12-13 ani, în perioada în care era elevă la Școala Centrală din Galați, care te lasă mut de uimire!). A și făcut, în 1960, când am venit din munți, doar pentru sufletul ei, Școala Populară de Artă din Suceava, secția pictură și secția canto. S-a mulțumit cu atât, femeie singură, văduvă, își urma visul mergând cu mine de mână la cursurile școlii, pentru că nu avea cu cine să mă lase, după ce ieșea din turele de la spital. Și mă țin minte jucându-mă acolo, printre șevalete și planșete, în miros de vopseluri, sau ascultând-o cum cânta lieduri de Schubert, în limba germană.
- Când ați început să dați semne că vă veți îndrepta, inevitabil, spre pictură?
- Nu a plănuit nimeni cu mine să ajung pictor, decât Dumnezeu, cred. Mama, cum spuneam, nu mi-a impus nimic, dar am văzut-o de mic pictând și desenând, momente în care pe chipul ei apărea bucuria și atunci mi-am zis că trebuie să fie ceva minunat. Uneori, mai vindea câte o reproducere, câte o iconiță și mai punea un bănuț deoparte pentru mine. Era foarte religioasă, credința ei și pasiunea pentru pictură o făceau să iasă din universul strâmt și urât al traiului greu și plin de lipsuri. Se ruga lui Dumnezeu și proniei cerești să-mi poarte de grijă și să-mi arate drumul în viață. La Suceava, am făcut școala primară și gimnazială, unde am avut, spre norocul meu, buni profesori la matematică și la fizică. Pe atunci, desenam doar hărți, rugând-o pe mama să mă învețe cum să copiez la scară și imitând-o în meticulozitatea cu care lucra. Abia în vacanța mare dintre a șaptea și a opta am dat primele semne de talent, prin ceea ce-mi place și astăzi să fac cel mai mult, și anume - desenarea portretelor. Am stat peste vară la mătușa Valerica, sora mamei din Iași, o femeie tare aprigă, care s-a luptat mult să mă disciplineze, și acolo am început să desenez portretele ei, ale unchiului, ale verilor mei, chiar schițe din Grădina Copou, unde petreceam ore lungi, până venea ea de la serviciu. Și așa am venit din vacanță cu o mapă cu câteva schițe, acuarele și portrete, pe care le-am arătat la începutul anului școlar noului nostru profesor de desen, pictorul Adrian Bocancea, absolvent de Arte Plastice la Iași, care făcea parte din avangarda revoluției culturale care reintrodusese programa occidentală în locul celei sovietice, staliniste. Mi-a dat un zece, m-a încurajat, iar asta mi-a dat așa niște aripi, că am început să lucrez ca un nebun, iar în scurt timp, fiecare coleg, prieten, vecin, avea câte un portret de la mine. Deși rudele au insistat să mă dea la o școală profesională, "la o meserie", mama a observat talentul meu și, fără să insiste, fără să mă îndrume sau să mă stimuleze în direcția asta, m-a lăsat să-mi urmez propria voință și să dau examen la Iași, la Liceul de Artă "Octav Băncilă", pentru că ea știa că așa se învață arta și nu "după ureche". Am dat examen la acel liceu, am luat note foarte mari la toate și am terminat printre primii, într-un "pluton" de elevi prețuit și lăudat de toți profesorii de artă plastică pe care i-am avut.
Ucenicul lui Baba
- Întâlnirea dvs. cu marele pictor Corneliu Baba ați socotit-o, întotdeauna, ca providențială. În ce fel v-a influențat cariera, apropierea de un asemenea maestru, faptul că i-ați fost student, discipol?
- Faima lui Baba era vie și cultivată cu religiozitate în liceul nostru din Iași. Un loc "sacru", de care ne apropiam cu sfială și vorbind în șoaptă, era podul în care avusese atelierul și chiar locuise o vreme Corneliu Baba, și el fost elev acolo, în anii '20. Și era de la sine înțeles că dacă Baba studiase la București, trebuia și noi să ajungem tot acolo, urmând legenda vie. Deși eram doar elev, în 1971 eram deja laureat al Festivalului Tineretului, secțiunea artă plastică, apoi am expus în grup pe simezele ieșene. Nu am intrat din primul an la Conservatorul de Artă Plastică "Nicolae Grigorescu" din București, am fost scutit de armată și am stat să mă pregătesc temeinic, după care am intrat, tocmai când Baba își reluase locul la catedră. Am avut norocul, așadar, să-i calc din nou pe urme și să-l am ca profesor, chiar să-i devin apropiat.
