Pr. GABRIEL CĂȚE - "Marea izbândă este să aduci cât mai mulți oameni la credință"

Claudiu Tarziu
Părintele Gabriel Cățe (n. 1969), de la biserica "Sfânta Vineri" - Berceni, are o istorie per­sonală pe cât de spectaculoasă, pe atât de pilduitoare.

Fiu de preot, a absolvit mai întâi Facultatea de Teologie din București, pentru ca imediat să urmeze Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu", iar după aceea, să facă un doctorat în Filosofie, cu tema "Opera de artă în modelare și reprezentare". Însă, după o excelentă carieră de tenor liric la Opera Națională, a ales să se preoțească și să-și construiască propria bise­rică. Sufletul lui tânjea după ceva mai mult decât gloria lu­meas­că, deși s-a bucurat din plin și de aceas­ta. A înțeles, într-un târziu, că mai mult decât să cânte lumii, vrea să-i cân­te lui Dumnezeu. Astăzi, cu un pas mai aproape de El, părintele Gabriel mai are o singură mare dorință: să trezească cât mai mulți semeni la viața du­hovni­cească.

"Scena era pentru mine o realizare, dar nu o împlinire"

- Părinte Gabriel, ați făcut Facul­tatea de Teologie cu gândul preoției, dar după absol­vire nu v-ați hirotonit, ci ați preferat o ca­rieră de solist la Ope­ra Națională, ca până la urmă să vă preoțiți. De ce atâtea ezitări?

- Ca fiu de preot, viața îmi era rân­duită oarecum de mic. Era clar că eu voi fi preot. Chiar să nu fi vrut, aș fi avut greutăți la "dosar" dacă alegeam altă facultate în regimul comunist. Așadar, am mers la Teologie, do­rind să mă de­dic slujirii lui Hristos. Căci eram un om credincios, dintr-o familie credincioasă, crescusem în dragoste de Dumnezeu și cunoșteam valoarea preoției. Dar pe lân­gă credință, mai primisem un dar: glasul. Cântam fru­mos. Chiar în anul în care am început facul­tatea, 1989, a avut loc revoluția, care ne-a deschis tutu­ror alte pers­pective. Având de ales și fiind cu adevărat liber de această dată, am dus până la capăt Teologia, dar am mers și la Conservator, la Facultatea de Canto, ca să-mi cultiv vocea cu care m-a înzes­trat Dumnezeu și în speranța că o să fac o carieră muzi­cală. Nu eram însă foarte sigur că voi ajunge pe scenă. Pe când eram în anul trei la Canto, am fost solicitat să fac un rol la Opera din București, în "Don Gio­vanni" de Mozart. Nu era sim­plu, mai ales pentru un student. Dar am acceptat și mi-a plăcut, mă regăseam în ce făceam. De atunci, mi-am dorit mai mult să urc în ca­riera muzicală. În ur­mă­torii zece ani, am fost dis­tribuit în aproape o sută de roluri, dintre care unele princi­pale. În primul an de când am înce­put să lucrez la Operă, am fost invitat într-un turneu în Anglia, unde am cântat în "Na­bucco", de Verdi. Pe urmă am fost în Scoția, cu "Flautul ferme­cat", de Mozart. Patru ani la rând am mers în Germania, unde am cântat în "Bărbierul din Sevilla", de Rossini, "Don Pasquale" și "L'elisir d'amore", de Donizetti... Am primit aprecieri în presa din străi­nătate, pentru că realizam rolurile cu matu­ritate, multă implicare și seriozitate. Voiam să iasă perfect tot ce ține de mine. Și m-a hărăzit Dumnezeu și cu o voce de tenor liric care se potrivea rolurilor în care am jucat.

- De ce ați abandonat o carieră atât de promi­ță­toare?

- Eram în plin avânt și am uimit multă lume când am decis să devin preot, mai ales pe colegii mei din Operă. Însă eu n-am rupt legătura cu Biserica nicio­dată. Și în toate momentele grele, nu-mi găseam liniș­tea, echilibrul și forța de a continua decât în biserică. Scena era pentru mine o realizare, dar nu o împli­nire. Și atunci, am avut marea șansă să-l cunosc pe PF Părinte Patriarh Teoc­tist, care a acceptat suges­tia ÎPS Teodosie, care îi era vicar, de a mă hirotoni. Astăzi arhiepiscop al Tomisului, ÎPS Teodosie este un om căruia îi place foarte mult muzica. Mă cunoștea din facultate, și când, cu un prilej oarecare, ne-am reîntâlnit și a aflat că sunt solist la Operă, mi-a spus că ar avea nevoie de un diacon cu vocea cultivată, care să aibă și știința cântării bisericești. Mi-a surâs ideea sa, pentru că și eu aș fi vrut să intru în cler, dar mai ales pentru că știam cât își dorea asta și tata.

