Celula morții
Când l-au aruncat în ea s-a gândit că e sfârșitul. O celulă hâdă, fără geam la fereastra mică, fără podea, fără pat. Deținuții îi spuneau între ei "frigiderul", căci gerul de afară se strecura nestingherit înăuntru. O gaură neagră, în care doar moartea putea trăi. Nu aveai pe ce să te așezi, nu te puteai odihni nicio clipă.
Cei ajunși aici se plimbau fără oprire, până la epuizare. Încet, clipă de clipă, frigul năpraznic le fura căldura inimii, le amorțea mădularele, până când viața, obosită să mai lupte, pleca, lăsându-le trupul degerat și neînsuflețit. Apoi veneau gardienii și-l luau pentru a-l arunca în groapa comună. De mâncare nu primeau, afară de câteva gamele de apă și nici acelea în fiecare zi. Nu scăpa nimeni... Prin pereți auzeai gemetele tovarășilor care se stingeau încet, și apoi o liniște hâdă rămânea să plutească peste singurătatea nemărginită a închisorii.
Pe părintele Marcu l-au aruncat aici ca să-l omoare. Era oțelit în nevoințe mânăstirești, știa cum să lupte cu frica și îndurase până acum dureri fără margini. Era unul din puținii deținuți care nu ceda atunci când era torturat. Nu scotea niciun vaiet și tocmai de aceea îl chinuiau mai mult decât pe toți ceilalți. Dar, în fața frigului, nu avea nici el scăpare. Simțea cum i se scurge în trup, picurând strop cu strop, răceala pereților. A început să facă metanii. Una, două, trei, zece, o sută, o mie... "Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Cel ce din țărână m-ai zidit miluiește-mă! Fără de număr am greșit, Doamne iartă-mă! Duhul curăției, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l slugii tale!"
Lovind ușor cu fruntea podeaua de gheață, se va fi gândit la patimile Domnului, la chinul hâd și batjocoritor de pe cruce, la mulțimea nebună a iudeilor și la dragostea Mântuitorului, de nepătruns pentru cei care-L răstigniseră. În fața durerilor și iubirii Lui, suferința sa din celulă îi va fi părut mică și ușor de purtat. Cât să o strângi în inimă, să o faci bob și apoi să o arunci în marea uitării. Să rămână doar dragostea, dragostea și mila pentru toată lumea, chiar și pentru sărmanii gardieni, pentru călăii care nu știau ce fac și la ce se osândesc pe vecie. O lacrimă se va fi scurs și pentru ei. Apoi încă una, pecetluind ruga și iertarea.
N-a știut cât s-a nevoit. N-a stat să numere, nu s-a mai gândit la curgerea clipelor. Timpul, atât de greu de urnit în închisoare, s-a lățit înghițindu-l. Gândul îi va fi curs la mânăstirea lui dragă, la poienile în care acum soarele lucea peste zăpada neatinsă, la nopțile luminate de priveghere și la prietenul și starețul său, părintele Cleopa. Când s-a trezit, s-a dumirit că adormise direct pe betonul înghețat. Dar, culmea, era nădușit, cu zeghea udă de sudoare! În jurul său, pereții celulei parcă dogoreau. O căldură minunată, izvorâtă, i se părea, chiar din inima lui, potopise micuța încăpere, pe care acum o simțea ca pe propria-i chilie. Domnul revărsase focul său, înlănțuindu-l cu dragoste. Se simțea liber și fericit.
O prisacă plină de mierea Duhului
"Istorisirea aceasta am auzit-o eu, în prisaca Sihăstriei, de la părintele Marcu Dumitrescu, care i-a povestit-o părintelui Cleopa. Le duceam masa acolo, lângă stupi, iar ei adăstau ceasuri întregi, povestind, unul de nevoințele din pustie, iar celălalt de cele din temniță. Plângeau amândoi când își depănau amintirile, amintiri grozave, pe care le tăinuiseră de ceilalți oameni, ca să nu cadă în ispita mândriei. Iar eu, mic prunc duhovnicesc, mă minunam că îngăduise Dumnezeu să fiu de față la așa sfat. Sfat de sfinți".
Părintele Visarion Neag era pe atunci un neofit. De abia intrat în obștea marii mânăstiri a Sihăstriei, primise ascultare să-l ajute pe părintele Marcu Dumitrescu să vadă de albine. Pe acesta îl ajunseseră bătrânețele și nu mai putea să grijească singur stupii. "Era un om tare tăcut, mereu atent la rugăciune. Arareori l-am auzit să spună vreun cuvânt care să nu fie legat de evanghelie sau de nevoință. Îmi spunea ce am de făcut la stupină, dar pe scurt, fără să piardă vremea. Apoi se retrăgea cu atenția înlăuntru, ațintindu-și mintea la Hristos".
