Marin Preda a murit într-o zi nenorocită și ploioasă de mai. Abia terminase de scris "Cel mai iubit dintre pământeni" și cartea asta parcă îl devorase, transformându-l într-o umbră de om, slăbit și bântuit de mari neliniști. Sunt multe semne de întrebare legate de moartea scriitorului. Semne de îndoială. Semne de nedumerire... Cei care l-au cunoscut pe scriitor și i-au fost aproape mai au încă a spune multe. Radu F. Alexandru, tânărul dramaturg de altădată, este unul dintre ei. Un om care a ținut enorm la Marin Preda. Un om care l-a însoțit pe scriitor și i-a fost aproape chiar în ultimele lui clipe. Publicăm, în paginile de față, câteva din amintirile lui.
*
Marin Preda a murit chiar în ziua în care trebuia să mergem să vedem o casă, unde ar fi vrut să se mute, să aibă locul lui de scris... Pe mine mă preocupa enorm de mult să-l scot de la Mogoșoaia, pentru că era un loc în care mi se părea că, inevitabil, până la urmă se va întâmpla ceva urât, că se va prăpădi... Deci, voiam să-l scot de acolo, mai ales că Marin Preda amintea în discuțiile noastre tot mai insistent: "Vreau altceva decât ceea ce am acum... Așa cum stau lucrurile în această clipă, în casa din Pictor Romano nu am liniște". (Casa în care locuia cu soția și cei doi copii, n. red.) Părându-mi că scriitorul vorbește cu adresă special pentru mine, m-am pus pe treabă. În chiar ziua morții lui, trebuia să vedem casa pe care o identificasem înainte, împreună cu Păstorel Zugrăvescu, pe care îl cunoscusem prin președintele Tribunalului unde înaintase divorțul dom' Preda - divorț pe care, ulterior, l-a abandonat; și-a retras, pur și simplu, actele, fără nicio explicație... Mă cunoșteam bine cu acest domn Păstorel Zugrăvescu (eram chiar într-o oarece relație de rudenie). Mai mult chiar, aflând de dosarul de divorț al lui Marin Preda, Păstorel a tresărit surprins, spunându-mi că îl admiră foarte mult pe scriitor și că ar vrea să-l cunoască. Așa s-au întâlnit amândoi, ocazie cu care dom' Preda i-a cerut consultul în jurisprudență și, apoi, el a decis să-și retragă acțiunea de divorț, toată lumea fiind mulțumită de această soluție fericită din toate punctele de vedere, mai ales că dom' Preda o iubea (de altfel, a iubit-o până în ultima clipă) pe Elena, tânăra lui soție.
...Pot spune că deja se legase o amiciție între scriitor și Păstorel Zugrăvescu care, de altfel, ne-a invitat la el acasă, pe strada Sfinții Apostoli, unde a mai venit și academicianul Radu Voinea, fost rector al Politehnicii și fost președinte al Academiei. Îmi amintesc că la masă, în timp ce stăteam de vorbă, s-a pus problema unei noi case pentru scriitor, iar Păstorel i-a spus: "Domnule Preda, știu eu o casă care e liberă. Ar putea să fie exact ce vă trebuie". Ultima întâlnire a mea cu Marin Preda a avut loc în acest context imobiliar, când Păstorel a vrut să-i arate casa, iar Marin Preda, aflând că era plasată într-o zonă foarte bună, a întrebat cu o naivitate excepțională, spre mirarea tuturor: "Chiar crezi că o să-mi dea mie cineva casa asta?". Deși vila era liberă și el putea să obțină când voia ordin de repartiție, dom' Preda a întrebat cu candoarea lui de țăran, parcă îndoindu-se că oamenii chiar îl respectă atât de mult și sunt dispuși să-l ajute. A întrebat fără niciun fel de poză sau de glumă. Chiar era preocupat cine o să-i dea lui o asemenea casă. Păstorel și Radu Voinea au început să râdă. Au crezut că marele Marin Preda umblă cu șiretenii și tertipuri moromețiene.