"De ce vrei să cânți numai oamenilor și să nu-i cânți și lui Dumnezeu?"

- Dar cum vi s-a reactivat dorința mai veche de a vă preoți?

- A fost un moment special. Înainte de întâlnirea cu ÎPS Teodosie, m-am revăzut cu o maică de la Arhiepis­copia Târgoviște, Gabriela, pe care o cunoșteam de mic, pentru că acolo petreceam multe vacanțe cu fami­lia. Dânsa, aflând cu ce mă ocup, m-a întrebat: "De ce vrei să cânți numai oameni­lor și să nu-i cânți și lui Dum­nezeu?". Și am avut atunci un cutre­mur interior. Mi-am dat seama că asta îmi doream. Că era un dor nestins în mine, care fusese numai acoperit de efemera glorie de pe scenă, însă nu aveam pu­terea să rup cu o carieră în plină ascensiune. Totuși, când mi-a spus ÎPS Teodosie să avem o întrevedere cu Părintele Patriarh Teoctist, am acceptat. Preafericitul a fost de acord să mă hiro­to­nească diacon, pentru că, am aflat ulterior, era și el un fin cunoscător de muzică de operă, dar păstra o oarecare taină asupra acestei pasiuni. Astfel, în 1999, am fost hiro­tonit diacon onorific la Mânăstirea Radu Vodă și, tot atunci, am fost admis profesor de muzi­că li­niară, teorie și solfegiu la Seminarul Teo­logic. În paralel, eram și la operă, pe care nu intenționam să o părăsesc. Dar toate lucrurile începuseră să curgă deja într-o singură direc­ție. Simțeam o mare bucurie să slujesc la altar, căci întot­deauna trăiam o puternică atmosferă de rugăciune și de bună dispoziție duhov­nicească. Eram mai fericit în slujirea aceasta decât pe scenă, ceea ce e normal, pentru că fiecare om tinde către ab­solut, către unirea cu Dumnezeu, care nu e o simplă poveste, ci este o realitate foarte palpabilă. Or, în slu­jirea la altar, te apropii cel mai mult de unirea cu Dumnezeu. Deja mă gândeam serios să devin preot, știind că m-ar fi împlinit. Pe de altă parte, în muzică îmi dovedisem ce aveam de dovedit, parcursesem într-o anumită măsură cam toată scara pro­fesională. Nu știu ce aș mai fi putut să fac în plus. Făcusem în țară roluri importante, jucasem în pre­miere, aveam concerte periodice la Sala Ra­dio, cântasem în străinătate. Dar cum v-am spus, nu mă sim­țeam împlinit.

- Așadar, v-ați hotărât pentru preoție. Dar puteați să candidați la orice parohie din București. De ce ați dorit să construiți o biserică de la firul ierbii?

