Un film despre oameni și animale: "DOMESTIC"

O delicioasă rețetă dulce-amăruie poate fi savurată la cinema, din 22 martie

Imaginați-vă un fel de Arcă a lui Noe pe verti­cală, așezată pe etajele unui bloc oarecare dintr-un oraș oarecare. În acest bloc, vecinii și animalele lor trăiesc experiențe complicate care sfâr­șesc fie bine, fie în tigaie. Tocmai v-ați făcut o imagi­ne mentală despre filmul "Domestic", al treilea lung­metraj al regizorului Adrian Sitaru. Ei bine, da, vorbim de o comedie, de data asta, despre o comedie româ­neas­că de real bun gust: viața noastră de bloc, bine împănată cu căței, iepuri, porumbei, găini, pisici și alte lighioane, fără de care nu putem trăi - o comedie ase­zonată generos cu umor negru și naivitate, savuroasă până în măduva oaselor!
Posterul pentru România a fost desenat de artista Ann Mei din Rusia. În ilustrațiile sale, artista, inspirată de basme, combină suprarealismul cu inocența dese­nelor pentru copii și umorul negru, ingrediente ce vor fi regăsite și în filmul "Domestic".
Regizorul Adrian Sitaru declara că și-a "dorit un film simplu, amuzant, dar și emoționant. Inspirat în ma­re măsură din copilărie, filmul se bazează pe câte­va povești cu animale domestice (și nu numai), copii și părinții acestora. Să ne uităm puțin în jurul nostru: câți oameni sunt în parcuri și pe străzi cu animale, câți dintre vecinii noștri nu au măcar un acvariu sau un papagal, uitați-vă cât de mult sunt prezente în viața noastră animalele, în reclame TV, în cântece, în nu­mele de familie, povești, filme, internet. Cred că avem o mare nevoie de animale și ele de noi. Pornind de aici, am realizat cât de mult ne iubim, dar ne și mân­căm, în același timp, la propriu, animalele".
Din distribuție fac parte Adrian Titieni și fiica sa, Ariadna Titieni (12 ani), cu care am stat de vorbă în întâmpinarea filmului.

- Ariadna, rolul din "Domestic" e prima ta expe­riență ca actriță?

- Nu e prima, dar a fost cea mai solicitantă și, pre­su­pun că, pe undeva, e și rolul cel mai drag de până acum. Am mai jucat în piese de teatru la școală. Am avut în fiecare an o piesă într-un festival care se nu­mește "49 de povești", în clasele 1-4. Am fost Gretel, din "Hansel și Gretel", am fost apoi omul de afaceri, din "Micul Prinț". Dar spre deosebire de rolurile aces­tea, cel din "Domestic" a fost mai aproape de realitate - deși e un basm pentru oameni mari. Mi s-a părut o provocare destul de amuzantă de când am citit sce­nariul. Fiind un film despre rela­ția dintre oameni și animale, mi-a plăcut să mă gândesc eu însămi la ce sunt animalele pen­tru noi, de fapt: ne sunt și sursă de hrană, ne sunt și prietene. Dar, oricum ar fi, adesea părem să nu le prețuim îndeajuns. A­jun­­gem să le dăm mai multă atenție abia după ce se petrec tragedii în familie, când le fo­losim ca substitute pentru oa­me­nii dragi pe care îi pierdem. Bine, și-apoi a mai fost frumos și că am petrecut mai mult timp cu tata.

- Sunteți unul dintre cei mai prezenți actori în fil­mele româ­nești din ultimii 20 de ani: aproa­pe că nu e film cu rezo­nanță internațională în care să nu fi avut un rol. Ați jucat, prin urmare, ală­turi de mai toa­te starurile mo­mentului. Cum a fost să fiți coleg de platou - de data asta - chiar cu fiica dumnea­voas­tră?