*
Multe se spun despre Marin Preda și relațiile lui cu puterea comunistă de atunci. Oricât ar încerca, nimeni nu poate mânji cu ceva memoria scriitorului. Marin Preda avea o candoare și un bun simț al măsurii total diferite de ceea ce își imaginau acei neprieteni care nu-l cunoșteau și care vehiculau tot felul de lucruri abjecte pe seama sa. În fine, după discuția cu Păstorel, care l-a asigurat că nu-s probleme ("Mergeți și vedeți casa, maestre. Dacă e ceea ce vă convine, o veți obține fără nicio bătaie de cap."), ne-am despărțit și el s-a dus la Mogoșoaia, urmând ca a doua zi, de îndată ce vine la Editură, să mergem împreună să vedem casa mult dorită... Din păcate, a doua zi (zi care va deveni ziua morții lui) ploua cu găleata. Puțin derutat de vreme, am dat un telefon la Editură, la ora la care știam că el vine de obicei... Încă nu venise, așa că am insistat. Am sunat mai târziu și, în sfârșit, l-am găsit, dar era într-o stare de nedescris... Era absolut praf. Era cu totul răvășit. Chiar și așa, cuvintele lui m-au dat peste cap, m-au tulburat sufletește. Cuvinte greu de uitat... Mi-a zis, cu o voce de pe altă lume, mi-a zis, deci: "Copile, sunt terminat!".
...Acestea au fost vorbele pe care acum le reproduc textual, cuvânt cu cuvânt: "Copile, sunt terminat!". Iar eu l-am întrebat atunci insistent, speriat: "Dar ce s-a întâmplat, dom' Preda? Ați pățit ceva?". Nu am primit niciun răspuns, doar mi-a făcut câteva confesiuni, despre care nu vreau să vorbesc acum... Ulterior, după ce s-a consumat toată nenorocirea, i-am povestit întâmplarea lui Eugen Simion (vecin de scară în "blocul scriitorilor" de la Operetă) și el m-a îndemnat: "Pune totul pe o coală de hârtie și publică!" - lucru pe care nu l-am făcut și nu-l voi face niciodată, considerând că mărturia lui Marin Preda trebuie să rămână, așa cum m-a rugat, doar între noi doi... De multe ori mă gândesc la ultima discuție cu el, discuția de dinaintea morții. Nu era beat. Se simțea doar că băuse ceva. Băuse puțin... Degeaba am insistat să ne vedem. "Rămâne pe altă dată", a zis el. "Nu vezi cum toarnă afară?". Și acum mă gândesc că, dacă m-aș fi întâlnit cu el în acea zi, nu s-ar mai fi întâmplat ce s-a întâmplat.
*
Nu cred că a fost bătut, că s-a băgat Securitatea pe fir. Nu cred asemenea invenții. Nu cred, pentru că, șocat de moartea lui, m-am interesat în stânga și în dreapta; m-am interesat la acest domn, Păstorel Zugrăvescu, care, prin poziția sa de președinte de Tribunal, putea să afle rezultatele autopsiei, rezultate care vorbesc clar despre faptul că scriitorul s-a înecat cu vomă, în timpul somnului... Eu nu exclud - teoretic - că ar fi existat un fel de complicitate între organe, că cineva l-a luat de-o parte pe președintele tribunalului și i-a zis: "Tovarășe președinte, asta-i varianta pe care trebuie să mergem în cazul morții tovarășului Preda". E posibil, dar nu cred. Presupunând, eventual, că Marin Preda a fost eliminat, nu am multe argumente la îndemână... Sigur că, nevrând să mă împac cu ideea morții lui, am căutat și eu răspuns. Am mers pe urmele lui, atât cât am putut, și la Mogoșoaia am aflat, de la cei care i-au fost în preajmă în acea noapte, mai multe lucruri. Am aflat despre felul în care șoferul de taxi a venit și le-a spus: "Dom'le, veniți să-l dați pe unul jos din mașină". Despre cum a urcat în cameră și a coborât apoi în restaurant, la masă. Despre cum a mâncat omletă și așa mai departe, după care, când l-au dus pe scări (știi bine cum erau scările alea, că nu erau nici largi, nici somptuoase) și el s-a lovit la cap... Putem să luăm în discuție felul în care a fost dus în cameră, după ce băuse paharul acela plin cu votcă, și faptul că nu s-a ridicat să încuie ușa. Chiar și așa, eu nu aș percepe toate acestea ca pe un lucru ce contravenea în mod flagrant comportamentului său.
