DORU ANTONESI - "Cel mai mult îmi place când îți vine spontan o glumă și simți că i-ai prins pe spectatori"

După zece ani în care i-am putut vedea doar la televizor, în diferite formule, șapte dintre componenții îndrăgitului Divertis au decis să se întoarcă pe scenă. Reuniți sub un nume nou, DISTRACTIS SHOW, ei au susținut la Sala Radio din București, în prima săptămână a lui aprilie, trei spectacole îndelung aplaudate. Prilej de discuție cu unul dintre protagoniști, totodată fondator al grupului Divertis, în urmă cu mai bine de 30 de ani, Doru Antonesi.

"Monstrul"

- V-a fost dor de spectacole, de întâlnirea cu pu­blicul? Cum ați simțit revenirea pe scenă?

- Cele mai multe trupe suferă, inevitabil, un pro­ces de erodare, după 20-30 de ani de activitate, iar noi am vrut să evităm acest moment, să ne reîntâlnim cu publicul, să ne încălzim, să vedem unde sun­tem, înainte de următoarea etapă. Mulți prieteni ne-au spus că la TV nu suntem noi, cei pe care-i cunoșteau din spectacole. Au dreptate, pentru că spectacolul live se bazează și pe suportul publi­cului, pe relația directă cu el, pe când show-ul TV e o chestie rece, chiar dacă, după mine, ca­litatea umorului a rămas aceeași în cazul nostru. Nu am simțit că am făcut un compromis, un pas în spate, lucrând în televiziune. Dar acolo nu poți im­proviza, cameramanul trebuie să știe în orice secundă unde ți-e fața, unde e mâna. În spec­ta­cole, improvizația este posibilă și chiar foarte probabilă, cum s-a și întâmplat acum, când am mers purtați de elanul dat de public. E adevărat ce se spune despre energiile pe care le schimbi cu spectatorii. Cel mai mult îmi place atunci când îți vine spontan, acolo, pe loc, o glumă, pe care acasă nu ai găsit-o, după o noapte întreagă de frământări. Când simți că i-ai prins pe spectatori cu ea, că le-a plăcut. Pentru că umoriștii sunt oameni îndoiți, niciodată nu știu dacă le-a reușit o glumă sau nu până nu au reacția celor care o aud. Ce nu mi-a lipsit însă deloc a fost stresul și tracul ce apar înainte de spectacol. Am stri­cat, de-a lungul anilor de turnee, nu știu câte sacouri, distruse de transpirația abundentă de la ceafă, din ca­uza stresului. Dar știu pe cineva care nu are problema asta. Gyuri Pascu și-a dorit foarte mult spectacolul live, să fie față în față cu publicul, lui nu-i mai plăcea deloc show-ul TV.

- Să lăsăm pentru moment scena deoparte și să vedem cine este Doru Antonesi de dinain­tea formării grupului Divertis.

- M-am născut la Gura Hu­morului, orașul dintre cele două mânăstiri, Humor și Voroneț, în­tre care făceam ture aproape zil­nic, până să mi se fure bicicleta. Eu zic că am avut o copilărie fe­ri­cită. Dacă voiam să văd iepuri, arici sau lupi, nu dădeam drumul la televizor, cum făcea mai târziu fiica mea, ce a crescut la Ploiești și la București, ci urcam pe dea­lurile din jur. Am vrut și eu, ca toți copiii, să fiu campion, mai întâi de șah, apoi de tenis de câmp, am încercat toate sportu­rile, ca să fiu sigur că le ratez pe toate. Aveam două rânduri de bunici, unii la Berchicești, un sat din apropiere, alții la Sadova, unii cooperativizați, alții, nu. Și nu reușeam eu, în mintea mea de copil, să înțeleg cum se face că, dacă treaba cu coo­perativizarea era atât de bună cum ni se spunea la școală, bunicii necoo­pe­rativizați o duceau cu mult mai bine. Aveau porci, trei vaci, cai, pe care mă urcam și eu. Deși mi-am dat seama cât de curând că nu-i așa ca-n filme, calul e mult mai înalt și, atunci când te dai jos de pe el, picioarele tale iau forma ca­lului și mergi crăcănat cât e ziua de lungă.

- Latura umoristică ai moștenit-o? Cum ți-ai descoperit-o?