În prisacă avea o căsuță și părintele Cleopa Ilie, predicatorul de foc al monahismului românesc. Venea aici pentru a sta retras, adâncindu-se în meditații și scris. La prânz, se așeza la masă împreună cu părintele Marcu. Așterneau bucatele pe o bucată de lemn cât palma și apoi "mâncau ca niște copii. Luau unul de la celălalt și vorbeau numai de lucruri duhovnicești. Mai mult se sfătuiau decât mâncau". Era un ospăț al inimii.
Să fii ucenicul unor asemenea oameni a fost pentru părintele Visarion o mare binecuvântare! Părintele Marcu era unul dintre cei mai sporiți monahi ai Sihăstriei. Îndurase aproape două decenii de temniță, de-a lungul cărora fusese torturat în fel și chip. Pe gardieni îi adusese la disperare răbdarea sa, ajunsă proverbială. Îndura totul în tăcere, rugându-se, primind suferința ca un canon pentru păcatele sale. Și asta îi mânia la culme pe călăii care-l chinuiau mai mult decât pe tovarășii săi. Așa a ajuns să i se spună "fachirul", pentru că ceilalți deținuți credeau că el nu simte loviturile. Dar le simțea. "Au zis unii că eu aș fi fost mai tare în ispite; dar vă zic că nici eu nu puteam să rezist în toate încercările prin care am trecut douăzeci și ceva de ani de zile, dacă nu mă ajuta Darul lui Dumnezeu. Numai mila Domnului m-a ținut, și nu știu eu dacă voi fi la fel de tare. Nu mi-a fost frică de ei, mi-era frică de mine. Că acolo ne-a ținut numai puterea harului și credința din noi. Dar nimeni nu poate să fie sigur nici pe una, nici pe cealaltă".
Pe părintele Visarion Neag l-am întâlnit în Țara Moților, la Mânăstirea Crișan, închinată marelui martir al neamului românesc. Părintele a clădit-o de la firul ierbii, așa cum i-a prorocit în tinerețe părintele Cleopa, chiar în prisaca Sihăstriei. Vorbeau adeseori despre Ardeal, despre cum acesta rămăsese fără mânăstiri în urma prigoanei. Erau vremuri cumplite, când puterea comunistă nu îngăduia ridicarea unor noi așezări monahale, așa că nimeni nu nădăjduia ca Transilvania să aibă din nou călugări. Și totuși, înțeleptul călugăr al Sihăstriei i-a spus atunci părintelui Visarion, în plină dictatură comunistă, să fie pe pace, căci "Ardealul o să te cheme pentru jertfă". Acum, la mai bine de două decenii de la acest cuvânt enigmatic, părintele stareț a înțeles ce voia să-i spună duhovnicul său. Într-adevăr, după revoluția din decembrie 1989, Transilvania și-a chemat din nou fiii acasă, și sute de monahi din mânăstirile moldovenești și muntene au început ridicarea de schituri și mânăstiri, împlinind cu râvna lor vitregia istoriei. Profeția părintelui Cleopa s-a împlinit. Dar, până aici a fost o cale lungă de străbătut pentru părintele Visarion Neag. O cale care a început încă din copilărie, atunci când a simțit pentru prima dată chemarea de foc a mânăstirilor.
Părintele Dometie, sfântul fără cămașă
Plecau cu mic cu mare dimineața, devreme, atunci când soarele de abia se ițește. Răcoarea aceea a dimineții e prietena pelerinului, căci îi așterne în față drum spornic. Aveau de străbătut munți, văi și ape repezi. "Deși era o vreme potrivnică bisericii, erau mulți pelerini. Cu sutele! Și nu existau în mânăstiri condiții pentru ei ca acum. Acum avem, dar parcă s-a pierdut din vibrația aceea". Mergeau ziua întreagă pe jos. Cu toții, chiar și copiii mici, doar pentru a adăsta câteva ceasuri în umbra de piatră a Râmeților, ascultând cuvântul părintelui Dometie, apostolul Apusenilor. Toți moții îl urmau fără să clipească. Avea în stăpânirea duhului său sate întregi din preajma mânăstirii, pe care le păstorea cu o râvnă de mucenic. Se sădise parcă în el ceva din iureșul martirilor pieriți în lupte pentru apărarea neamului și a credinței. Printre pelerinii care se scurgeau către catedrala Apusenilor era și părintele Visarion Neag, pe atunci doar un copil de 11 ani. Râmețul a fost prima mânăstire în care a călcat. Era spre seară. Mersese toată ziua și, când a ajuns, în biserică începuse privegherea. L-a vrăjit glasul maicilor cântând la strană tropare în cinstea Prea Sfintei. "Am repetat apoi zile în șir prin păduri - «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pe noi!» Era un imn cum nu mai auzisem pe pământ. O cântare de îngeri. Atunci m-am hotărât să mă fac călugăr".