*
Știu de la el însuși o sumă de intimități legate de viața lui personală, de traiul cu Elena - confesiuni pe care mi le-a împărtășit întotdeauna între patru ochi, și nu-mi vine să cred că, dacă el ar fi avut probleme (cu Securitatea, cu dușmanii care îl urau de moarte) nu mi-ar fi spus măcar în treacăt... Nu spun - poate o fi fost urmărit într-adevăr, poate avea oameni special plantați în preajma lui, însă nu cred că au fost lucruri pe care el să le fi conștientizat.
...Îmi vine greu, foarte greu, să cred că nu mi-ar fi spus, pentru că, după cum bine știi, ne vedeam frecvent. Ne vedeam des, nu o dată la câteva luni. Ultima amintire puternică cu el o am de la ultimul lui Revelion, în noaptea lui 1979 spre 1980. E o amintire extraordinară. El m-a invitat, fără ca eu să apuc să spun ceva. M-a întrebat, pur și simplu, fără nicio altă introducere: "Ce faci de Revelion ? Ai musafiri?"... "Nu, domnule Preda, nu am. Stau singur acasă", și el nici nu mi-a lăsat răgaz să răspund: "Bine, atunci vii la mine". Am acceptat, bineînțeles, dar, chiar și așa, tot mi-a venit greu să dau curs invitației. După mai multe ezitări, i-am dat telefon la miezul nopții și i-am urat "La mulți ani!", dar el m-a întrerupt cu o anume grabă și mi-a spus: "Te rog să vii imediat". Deci nu uitase... Chiar dacă sufletește nu eram în cea mai bună formă, m-am dus totuși la el, onorând astfel o invitație venită din partea unui om pe care nici nu concepeam să-l refuz. Când m-a văzut, s-a bucurat. "Stai jos", mi-a zis și, nu știu de ce, nu a durat foarte mult - de ordinul minutelor - până când a pus capul pe masă și a adormit. A fost cel mai ciudat Revelion din viața mea.
*
Pe Marin Preda l-am iubit și-l iubesc enorm ! Eu am avut foarte puține prietenii în lumea literară. Nu făceam parte din nicio gașcă, nu eram în niciun grup. Am avut doar câțiva mari prieteni. Marin Preda a fost unul dintre aceștia. La fel, Florin Mugur. Îmi amintesc că, vrând să discute ceva cu mine, Florin m-a invitat la "Capșa", la braserie. M-am dus, așteptând cu nerăbdare să aflu de ce mă sunase să ne vedem neapărat. Și am aflat. Florin Mugur dorea să-i spun, să-i explic, de ce Marin Preda ținea atât de mult la mine. Chestia asta m-a năucit. Cum puteam să explic o afecțiune, o anume stare de respect și afecțiune ce se instalase între noi? Era imposibil de răspuns și nedelicat să pui o asemenea întrebare. Ulterior, m-am gândit la sensul întrebării lui Florin și, interogând mai atent relația mea cu domnul Preda, am înțeles. Nu puteam să nu-l iubesc. Rar am văzut un om atât de curat și de frumos sufletește ca el. Nu-mi amintesc o singură dată de un cuvânt sau un gest al lui care să mă facă să mă simt prost. Deși eram un puști, niciodată nu am avut sentimentul că m-ar trata cu superioritate, cu aere de profesor.