- Cei din orașul meu erau oameni hâtri, cu un umor mai grosier, ce se manifesta cel mai des la me­ciurile de fotbal ale echipei locale. Aveam un unchi care făcea glume bune, dar era prin alianță, altfel nu era nimeni în familie care să te facă să te prăpădești de râs. Eu nu am avut niciodată dorința asta, să strâng copiii în jur și să mă dau în spectacol sau să cons­truiesc glume. Mai târziu, citeam cu plăcere revista "Urzica", unde mai scăpa câte ceva de cenzură, apoi, în armată, scriam glume, în timpul rondurilor de noapte. Erau trei plantoane de noapte, iar cel mai nasol era schimbul doi, de la două la cinci, acolo erau puși cei pedepsiți. Și cum eu n-am fost deloc disci­plinat în armată, am prins multe schimburi doi, în care scriam glume, scheciuri, unele în versuri. Iar când ajungeam în cameră, simțeam nevoia să le citesc celorlalți, așa că-i trezeam pe toți, de unde și porecla de "Monstrul", pe care am dobândit-o acolo. Cred că era și o doză de răutate, dacă eu nu dorm, de ce să doarmă ceilalți? Apoi, în facultate, am început să scriu nuvelete, schițe, povestiri.

"Atmosfera la spectacolele studențești era fulminantă"

- Divertis s-a născut în atmosfera boemă a căminelor studențești din Iași?

- La cămin era cam așa. Eram săraci, dacă prindeam cumva o pereche de blugi cumpărați de la colegii arabi, o purtam până se rupea, apoi puneam un petic de piele să acoperim ruptura. Stăteam câte 5-6 în cameră, între care ăia doi nefumători erau asasinați. Țigările erau sinistre, dar noi fumam și iarna, cu geamurile deschise, și răceam ca proștii. Dar am avut și nefumători care au insistat să stea cu noi în cameră, pentru că eram haioși. Era greu să vii cu o fată în cămin, chiar și pentru o seară de dans. Se dădeau, în schimb, multe petreceri. Noi, ăștia de la Gura Humorului, veneam cu o țuică bună de prună, cei de la Focșani cu vin, mai puneau părinții un pachet de mâncare la locomotivă. Veneau la noi mereu studenți care locuiau cu părinții în Iași, în cămin era atmosferă, libertate, nu te con­trolau ai tăi. Divertis s-a format, paradoxal, dintr-un singur căminist, eu adică, însă în atmosfera generată de cămin. Am fost coleg de grupă, la Telefonie - Te­le­grafie, cu Toni Grecu și cu Flo­rin Constantin, ne întâlneam la cursuri, la seminarii, ne-am sim­patizat și am avut sentimentul că putem face ceva împreună. Asta a fost prima formulă a Divertisului. Toni scria și el diferite lucruri, i-am arătat ce scriu și eu. Însă, spre deosebire de mine, Toni era mai extravertit, mai ludic, își do­rea să per­formeze, să apară în fața pu­blicului. El și cu Florin erau buni pe scenă, aveau multă în­credere în ei și asta mi se trans­mi­tea și mie. Eu însă nu mă con­si­der un comic, un actor, n-am in­ter­pre­tat nicio­dată altceva decât ceva scris de mine sau de colegii mei.

- Cum a evoluat grupul, în lumea artistică a acelor ani?

- Până prin '93, nu ne-am gân­dit că va ieși ceva serios din asta, că vom fi altceva decât ingineri sau, Gyuri, profesor de muzică. Pe atunci, ca să apari pe scenă, trebuia să fii absolvent al unei instituții de artă sau să deții un atestat. Pentru noi, la început, era o joacă, râdeam de prostiile noastre. Am început la cenaclurile studențești, unde găseai și tolomaci grupa mare, dar și oameni valoroși, cu talent, unii cântau la chitară, alții la pian. Au apărut noi membri în grup, am început să avem succes, dădeam examenele separat de ceilalți. Eram cunoscuți ca băieții veseli, fețele noastre erau pila, dacă aveam nevoie de o hârtie, de ceva, oamenii ne zâmbeau și ne ajutau. Cenzura însemna o pro­vo­care continuă să scriem tot felul de "șopârle", cu cât scriam mai multe, cu atât rămâneam cu câteva după ce ne tăiau, nu puteau să le scoată chiar pe toate. Se spu­neau o grămadă de lucruri cu subînțeles la spec­tacolele studențești, iar atmosfera era de-a dreptul ful­minantă. La o replică de genul "viață lungă, sărăcia po­po­rului" (cu trimitere la Ceaușescu), toată sala râ­dea câte cinci minute. Uneori, câte o pauză stârnea ho­hote mai mult decât ceea ce se spunea. Câteodată ne miram și noi de ce râde lumea atât, oamenii își imaginau că e ceva subversiv chiar și acolo unde noi nu intenționaserăm asta. La Cenaclul Flacăra, lucru­rile au fost ceva mai stricte. Era obiceiul ca în fiecare oraș prin care trecea să apară și un artist local, pe baza bilețelelor primite de la public. La Iași am fost noi votați, așa că ne-am prezentat în fața lui Adrian Pă­unescu cu patru numere. Trei dintre ele săreau calul, erau prea mult chiar și pentru el să le ducă în spate, așa că am rămas cu unul. Apoi, când am fost invitați să mergem cu cenaclul prin țară, ne spunea că, după fiecare spectacol, se găsea câte cineva să ne reclame. În orașele mai mici, cum a fost la Gura Humorului, ce­naclul venea în săli, și momentele noastre erau mai cu priză la public, în orașele mari mergeam pe sta­dioane. Eram ca un show radiofonic, niște mogâldețe pe scenă care tolocănesc acolo, spectatorii ne ascul­tau, dar nu simțeam nicio reacție.