Părintele Dometie a fost primul său model. O icoană a sfințeniei. "L-am auzit vorbind oamenilor despre Maica Domnului și iubirea unei mame pentru copilul ei. Cuvântul său te pătrundea până în rărunchi". A fost acolo și când părintele Dometie a murit, răpus de inimă, în fața unei bisericuțe a moților, la care slujise adeseori. Era atât de milostiv, încât dăruia săracilor tot ceea ce-i aduceau pelerinii. Părintele Visarion își amintește că, atunci când a murit, părintele Dometie nu avea cămașă pe el. "Și nici la chilie. A trebuit să meargă cineva să-i cumpere una din oraș ca să aibă cu ce-l îngropa. Oameni ca el sau ca părinții Cleopa și Marcu de la Sihăstria au fost modelul meu ca monahi. Călugări jertfiți cu totul lui Hristos".
Prigoana
"La Slatina, în Bucovina, ctitoria lui Lăpușneanu, părintele Cleopa a strâns o obște de monahi destoinici. Au fost acolo și părintele Marcu Dumitru, și părintele Petroniu Tănase, care apoi a plecat în Athos, și Arsenie Papacioc, duhovnicul de la Techirghiol, și Leonida Plămădeală, viitorul mitropolit al Ardealului, și mulți alții. Doar că asta nu a plăcut Securității, deși ei îl propovăduiau doar pe Hristos, nu făceau politică".
Prima dată a fost arestat părintele Cleopa care, cu predicile sale, strângea în jurul său mii de țărani. "Îl duceau la Securitate și-l țineau nedormit, cu reflectoare în față, să-și piardă mințile. Dar nu au reușit. Văzând ce i se pregătește, a plecat în pustiu. Părintele Marcu nu a mai apucat. L-au arestat direct din mânăstire".
Părintele Cleopa a rătăcit prin munți luni în șir. Nu spusese nimănui unde merge, ca să nu atragă năpasta asupra fraților de nevoință. Zilele și nopțile le petrecea sub cerul senin, rugându-se îndelung pentru el și pentru cei arestați. Mânca ce găsea prin codru. Mai târziu, un pădurar evlavios a început să-l ajute, ducându-i puțină pâine uscată. Părintele își săpa câte un bordei în care nu stătea foarte mult, ca să nu fie descoperit. Anii aceia l-au oțelit în răbdare și în rugăciune.
În tot acest timp, părintele Marcu își străbătea și el "pustia" lui, aridul deșert al temniței. Era izolat la Jilava, de săptămâni în șir. Trăia clipe de iad. La un moment dat, de afară, printr-o fereastră deschisă, a intrat o cioară, o pasăre pe care, altminteri, afară, în libertate, nici nu ar fi băgat-o în seamă. Dar aici, între pereții cenușii pe care-i vedea zilnic, ea i-a părut un semn de la Dumnezeu. Un semn că afară, dincolo de zidurile închisorii, există încă viață, o natură frumoasă, zidită de Domnul, și multă libertate. "Îi spunea părintelui Cleopa că a fost atât de fericit să vadă o altă făptură vie încât, zile în șir, după ce pasărea plecase, a uitat de greutățile temniței".
Nuntă-n cer
Stătea de câteva săptămâni închis într-un șopru. O familie milostivă îi zidise o cameră secretă, la care se ajungea doar pe sub podea. Era ascuns, și asta era bine. Părintele Cleopa era obișnuit cu singurătatea. Îl ajuta să se închidă mai bine în inimă, ca de acolo să urce spre Domnul. Nu avea nevoie de nimic. Până într-o seară când, la câteva case depărtare, a pornit o nuntă - zarva l-ar fi tulburat, nelăsându-l să-și aducă luarea aminte spre rugăciune. Așa că a început să mediteze și s-a gândit - "Dacă aici, pe pământ, la o simplă nuntă oamenii se bucură atât de mult, oare ce va fi în ceruri, când se vor întâlni cu Hristos?". Atât. Gândul a fost năpraznic și Domnul s-a folosit de el ca să-l răpească la ceruri. Ce a trăit acolo sus, îi era foarte greu să spună. O iubire fără margini, o fericire care sta să-i rupă pieptul. Dacă a urcat la rai cu trup sau fără, nu mai știa să spună. Atâta doar își amintea, că a plâns de bucurie, încât a udat hainele și prosopul pe care-l avea cu el. Șapte minute. Atât au trecut pe pământ. Dar acolo, în împărățiile luminii, șapte minute pot fi mai mult decât o viață. Pot fi o veșnicie.