Tare mult am ținut la el! Atât de mult încât, la un moment dat, când mi-a propus să mă angajeze la Editură, l-am refuzat. Arătându-și mirarea (și o făcea într-un mod pe care nu-l puteai uita niciodată), am fost nevoit să-i explic: "Domnule Preda, prefer să vă rămân prieten decât să vă devin subaltern. Refuz o relație în care nu mai pot să ies cu prietenul la Capșa, ci cu șeful". Nu a mai zis nimic. A devenit mut și impenetrabil, cum era uneori. Trebuie să fi înțeles. Am avut cartea în plan la editură, la Sorin Mărculescu - volum de teatru -, dar nu i-am spus domnului Preda. A aflat de acest volum abia când i-au venit titlurile la semnat. Asta l-a cam supărat, dar i-a trecut repede.
*
Cum l-am cunoscut pe Marin Preda? L-am cunoscut la restaurantul Uniunii Scriitorilor, la doamna Candrea, fiind prieten cu un critic căruia mulți dintre tinerii scriitori îi datorau debutul. E vorba de Sami Damian. Deci, prin Sami l-am cunoscut pe Marin Preda. El a fost cel care m-a căutat, spunându-mi că domnul Preda vrea să mă cunoască și să stăm de vorbă, interesat fiind de un anume detaliu din biografia mea. Fără să dau prea multe amănunte, era vorba de o întâmplare de viață legată, printr-o pură coincidență, de o femeie, deși, vreau să fiu bine înțeles, domnul Preda nu avea curiozități vulgare, ci un interes cât se poate de decent pentru asemenea întâmplări. Nici măcar nu a insistat, nu a zis: "Hai domnu' Radu, spune-mi mai mult. Mă interesează ca scriitor", ci m-a lăsat să-i relatez cât am considerat eu că pot și... mă rog, am dreptul să spun. A mers cu delicatețea până acolo că nu a revenit absolut niciodată asupra acelei chestiuni. Chiar și când relațiile dintre noi au dobândit o anume încredere și intimitate, el niciodată nu a mai adus vorba. Marea lui delicatețe sufletească întrecea cu mult proverbiala sa duritate... Multe se pot spune despre asprimea și răceala lui, dar eu cred că erau doar procedee de apărare. Domnul Preda era foarte iubit de către cititori, fapt ce făcea ca întotdeauna să fie invidiat în lumea literară. Nu cred că vreunul dintre colegii care aveau de împărțit gloria cu el și-ar fi imaginat marea noblețe sufletească a acestui om.
Multe dușmănii veneau de la bani. Câți bani lua cineva de la Fondul Literar era un subiect de ghilotină. Dacă se afla că un scriitor a luat mai mult, o sumă mai mare, ăla dintr-o dată trebuia să fie desființat. Domnul Preda a plătit din greu succesul pe care l-a avut, și demolatorii lui (mulți și mediocri) l-au prezentat ca pe un om care pentru bani nu se dădea în lături de la nimic. Țin minte că am fost cu el la Capșa, am dialogat și am schimbat impresii, iar la sfârșit, m-a invitat să mai rămân: "Hai să bem un coniac la greci (la Athenée Palace)". Acolo a trebuit să fiu atent la cât bea, nu pentru că ar fi băut mult, dar avea o vulnerabilitate - se resimțea după o cantitate de alcool relativ mică. Deci, la Athenée, la un coniac, domnul Preda a degustat licoarea, m-a privit drept în ochi și, fără nicio legătură cu tema discuției noastre, m-a întrebat: "Ce părere ai dom' Radu, să mă îngâmf sau nu?", iar eu, înțelegând că se referea la succesul enorm pe care îl avea trilogia recent apărută, Cel mai iubit dintre pământeni, i-am răspuns: "Nu, dom' Preda. Rămâneți așa cum sunteți!". A zâmbit fericit, dar pe chipul lui se citea enorma oboseală acumulată în sutele de nopți nedormite la masa de scris. Eram mereu la curent cu munca lui. De câte ori ne vedeam, îl întrebam cum merge lucrul, cât mai are de scris, și el răspundea invariabil: "Cam o sută de pagini, dacă-mi ajută bunul Dumnezeu". De fiecare dată spunea același lucru ("Cam o sută de pagini"), ca un laitmotiv, fără să uite de "bunul Dumnezeu" niciodată.