- Divertisul face parte din legendele țesute pe seama Costineștiului anilor '80.

- La Costinești, oamenii erau veseli, sportul pre­fe­rat era alergatul băieților după fete, se bea bere Bu­cegi, erau discotecile... După primele trei patru zile, ni se terminau banii. Nu eram plătiți pentru spectacole, mergeam acolo cu tabere culturale, cu masa și cazarea plătite. La sfârșit, mai primeam câte un premiu, atunci apăreau câțiva bani de care ne bucuram, de parcă ar fi fost te miri ce. Neavând atestate, nu puteam apărea oficial pe scenă. O singură dată, când trupa Roșu și Negru a avut o întârziere serioasă la un concert, am făcut noi o "plombă" și am primit pentru asta 150 de lei. Am fost foarte fericiți. Problema la Costinești era întotdeauna cazarea, stațiunea era ocupată cu mult peste capacitatea sa. O singură dată am avut patul meu, când luasem râie de undeva și atunci am fost lăsat în pace. Îmi amintesc de un tip care își făcuse culcuș pe o ușă din camera noastră. Adevărul e că se bea mult alcool și când ajungeam în cameră, spre di­mineață, nu prea mai conta unde nimerim să dormim. Într-un an, am fost cazați în blocul bucătarilor, cu personalul din restaurante. Și, în toiul nopții, auzim din camera alăturată o bufnitură, urmată de un strigăt teatral. "Deci așa, credeați că dacă îmi încuiați ușa, eu nu mai pot să intru în cameră? E, uite că am intrat pe geam!". A urmat o pauză și apoi s-a auzit o voce som­­noroasă: "Da tu cine ești?". Se întâmplase că tu­multuosul nostru coleg, Cătălin Mereuță, vrând să intre la noi în cameră, calculase greșit geamurile și nime­rise în cea alăturată, a bucătarilor.

- Ce s-a întâmplat după ce ați terminat facul­tatea și s-a zis cu viața studențească?

- A fost cam trist o perioadă. Eu am ajuns stagiar la Azuga, Toni la Bacău, ne trimiteam textele, ce mai născocea fiecare, prin lungi scrisori, un gen dispărut acum. Am scris împreună un one man show jucat de Ștefan Iordache la Teatrul Mic, am mai scris o piesă de teatru. Credeam că aparițiile scenice se încheiaseră pentru noi. Nu puteai să pleci de la serviciu pentru spectacole. Ne vedeam de două ori pe an, vara, la Ser­bările Mării, la Costinești, și iarna, la Serbările Ză­pe­zii de la Izvorul Mureșului. Cum nu aveam timp să re­pe­tăm, improvizam aproape total pe scenă. Oricum, umo­rul nostru era bazat pe fuga de idei și pe trecerea dintr-una într-alta. În acea perioadă, mai precis în 1986, m-am căsătorit cu Irina, pe atunci studentă, pe care o cunoscusem într-o tabără studențească la Slă­nic Moldova. Ne-am mutat oarecum împreună în Plo­iești; zic "oarecum", pentru că ea a fost un an eco­no­mist stagiar la Toplița, apoi a fost detașată la Bucu­rești și făcea naveta. În Ploiești am lucrat ca inginer de­­panator la IIRUC, iar când am trecut la pro­fe­sio­nism ca umorist, m-am mutat cu familia la București, na­veta era obositoare. Avem împreună o fată, numai că fata, Aminia, locuiește la Londra. A terminat Uni­ver­sitatea București și are un master la Southampton, în Anglia, dar nu a fost suficient ca să obțină o slujbă de peste 400 de euro în țară, așa c-a plecat.