- Am vrut o biserică nouă, ca temelie pentru sufletul meu. Nimic nu poți face în viață temeinic, fără jertfă. Nu știam exact cât și cum va trebui să jertfesc pentru a clădi o bi­se­rică, dar mi-am imaginat că nu va fi ușor. În 2002, i-am spus soției mele, într-o dimineață, că aș vrea să mă preo­țesc. Ea m-a susținut cu toată puterea. Am adău­gat că vreau să construiesc o biserică, a mea. A fost pe deplin de acord. Fiind într-o zi de vineri, am decis să aibă hramul Sfintei Cuvioase Pa­rascheva - Sfânta Vineri. În vremea aceea, era primar la sectorul 4 d-l Vasile Mihalache, un om cu dragoste de Biserică și frică de Dumnezeu, căruia i-am spus gândul meu și l-am întrebat dacă ar fi un loc pentru construirea unei biserici. Mi-a arătat două loturi de teren, între care și acesta pe care se află biserica. M-am hotărât greu pen­tru el, pentru că nu-mi imaginam bise­rica pe terenul viran, plin de gunoaie și vegetație săl­băticită, între blocuri, așa cum era atunci. Însă, ceva m-a chemat în acest loc. Nu pot să vă spun ce anume, un fel de afec­țiune inexplicabilă, ca și cum aș fi avut o legătură ve­che cu această bucată de pământ. Parcă terenul acesta se cerea curățit și sfințit. Într-un târziu, am optat pentru el și, din momentul acela, au început greutățile. Nici­când în viață n-am întâmpinat atâtea piedici și răutăți. Întâi de toate, un funcționar de la Patriarhie mi-a con­diționat aprobarea pentru biserică, m-a pus să măsor distanța dintre locul pe care va fi biserica și celelalte biserici din zonă. Ideea era să nu cumva să fie prea apropiate și să le iau din enoriași preo­ților mai vechi. Mi s-a părut total nepotrivită aceas­tă solicitare, dar am îndeplinit-o. Pe urmă, am mers cu cererea mea direct la Patriarh, ca să nu mi se mai pună alte bețe în roate. A citit-o și a semnat-o ime­diat. Pe urmă a fost mai ușor. M-am mișcat repede cu toate actele, dar nu aveam bani să încep construcția. Soția mea primise moștenire o casă în Mărțișor, lângă Arghezi. Am vândut-o, și cu banii aceia am plătit cam 80% din tot ce a fost necesar aici: materiale, muncitori etc. Eu am făcut proiectul, după modelul bisericii de la Mânăstirea Cozia, care îmi place mult, eu am ales și cărat materialele, eu am suprave­gheat muncitorii, am fost omul-orchestră de la un capăt la altul al lucrării. În vara lui 2004, am început con­struc­ția, iar în septem­brie 2006, făceam sfințirea. Era totul gata, inclusiv clă­dirile anexe și pictura murală. Sigur că la o asemenea realizare și o asemenea viteză, am avut parte de multă invidie și de răutăți din partea colegilor. De asemenea, în timpul lucrărilor, am întâm­pinat necazuri și din partea vecinilor din blocurile care se află la numai șase metri de biserică. M-au reclamat la autoritățile locale și de stat, la Patriarhie, peste tot, spunând că nu doresc biserica aici, că nu vor să vadă mor­ții intrând și ieșind din biserică... Au venit controa­le peste controale, dar totul era în regulă. Eu m-am purtat cu dragoste, le-am explicat că fac biserica pentru ei, nu pentru mine, că nu-i voi deranja mult timp cu construirea și că, atunci când va fi gata, se vor bucura, că nu se poate să rămâi de piatră când devii vecin cu sfinții și cu îngerii, cu Mai­ca Domnului și cu Dumne­zeu însuși. Așa a și fost. Lu­crarea a mers foarte repede, iar cei care m-au re­clamat, toți, fără excepție, și-au dat seama că au greșit și au devenit enoriași de bază ai parohiei, acum vin la slujbe, se miruiesc și îmi sărută mâna.

- Ce sentiment ați avut după ce s-a încheiat construcția? V-ați simțit mai aproape de Dumnezeu, răsplătit cumva?

- În mod categoric, m-am simțit împlinit sufletește și mai aproape de Dumnezeu. Bucuria a fost cu atât mai mare cu cât am văzut că nu am construit doar ziduri, că prinde a se închega și biserica din sufletele oamenilor, care au început să vină la slujbe și să facă o adevărată comunitate de credință. Nu era doar o zidire de cărămidă, ci și una duhovnicească. Înainte de sfin­țirea bisericii, am fost hirotonit preot și am plecat de la Operă. Pentru mine, plecarea de la Operă n-a fost o coborâre de pe sce­nă, ci urcarea pe solee. M-au hiro­tonit Patriarhul Teoctist, PS Sebas­tian și PS Teodosie. Din 2006 slujesc aici, și mi s-a alăturat și tatăl meu.

"Credincioșii întotdeauna răspund la dragoste cu dragoste"

- În ultima vreme, am primit la redacție mai multe scrisori de la ci­titori, în care am fost îndemnați să scriem despre noile biserici din car­tierele Bucureștiului, unde slujesc preoți tineri, de ex­cepție. Ce îi atrage pe credincioși la o biserică nouă, așa cum este și cea a sfinției voastre?