Am citit undeva că domnul Preda ar fi avut presentimentul morții. Nu știu ce să zic. Nu vorbea despre moarte. Evita. O singură dată, țin minte că eram pe Edgar Quinet, pe trotuar, spre intrarea în restaurantul Capșa când, brusc, și cumva melancolic, mi-a spus: "Monșer, fiecare om simte cât mai are de trăit. Tu simți ceva?", "Nu simt, domnu' Preda", i-am răspuns. "Păi, nu simți pentru că ești foarte tânăr... Eu, însă, simt!". Deși m-au surprins cumva cuvintele lui, nu l-am întrebat nimic. Am luat-o, așa, ca pe o chestiune țărănească, când omul gospodar și cu familie numeroasă știe când îi vine sorocul și se pregătește, în felul lui. Acum, vorbele lui au altă semnificație. O cu totul altă semnificație.
*
Prin 1979, am plecat într-o călătorie la Paris, și domnul Preda m-a întrebat dacă sunt de acord să-i duc două scrisori - una pentru Etta și alta pentru Aurora (fostele soții ale scriitorului, n. red.). Bineînțeles că am fost de acord, dar el, după ce mi-a înmânat lucrurile, mi-a spus aproape poruncitor: "Citește!". M-a năucit, pur și simplu, cu cererea lui. Cum aș fi putut eu să citesc niște scrisori intime, adresate fostelor lui iubiri? Domnul Preda însă a insistat: "Monșer, te expui și trebuie să cunoști ce scrie în ele... Dacă nu le citești, nu ți le dau". A trebuit să-i respect dorința și am citit scrisorile. Niște bijuterii. Nu vreau să le compar cu sonetele lui Shakespeare, dar trebuie, ca să-ți faci o oarecare idee. Nu pot să-ți descriu câtă frumusețe, câtă gingășie, câtă sensibilitate îngropase scriitorul în aceste două scrisori, adresate către două femei diferite - femei pe care le-a iubit cândva... Așa am cunoscut-o pe Aurora Cornu, pe care o știam deja dintr-o fotografie - o poză cu ei doi la mare, domnul Preda ținând mâna, așa, pe umărul ei, într-o atitudine aparte, de posesie țărănească - de parcă ar fi arătat lumii că asta e femeia, muierea lui, și nimeni nu are voie să se apropie de ea... Pe Etta nu am găsit-o, drept pentru care nu am vrut să las scrisoarea la editura Gallimard, unde fosta doamnă Preda lucra. Am adus înapoi scrisoarea și i-am înapoiat-o lui dom' Preda, deși îmi pare rău și acum. N-am îndrăznit să-l rog să mi-o lase mie! Ce neinspirat am fost! Marin Preda a luat plicul, a scos o brichetă din buzunar și, în fața mea, i-a dat foc. Mă uitam la flacăra brichetei și îmi venea să urlu: "Dom'le, nu o arde !... Lasă-mi-o mie!". Era deja prea târziu. Am rămas cu vorbele înghețate în gâtlej.