"Clasa politică este la fel de grosieră, de lipsită de profesionalism"

- Anii 90 au însemnat oficializarea succesului trupei Divertis.

- Da, s-a ajuns până într-acolo încât, prin 95, nu mai avea nici unul dintre noi un serviciu stabil. Deși spectacolele nu adu­ceau ceea ce se poate numi căpătuială, ne puteam susține fi­nan­ciar, stă­team fiecare la bloc, aveam Dacii, mai să­ream o lună pla­ta la în­treținere, dar ne re­glam apoi. Tot a­tunci au avut loc și tur­neele americane, cu câte 800-1000 de ki­lometri parcurși zilnic cu au­tocarul, cu spec­ta­cole date în comu­ni­tățile românești din Chi­ca­go și New York, o ex­periență foarte isto­vitoare, dar de pe ur­ma căreia am rămas cu bucuria de a vedea, o dată în viață, toate acele locuri noi. Tot acolo am avut unul dintre cele mai jenante spectacole din carieră. Am nimerit la un res­tau­rant sârbesc, unde clienții abia dacă ru­peau câteva cuvinte românești. Iar noi spuneam glu­me cu aluzii... A fost momentul ca impresarul nostru să rostească fraza memorabilă: "Partea bună e că res­taurantul are ieșire prin spate". Am mai avut mo­mente mai nereușite, cu spectatori neatenți, de­zinteresați, cum a fost odată la Târgu Jiu, când ne aduseseră cei de la sindicat, iar în sală oa­menii se plim­bau, vorbeau între ei, nu aveau nici o treabă cu noi.

- Cum crezi că s-a schimbat gustul publicului de-a lungul anilor?

- Noi nu am fost niciodată un grup pe gustul tu­turor, care să adune mase de oameni și să aibă succes în orice sat ar nimeri, cum făcea Vacanța Mare, de pildă. În anii 90, biletele la spectacole erau foarte ieftine, dar oamenii nu erau obișnuiți să dea banii pe așa ceva. Ne mai spunea câte unul că ar veni la spec­tacol dacă ar fi gratuite sau mai ieftine, dar tipul care ne spunea asta avea în mână o bere care costa de două ori prețul unui bilet. Gyuri spunea atunci că ar fi bucuros să vadă că oamenii dau banii pe un bilet care costă mai mult decât o sticlă de doi litri de cola. Acum biletele sunt mult mai scumpe și oamenii au învățat să le cumpere. Însă eu simt că gustul publicului s-a per­vertit, s-a schimbat mult în ultimii ani, că s-a produs o anumită mutație cul­turală. Nu e vorba că România nu ar mai avea inte­lectuali, vâr­furi, dar aceștia sunt mai puțin apreciați, respectul pentru un actor, pen­tru un scri­itor s-a di­minuat.

- Meseria vă obli­gă să fiți fini ob­ser­vatori ai vieții politice și sociale a țării. Mai merită oamenii poli­tici să fie luați în sea­mă, chiar și în sce­nete vesele? Unde crezi că se află so­cietatea românească astăzi?

- Clasa politică e la fel de grosieră și de lipsită de profe­sio­nalism ca acum 10 -15 ani. Au mai dis­pă­rut personajele pito­rești ca Brătianu, zis Car­tof, și, parțial, nu mai e direct securisto-co­mu­nistă, ci la gene­rația a doua. Are puțin ștaif la vorbit limbi străine și se îmbracă mai corect. În rest, ace­­leași acuzații ne­do­vedite, același lim­baj injurios, aceeași demagogie iresponsabilă. Dar cred că merită luată în seamă, pentru că de acțiunile ei depinde viitorul nostru și al copiilor noștri. Dacă îi lăsăm complet în pace, vom fi mereu la mâna votan­ților care nu știu nici ce, nici de ce votează. Pe mo­ment, sunt sigur că lucrurile nu merg bine în eco­nomie și în politică. În justiție, mi se pare că văd ceva progrese, la transparență și la ega­litatea în fața legii, care nu mai e o inegalitate fățișă. Acuzații bogați și cei din politică trebuie să lupte pen­tru libertate cu avo­cații, în Tribunal, nu cu telefoanele, la restaurant. La cât suntem noi de naivi, cred că putem spera să fie mai bine.