- A fost foarte frumos. Am fost în permanență uimit de faptul că Ariadna a lucrat serios și concentrat și că a făcut o diferență pe care mulți actori o învață foarte greu: cum gestionezi momentele de relaxare și momentele în care realmente trebuie să fii dedicat și prezent pe platoul de filmare. Și recunosc că, citind sce­nariul, mi s-au făcut ochii mari și mi-am zis: "Cannes!". Mă și vedeam cu Ariadna pe covorul roșu de la festival! Filmul ăsta are o subtilitate specială, dublată de un dinamism și-un simț al replicii absolut extraordinare. Sunt enorm de multe teme majore pe care Adrian Sitaru le pune în discuții aparent prozaice și superficiale, hilare de-a dreptul, dar dacă stai să te gândești, ele se pot revendica de la întrebările impor­tan­te ale omenirii - întrebări despre noi înșine și des­pre lumea în care trăim, la care nu avem încă răs­pun­suri. Când am citit scenariul, am zis: "10, Sitaru, bra­vo! Filmul ăsta va avea destin!". A fost de neima­ginat pentru mine cum, la o banală - și hilară - masă în familie de Paște, Sitaru a presărat pe buzele perso­na­jelor niște pastile de filozofie, de meta­fizică chiar, absolut uluitoare! Nu spun mai mult, vă invit să-l vedeți în cinema, o să vă placă la maximum!

- În materialele de prezentare, Sitaru numește "Domestic" - "un film despre oameni și animale". Ce învă­țăm relaționând cu animalele din ju­rul nostru?

- O-ho-ho, câte învățăm! Un prim lucru vine din faptul că lipsește calea de comunicare a limbajului arti­culat. Tăcerea, sublima tăcere ascunsă în spa­te­le acelui trup viu, cu nevoi, îți dă, cred, abilități specifice de a încerca să relaționezi. Sigur că animalele înțeleg, sigur că ele procesează, sigur că într-un fel sau altul răspund intențiilor și cerin­țelor noastre, dar prezența unui ani­mal ne face mai ales atenți asupra faptului că există și alte modalități de comuni­care decât cea al cuvintelor. Iar ca stă­pân responsabil, cauți să înveți limba­jul lui, cauți să înțelegi de ce animalul tău se manifestă cum se manifestă, într-o circumstanță sau alta. Până la urmă, orice experiență în care cei implicați nu sunt atenți la comunicare e o experi­ență ratată. În cazul ani­malelor, e cu atât mai vizibil faptul că tu tre­buie să fii primul care face efortul de a în­țelege ce se pe­tre­ce cu el, ce-ți cere, de ce anume are ne­voie. Pentru că el nu poate să-ți spună: "Stăpâne, vreau aia" sau "Stă­pâne, mă doare ceva". El o să latre sau o să gheruiască per­delele și canapeaua. El e ca un pacient care se duce la doctor și nu știe să spună ce-l doare. E mai greu să tratezi un pacient care nu vorbește. Trebuie să in­vestighezi tu și să descoperi sin­gur ce să faci ca să-l faci bine. Apoi, putem vorbi și de efectele colaterale ale acestei relaționări - circumstanțele în care oamenii ajung să-și iubească mai mult animalele decât semenii, ceea ce, după părerea mea, e grav. Și, realmente, sunt situații din astea. Orice s-ar spune, eu nu cred că poate un animal acoperi "singu­rătatea" cu "S" mare a omului, deși mulți o clamează.

- Tu ai animale, Ariadna?

- Da, am un iepure, Harry, iar de vara trecută, am și o pisică, Hermione. Îmi sunt foarte dragi. Cu iepurele s-a întâmplat că nu l-am putut avea pe primul pe care l-am ales, nici pe-al doilea, abia pe-al treilea. A fost ca și când el m-a ales pe mine, nu invers. E un iepure calm și drăguț. Când era micuț și se speria de noi, mă înduioșa foarte tare. Noi voiam întruna să-l mângâiem, să-l îmbrățișăm, și când îl puneam la loc în căsuța lui, se ascun­dea repede, probabil de frică să nu-l luăm din nou la mângâiat! S-a obișnuit cu noi, totuși, destul de repede. După prima săptămână, eram prieteni. Acum el nu mai tremură când îl scoatem din cușcă, iar noi am învățat ce face când îi trebuie câte ceva. De pildă, când i se termină apa din bidonașul lui, dă cu năsucul în bidon și ne fixează cu privi­rea - e clar ce ne cere!