- Nu vreau să vor­besc despre mi­ne, căci aș fi considerat lipsit de mo­des­tie. Însă, cunosc multe biserici rela­tiv noi care au o mare pu­tere de atrac­ție. Știți de unde izvorăște? Din exem­plul personal al preo­tului. Oa­menii simt dacă preo­tul arde de cre­dință, dacă își face dato­ria cu bucu­rie, nu ca pe un serviciu oa­re­care, dacă le răs­pun­de cu dra­goste atunci când au ne­voie de el. Eno­riașii vin la bise­rică să caute mân­gâiere, sfat, ajutor. Tre­buie să fii plin de bună­voință și să-ți lași deoparte gri­jile tale de preot fa­milist, de om care are și alte înda­toriri decât cele legate de paro­hie. Și unii pot, alții nu. Dar oamenii întot­deauna răspund la dra­goste cu dra­gos­te. Și, până la urmă, asta este esența credinței noas­tre: să trăim în ar­mo­nie, în drag de aproa­pele. Alt­min­teri, nici eu nu fac ceva special aici, nici bi­se­rica nu are odoare de preț, icoane făcătoare de minuni sau sfinte moaște, care să-i facă pe oameni să-i calce pra­gul în cău­­tare de miracole. Totuși, în 2007, am adus veș­­mân­tul Sfintei Parasche­va de la Iași, primit prin bunăvoința mitro­politului de atunci al Moldovei, ÎPS Da­niel, actualul Pă­rinte Pa­tri­arh. L-am adus pentru evla­via credin­cio­­șilor, ca să-l cinsteas­că, având în ve­dere că sun­tem o biserică închi­nată Sfintei Paras­cheva. Alt­fel, cum spu­neam, sun­tem o parohie mi­că, dar vie. Oa­me­nii parti­cipă cu tot su­fletul la slujbe, la cateheze, la mi­cile noas­tre activități so­ciale. În­să, ex­trem de im­portantă este re­lația pe care o avem noi, pre­oții, cu cre­dincioșii. Asta dă o anu­mită "aură" bise­ricii.

"În lumea de azi este o supraofertă pentru căderea în păcat"

- Credeți că noua gene­rație de preoți s-a pliat mai bine pe așteptările oameni­lor din ziua de azi, că le per­cep mai bine neliniștile? Oare poate veni și de aici dra­gostea cu care sunt în ge­neral în­con­jurați de către credincioși?

- Creștinul de azi este mult mai instruit decât cel de ieri și mai pretențios. El are acces mai ușor la infor­mație, vede ce se întâmplă în alte părți, e supus per­ma­nent unor mai mari presiuni sociale și de aici vin și ten­tații de tot felul... Mulți mireni și-au înțeles rolul foar­te important pe care îl au în con-slujirea din bise­rică și au decis să și-l asume. Nu mai avem de a face cu o ascultare generală fără murmur. Oamenii pun în­tre­bări, au solicitări și te judecă dacă nu ești la înălți­mea cerințelor lor. Așa încât, și tinerii preoți, dar și cei mai vechi, au în­vățat să aibă o altă abor­dare a relației cu mirenii. Trebuie să fim mai bine pregătiți, și din punct de vedere teolo­gic, dar și psi­hologic și social. Să cu­noaștem nu numai du­re­rile oa­menilor, ci și cum pot fi ele vindecate prin cuvânt, prin rugă­ciu­ne, prin manifes­tarea empa­tiei, prin sprijin moral. Cred că nouă, celor mai tineri, ne-a fost mai ușor, pentru că nu eram în­vățați cu alt fel de abor­dare. Dar să știți că și dintre preo­ții mai în vârstă sunt foarte mulți care s-au com­portat pe mă­sura creș­tinului de azi, dintr-o bună intuiție, care îți vine din dra­goste. A­tunci când îl iubești pe celălalt, nu ai ne­vo­ie să-ți spună ce vrea de la tine, căci știi.

- Sfinția voastră ați crescut în familia unui preot de țară. Credeți că exis­tă o di­fe­rență între credin­cioșii de la orașe și cei de la sate?

- Cândva era o deosebire, care se năș­tea din cultura specifică. Țăranul avea o cultură tradi­țională, care îl proteja mai mult. Acum poate s-a mai păstrat aceasta prin satele izolate, pe la munte. Dar nu cred că mai este o distincție semnificativă între creștinii din satele din apropierea marilor orașe și cei din oraș. Toată lumea este supusă aceluiași flux de informații și, aș spune, ispite, prin televizor și chiar prin internet - căci acum s-a extins internetul mult și la țară. Este o supraofertă pentru căderea în păcat. Dar stă în puterea preo­tului să țină o parohie curată și uni­tă. Dacă preo­tul își face datoria bine, orice cre­dincios este pregătit să reziste ispi­telor. Pentru că fie­care va înțe­lege că viața nu se ter­mină aici și că în viața veșnică vom trage con­secin­țele vieții de aici.

- Părinte, ați făcut biserica, și pe aceea din zid, și pe aceea du­hov­nicească. Ce vă doriți de-acum mai mult de la preoție?

- Îmi doresc o slujire în pace, să dăruiesc dragoste și să fiu respec­tat, iar lucrarea mea duhovnicească să-i fie bineplăcută lui Dumnezeu. Îmi doresc să aduc cât mai mulți oameni la credință, pentru că asta înseamnă salvarea lor și poate și mântuirea mea. Asta ar fi marea izbândă!