- Cum era viața de student pe atunci?
- În primul an de studii, îmi lăsasem barbă mare și plete, eram roșcat, iar Baba, care mă remarcase pentru că-i plăcuse mult caietul meu cu schițe, mi-a spus că semăn cu un personaj al lui Vermeer și m-a chemat să-i pozez pentru o temă inspirată din pictura olandeză. În prima zi a ședinței, eram la șapte dimineața la ușa atelierului său din Str. Pangrati. El era deja acolo și mi-a dat un sandviș cu păstrăv, un păhărel de whisky (eram o beldie, înalt, slab și plin de emoții), apoi mi-a pus o pălărie cu panaș și m-a așezat pe un scaun, pe fondul unei muzici de Brahms (avea o colecție impresionantă de discuri cu muzică simfonică). Din ședința aceea mi-a făcut un portret pe care l-a păstrat pe perete în atelier până la moartea sa, alături de portretele soției și ale câtorva prieteni. După ce am terminat ședințele de pozat, mi-a dăruit două pensule mari, olandeze, "Rembrandt", foarte prețioase, în penuria de materiale care era atunci. Și, într-o zi, m-a chemat să-l însoțesc la un magazin de specialitate, "Fondul plastic", de lângă Gara de Nord, eu crezând că vrea să îl ajut să-și care materialele. Dar am fost copleșit să văd că a cumpărat o trusă întreagă de pictură, cu pensule, culori, vopseluri și mi le-a dăruit mie. Pe urmă, din deplasările sale în străinătate, venea mereu cu mici daruri pentru noi, studenții săi favoriți. Păstrez și acum în atelierul meu o cutie de vopseluri, pe care l-am rugat să mi-o semneze, pentru că altfel n-ar fi crezut nimeni că o am chiar de la maestrul Baba! Am fost de multe ori în casa și în atelierul său, am purtat lungi conversații artistice și personale, i-am povestit de pasiunea mamei pentru pictură și maestrul chiar a vrut să o cunoască. Mama a venit la București când am terminat facultatea și l-a întâlnit pe Baba: a fost punctul culminant al măruntei ei vieți artistice. I-a dăruit maestrului o copie după "Odihna la câmp", așa cum le făcea ea, cu minuțiozitate, lucrase vreo jumătate de an la ea, iar Baba i-a dăruit niște pensule subțiri, subțiri, de acuarele fine. Mama s-a fâstâcit complet de emoție, când a făcut ochii roată prin atelier și, mai ales, când l-a văzut pe Baba, cu pletele lui albe, pedant, îmbrăcat cu un costum englezesc după ultima modă (era foarte elegant maestrul, avea pe atunci mai bine de șaptezeci de ani!) că o îmbrățișează și o sărută pe obraz. Era extrem de generos. Baba i-a trimis mamei din Paris o vedere cu "Mona Lisa", în care-i mulțumea, încă o dată, pentru lucrare, și o felicita că are un fiu de mare viitor artistic, adică pe mine!!! În ce mă privește, studenția la București a însemnat patru ani foarte frumoși, plini de acumulări, chiar dacă grei: făceam naveta București - Suceava, ca să-mi văd familia. În anul doi de facultate, eram deja căsătorit cu prietena mea din liceu și aveam primul copil, pe Ciprian. Am cunoscut-o la concertele de la matineu ale Filarmonicii ieșene, unde mergeam în fiecare duminică dimineața, noi, elevii de la arte plastice, împreună cu cei de la liceul de muzică. Printre aceștia, era și o fată micuță și oacheșă, din Câmpulung Moldovenesc, cea care avea să devină prima mea soție, regretata Anca Parghel, marea interpretă și compozitoare de jazz. La un moment dat, m-am decis să plec la Suceava. Într-o zi, maestrul mi-a spus, cu nostalgie: "Acum te-ai însurat, ai copii... Bine ai făcut, că uite, eu nu am copii și îmi pare rău. Dar, ai grijă: să încui de șapte ori cu cheia ușa atelierului, când intri să lucrezi!"
Cu șevaletul în spate!
- Și așa ați făcut?