- Mulți părinți se confruntă cu solici­tarea co­piilor de a avea animale de com­panie și reacționează mai degrabă negativ. Cum ați gestionat dumneavoa­stră solicita­rea copiilor?

- Cred că, în devenirea noastră, nevoia de a relaționa cu un animăluț e un moment ab­solut obligatoriu. E foarte important dacă ți se întâmplă sau dacă nu ți se întâmplă. Cât am fost copil, am avut obsesia cu peștii, am avut pești, am avut obsesia cu păsările, am avut doi canari, am avut obsesia cu câinele, am avut un câine lup. Așa că atunci când mi-au cerut copiii, am încercat să le înțeleg nevoia. Povestea cu canarii e foarte frumoasă - dra­matică, chiar! Nu știu cât spațiu aveți, dar e o poveste amuzantă. Eram în cla­sa a 12-a când i-am cumpărat. Înainte să plec în armată, s-a întâmplat că unul dintre canari murise. Știam că celă­lalt n-o să mai trăiască mult, ei supravie­țuiesc de re­gulă doar în pereche. Din armată, sunam acasă o dată la două zile. Pe vremea aia, erau telefoane cu fise. Stă­teai la rând, băgai fisa de 1 leu sau 3 lei și vorbeai. Sun acasă, răs­pun­de tata cu voce stinsă. Zic: "Alo, ta­ta?", "Da", zice el. "Tată, s-a-ntâm­plat ceva?". "Da", zice el. Ei erau la Bistrița Năsăud, eu făceam armata la Bucu­rești. Zic: "Ce s-a întâmplat? Mama e bolnavă?". "Nu". Era așa tulburat că scoteam cuvintele cu cleș­tele! Înnebuneam. "Da' ce s-a întâmp­lat, tată? A murit cineva?". "Da", zice el. "Pentru numele lui Dumne­zeu, cine???". "Vasilică". Zicând Vasilică, tata m-a pus într-o dilemă; n-aveam rude apropiate cu numele Vasilică. Întreb: "Care Vasilică?". Cu glas și mai stins, răspun­de: "Canarul". Bietul tata avea un sentiment de vino­vă­ție, pentru că deschisese ușa să-l hrănească, deși putea fi hrănit și fără să deschidă ușa. Canarul a ieșit, s-a lovit de un perete și l-a mâncat pisica unchiului meu. Țin minte că toți care așteptau să vorbească la telefon, colegii mei de armată, au rămas absolut uimiți, pentru că i-am zis tatei: "Cum e posibil să mă întâm­pini cu vocea asta căzută, să nu-mi spui direct ce s-a întâmplat, suntem la 500 de km depăr­tare... Tata, fac și eu infarct alături de tine!"... Asta a fost povestea lui "Vasilică mâncat de pisică". Dincolo de acest aspect, îmi părea rău că bietul tata ajunsese să sufere mai mult de moartea lui Vasilică decât mine, deși inițial nu a vrut să-mi cumpere canarii.

- În "Domestic" sunt și animale care ajung în tigaie! Scena "Cine taie găina?" dintre Clara Vodă (mama), Ariadna (copilul) și dumneavoastră (tatăl) e plină de suspans!

- Episodul ăsta cu tăierea găinii a venit în ideea în care tatăl pornește la drum convins că n-o să taie copi­lul găina, un fel de "Ok, te provoc, că oricum știu că n-o să poți. Dacă nu pot eu, om mare, e de la sine înțe­les că n-o să poată copilul". De aceea, șocul părinților e dublu: pe de o parte, e legat de faptul că a reușit copi­lul să facă asta, pe de alta, e legat de faptul că un copil sacrifică cu sânge rece un animal, în ecuația simplă a motivației financiare: dacă faci asta, primești bani. Fil­mul întreg e o propunere absolut incitantă, o abordare atipică a relației oamenilor cu ființele care ne conjugă și care uneori devin liant în viețile noastre - animalele. E o citire foarte interesantă a vieților noastre, exempli­ficată în câteva ipostaze care ne-au creat nouă amuza­ment la filmare și - din câte aud - și altora, la vizio­nare. Sperăm să se bucure și spectatorii.