"Părintele Cleopa a mai povestit întâmplarea asta și la pelerini și în cărțile sale. Dar niciodată nu recunoștea că i s-a întâmplat lui. O punea pe seama unui pustnic pe care-l cunoscuse în peregrinările sale, ca să nu-l prindă păcatul mândriei. Dar părintelui Marcu îi vorbea deschis, și i-a mărturisit că el era acel pustnic. El fusese răpit la cer, iar după ce s-a întors pe pământ, luni de zile de inima lui nu s-a atins niciun gând lumesc. Doar o bucurie lină și o dragoste fără margini. Și când povestea asta, plângeau amândoi".
Apusul
Încet, deși sporeau cu duhul, trupurile celor doi mari monahi ai Sihăstriei se topeau pe zi ce trece. Lăuntric, părintele Marcu părea că întinerește. "Avea o față ca de copil, senină, luminoasă, curată. Era din ce în ce mai tăcut, păzindu-și rugăciunea care, probabil, ajunsese deja să fie neîncetată. Nu exista să mergi la dânsul și să-l vezi altfel decât cu ochii în lacrimi". Jos, în mânăstire, părintele Cleopa primea pelerinii care-l căutau însetați de cuvânt. Dar vioiciunea tinereții, cea care-l purtase prin toți munții Neamțului, stătea să apună. Și el, și părintele Marcu, se găteau de marea trecere. Avva Paisie, un alt mare rugător al Sihăstriei, luase deja calea cerului, la un an după revoluția din 1989. Venise acum rândul lor.
"Părintele Marcu avea chilia perete în perete cu mine. Era suferind. Am mers la el în chilie de câteva ori, pentru că am crezut că-l pierdem. Avea pulsul atât de slab încât credeam că inima i s-a oprit. Dar își revenea, parcă miraculos, de fiecare dată. Și-și continua nevoința. Noaptea îl auzeam cum făcea metanii, deși era foarte slăbit". Monahii Sihăstriei mărturisesc că, în ultimii ani ai vieții, părintele Marcu petrecea în rugăciune jumătate de zi. Apoi îi pomenea pe toți cei pe care-i știa și din nou citea la "Psaltire". Deși era doar un simplu monah, neavând dreptul să slujească sau să spovedească, părintele Cleopa le-a spus o dată ucenicilor - "Îl vedeți? Aista-i cel mai mare duhovnic al Sihăstriei".
Mai întâi a plecat părintele Cleopa. S-a stins liniștit în chilia lui, în dimineața zilei de 2 decembrie a anului 1998. După doar două luni, pe 28 februarie, l-a urmat și părintele Marcu. Se va fi grăbit la prisaca de dincolo, să stea la sfat cu starețul și prietenul său. Și, de bună seamă că asta fac și acum. Tăifăsuiesc în răcoarea raiului, înconjurați de albine și flori. Iar la măsuța lor stă tot timpul și Hristos. Așa cum stătea și când erau aici, pe pământ, în raiul Sihăstriei.
Sfaturi ale părintelui Marcu Dumitrescu
* Cu mintea poți să înțelegi multe lucruri adânc, dar dacă nu se atinge de inimă e fără folos. Dar când se împreună simțirea inimii cu luminarea minții, atunci simți că lucrează harul lui Dumnezeu prin toată ființa ta.
* Cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăți o fețișoară către soare, toate celelalte fețe ale lui se luminează.
* Dumnezeu știe despre fiecare din noi mai mult decât știm noi despre noi.
Sfaturi ale părintelui Cleopa
* Biserica este mama noastră! Nu lăsați Biserica, pentru că în ea ne unim cu Hristos.
* Să aveți Psaltirea ca pe un cozonac bun. Când ți-e foame, mai tai o felie, mai mănânci, mai faci treabă, apoi mai citești o catismă, două, trei, cât poți.
* Când zici "Doamne Iisuse!'' se cutremură tot iadul, numai să zici din inimă!
* Să trăiți în dragoste unii cu alții, că dragostea nu moare niciodată.
* Să aveți către Dumnezeu inimă de fiu, către voi minte de judecător și către aproapele inimă de mamă.
* Odată, când cineva i-a arătat noua biserică din livada mânăstirii, părintele a zis: "Mai greu este să faci un călugăr adevărat decât o catedrală!''.
Foto: arhiva mânăstirii Sihăstria