- Așa am făcut, am continuat să lucrez, deși noua condiție de profesor de desen la școlile din satele dimprejurul Sucevei, unde făceam naveta, și mai apoi, și la Școala Populară de Artă, îmi limita mult timpul. Am expus mult în Suceava și Iași, am devenit cunoscut, apoi am participat la tabere de creație naționale și internaționale, am avut expoziții personale și de grup în țară și în străinătate, mi-au fost achiziționate lucrări pentru colecții publice și private. Am continuat să țin legătura cu lumea artistică de la București, nu am vrut să rămân doar un pictor de provincie. În paralel, Anca, și ea deja celebră, m-a introdus și în lumea muzicală, însoțind-o de multe ori în turnee și la concertele ei, peste tot, în țară și în străinătate. A fost o perioadă foarte plină, deși ritmul acesta halucinant mi-a degradat mult sănătatea, m-am îmbolnăvit grav, de epuizare, și m-am vindecat prin grija mamei și prin, ce credeți? Prin terapia pădurii! Exact! Pădurea m-a vindecat! Am ieșit cu șevaletul în aerul tare și curat al pădurilor din jurul Sucevei, cât de mult și de des puteam, și așa m-am întremat, încetul cu încetul. Mai târziu, am încercat să fiu pe urmele maestrului Baba, și când am ajuns profesor la Academia de Artă din Iași, la începutul anilor '90, și în 1993, când am venit la Academia din București. Au fost ani foarte buni, mi-au trecut prin mână studenți care au confirmat și am avut, la rândul meu, de învățat din relația cu ei, cu tinerii, cu entuziasmul lor nestăvilit, cu capacitatea lor inovatoare în limbajul și în expresia artistice.
"Eugeniu, tatăl meu"
- Am celebrat, de curând, Sfintele Paști. Mai trăiți bucuria marilor sărbători creștine?
- Da, anul acesta m-am pregătit într-un fel special. Deși i-am iubit foarte mult, trăiesc cu sentimentul că nu le-am mulțumit destul părinților mei. Mai ales tatălui meu, Eugeniu Parghel, cel mort de tânăr și atât de încercat de viață, am vrut, în postul acesta al Paștelui, să-i dedic una dintre expozițiile mele. A fost vernisată la Galeria "Curtea Veche" și se numește chiar așa, "Eugeniu, tatăl meu". Cuprinde mai multe lucrări cu temă religioasă, "Puneri în mormânt", "Coborâri de pe cruce", scene cu Maica Domnului, dar și desene și colaje. Am vrut să fie, dacă vreți, nu numai o pomenire pentru sufletul lui, ci și o reabilitare a imaginii sale, care atât de mult și pe nedrept a fost degradată și atârnată ca o tinichea de trecutul meu și, mai ales, al mamei, care mult a avut de suferit, sărmana, ca văduvă de pușcăriaș politic. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că am putut să fac asta, mă simt împăcat față de memoria sa și a mamei mele, eliberat de trecut, dacă vreți, de strângerea de inimă pe care o aveam, gândindu-mă la el, că nu a trăit mai mult ca să se bucure de viață, să mă vadă împlinit ca artist, ca om ajuns în rândul lumii. Și pe mine m-a încercat mult viața... și dacă n-aș fi avut credință în Dumnezeu, nu știu cum aș fi ajuns!... Acum, mi-am găsit liniștea, alături de Doina Fodor Lavric, cea de-a doua soție a mea, și ea din lumea muzicii, dar a celei tradiționale. Ne bucurăm când ne vin copiii și nepoții în vizită (am două nepoate de la Ciprian, fiul cel mare), când vin prietenii și avem lungi discuții în jurul unei mese pentru care îmi e drag să pregătesc eu însumi bucatele. Sunt fericit când văd primele raze de soare că pătrund dimineața, prin geamul dormitorului meu de la mansardă, și cad pe unul din tablourile mele preferate, umplându-l parcă de viață. E una din minunile vieții să poți să vezi lucrurile dincolo de realitatea lor limitată, să-ți umpli sufletul cu imagini luminoase, pozitive, și mintea cu gânduri bune, de recunoștință și de dragoste față de semeni. Am făcut și anul acesta un coș mare, cu ouă roșii, și un "cuptior" plin cu cozonaci bucovineni, ca la Suceava, și am mers cu ei la biserică, spre a fi sfințite, și le-am împărțit apoi celor dragi, cu bucurie și nădejde de mai bine!