*
Nu oricine era în stare să-l înțeleagă. Chiar m-am certat cu un bun prieten de-al meu, scriitor și el, care spunea despre domnul Preda: "Un țăran ! Ăsta nu știe să iubească o femeie. O trântește jos și îi pune fusta în cap!". Încerca să-l ridiculizeze până și în postura asta, mai intimă. Degeaba îi spuneam: "Te rog frumos, când sunt eu de față, nu mai aborda subiectul acesta. Mă deranjează". El continua cu interpretările lui răutăcioase, prevăzându-i domnului Preda o bătrânețe prelungă și urâtă. Unii confrați îl urau într-atât, încât îi puneau la îndoială până și calitatea comportamentului său erotic. Că lucrurile nu stăteau așa, mi-a confirmat (dacă mai era cazul) o fostă iubită de-a lui, care mi-a mărturisit la o cafea legătura cu el, și eu atunci, fără să mai stau pe gânduri, am întrebat-o cum era Marin Preda ca iubit, și ea a căzut pe gânduri, de parcă ar fi durut-o amintirile cu el, după care a zis: "Nu am întâlnit în viața mea un om mai sensibil, mai atent, mai tandru și mai drăgăstos ca el!".
...Domnu' Preda nu era genul de om care trântea muierea pe marginea drumului, printre coceni de porumb, acolo unde îl apuca amocul. Dimpotrivă, era un rafinat, un îndrăgostit plin de imaginație... Cea mai mare prostie e să-l simplifici, să-l reduci pe Marin Preda la o singură trăsătură, la o etichetă de țăran grosolan și fără maniere. Îmi amintesc că, odată, mi-a spus un lucru care pentru mine reprezintă cheia a tot ce s-a întâmplat cu iubirile lui. Zicea, deci: "Întotdeauna am gândit cu capul, dar deciziile le-am luat cu inima". Parcă îi părea rău de deciziile lui. Parcă ar fi vrut să facă schimb - să judece cu inima și să ia deciziile cu mintea.
*
Tot așa, se spun multe despre teama lui de moarte. Eu ce să zic? Cu domnul Preda nu am purtat asemenea discuții. Văzându-l des și fără pauze mari, semnificative, îmi dădea senzația unui om care funcționa foarte bine. Nu-l auzeam niciodată văicărindu-se: "Aoleu, mă doare asta... mă doare aialaltă". Singura lui spaimă îmi părea a fi legată de scris, mai ales când repeta: "Dacă m-o lăsa Dumnezeu s-o duc la capăt". În discuția deja pomenită, când m-a întrebat dacă eu simt că voi muri, ar fi trebuit să sar cu întrebările pe el, să insist: "Ce vrei să spui? Ai o neliniște, ai o temere, ai ceva care te face să spui ceea ce ai spus?". Am greșit impardonabil. Am luat întrebarea lui despre moarte ca pe o cochetărie, ca pe un alint. Poate că ar fi trebuit să avem discuții pe teme religioase, dar el nu a deschis discuția. Nu m-a luat mai din scurt, întrebându-mă: "Măi Radu, tu, ca evreu, cum ești cu Dumnezeul vostru? Cum te împaci cu el?". Când pomeneam, întâmplător sau nu, despre anumite subiecte, se arăta deosebit de tăcut. Unul ar fi religia. Altul, dușmanii lui literari. O singură dată mi-a zis: "Cineva mi-a făcut enorm de mult rău... Niciun om nu mi-a făcut atât de mult rău cât mi-a făcut omul acesta". Era vorba de Eugen Barbu.
*
Pentru mine, lucrul cel mai cutremurător rămâne ultima discuție telefonică cu el și cuvintele lui: "Copile, sunt terminat!". Vorbea ca un om care a ieșit de la doctor, având un verdict implacabil. M-am speriat foarte tare și m-am oferit să vin imediat la Editură, dar el m-a oprit parcă speriat: "Nu veni!". "Ba vin", "Nu veni!" a mai zis, și eu n-am mai îndrăznit să-l contrazic ori să fac altceva decât îmi ceruse atât de imperativ... Acum, când vorbesc despre acest episod, îmi dau seama că, în acel moment, domnul Preda știa ce avea să urmeze. Tăcerea prelungă și apăsătoare din vocea lui spunea totul.
Fotografii de ION CUCU