Sunt în Egipt, țara faraonilor, dar și cea a celor mai mari sfinți ai creștinătății. Am ajuns de cu noaptea la Mânăstirea Sfântului Antonie cel Mare, cea mai veche așezare monahală creștină din lume. Stau în fața unui munte de bolovani. Uriași, aruncați de-a valma de o mână nevăzută, ei îmi străjuiesc drumul spre vârf. În trecut, singura cale era să încerci să te strecori printre ei și, unde nu izbuteai, să te urci pe crestele lor. Un drum de Sisif, care îți lua ceasuri întregi, sub văpaia soarelui de deșert.
Drumul acesta, greu de dus la capăt și pentru un tânăr, a fost străbătut de Sfântul Antonie cel Mare pe când avea 61 de ani. Bătrânul era mistuit de setea aceea adâncă, greu de priceput pentru noi, a rugăciunii în singurătate, departe de larma și grijile pe care i le aduseseră în ultimii ani pelerinii. Dar nu a fugit de ei, ci pentru ei, ca să-i poată cuprinde mai bine în rugăciune, să-i strângă în inimă cu dragoste și să-i dea apoi în grija lui Dumnezeu. Nu le-a spus nimic, pentru că nu i-ar fi îngăduit să plece. A ieșit din mânăstirea lui pe ascuns, ca un fur, rugând o caravană de saracini să îl ia și să îl ducă până în fundul pustiului, acolo unde nu ajungea picior de om. Ce va face acolo, cum va trăi, nu s-a grijit să afle. A socotit doar că trebuie să urmeze glasului de Sus, care-i spusese la rugăciune - "Dacă voiești să te liniștești cu adevărat, du-te în pustia cea mai dinăuntru". Și s-a dus. Saracinii l-au luat cu ei bucuroși. Îi uimea năzuința moșneagului acestuia, tăcut ca un pește și blând ca un miel. Pe ei, corăbierii deșertului, chemarea nisipurilor și a soarelui arzător îi ispitea mereu. Se avântau în adâncul dunelor zile, săptămâni, luni. Încercau drumuri neaflate de nimeni, ispiteau cerul pentru a răzbi nevătămați și se bucurau când, la sfârșit, aflau osteniți vreo oază de care nu le vorbise nimeni. Meșteșugul acesta, năpraznic, dar frumos, le răpea uneori viața, dar le-o înfiora mereu de o bucurie limpede. Pentru ei era de ajuns! Dar el? Un călugăr bătrân, slăbit de post și nevoință, ce să caute acolo, în adâncul deșertului? Ce să afle? Dorințele lui erau un mister, dar dorul său de pustiu se învecina cu al lor, așa că l-au primit.
Zile întregi au mers pe drumuri doar de ei știute, cărări tainice, care nu se văd pe pământ, dar care sunt scrise în stele. Noaptea, mai ales noaptea, știau să privească în oglinda limpede de deasupra lor și să se încredințeze că nu rătăcesc. Într-un sfârșit, au ajuns la muntele Qolzum, o adunare înfricoșată de bolovani, cu un izvor rece și limpede la poale. Aici a spus bătrânul Antonie că vrea să rămână. Uimiți de curajul său, saracinii și-au dezlegat desagii și l-au miluit cu câteva pâini. Apoi au plecat să frământe mai departe valurile de nisip, arși de dorul depărtărilor. Pe Sfântul Antonie l-au lăsat singur. Cu desăvârșire singur, așa cum își dorise întreaga viață, dar nu apucase decât acum, la bătrânețe. Bătrânul s-a odihnit nițel, a gustat cu măsură din apa străvezie a izvorului, a rupt o îmbucătură din pâinea uscată și apoi a început să urce. Un dor nelămurit îl mistuia. Ar fi vrut să-și facă sălaș în vârf, cât mai aproape de cer și mai departe de cărările nevăzute ale deșertului. Pe ele, o dată la câteva luni, putea să treacă o caravană, să-i tulbure liniștea. Mai bine sus, ca păsările.
Un bătrân și un copil
Micul Antonie îl îndrăgise mult pe bătrân. Știa să-i spună întâmplări cu haz care, mereu, aveau câte un tâlc. Părinții se bucurau când îi vedeau împreună. Știau că ascetul are faimă de sfânt și că Antonie va deprinde de la el bunele purtări și, mai ales, credința în Hristos, care pentru ei era atât de prețioasă. Viața nu le era ușoară din pricina asta. Din când în când, nu știau nici ei de ce, stăpânii de la Roma dădeau ordin ca toți creștinii să fie prigoniți. Uneori îi închideau, alteori le luau averile sau chiar îi ucideau. În public. Așa că trăiai mereu cu gândul la moarte, dar era un gând care te înălța. Nu era puțin lucru să pieri pentru slava Răstignitului, deși simțeau și ei că pasul spre securea călăului era anevoie de făcut, iar ispita lepădării de credința creștină era mare. Dar nu atât de mare încât să-l crească pe Antonie departe de biserică. Așa că l-au botezat încă de mic și l-au încurajat să-l cerceteze pe ascetul care trăia în post și rugăciune la marginea satului. Băiețelul a făcut-o bucuros, lipindu-se de acesta mai mult decât de bunicii lui. Uneori, bărbatul însingurat în tăcerile și rugăciunile sale, îl lăsa să stea cu el în căsuța umilă din lut, în timp ce-și făcea rugăciunile. Clipele acelea aveau să lase dâre adânci în amintirile micului Antonie. Era o deslușire a credinței dincolo de cuvinte, care se vădea din gesturile ascetului, unele dintre ele foarte simple. Felul în care îngenunchea sau în care-și pleca fruntea până la pământ când făcea metanii sau, mai ales, felul în care-și făcea semnul crucii - încet, ca un ritual străvechi și solemn, venit din adâncurile timpului. Pentru Antonie, omul acesta era altfel, nu neapărat mai bun decât ceilalți creștini din sat, dar, hotărât lucru, mai tainic, mai tulburător. Părea cufundat mai tot timpul într-o altă lume, una de care ei, ceilalți, muritorii de rând, nu aveau habar. Peste ani, Antonie va afla că asta înseamnă să te rogi cu mintea curată. Și să vezi lăuntric. Mai ales să vezi.
1200 de trepte
În urma mea, soarele începe să scalde marea de nisip. Nu-i zăresc încă discul alb, dar lumina crestează deja vârful muntelui, lingând coamele roșietice ale peretelui de bolovani. Văzduhul e încă albastru și tainic, iar răcoarea nopții ne mângâie fața. Peste un ceas va să simțim arșița. Și nu vom avea adăpost. Niciunde. Pornim, așadar. În fața noastră sunt 1200 de trepte care duc până la peștera Sfântului Antonie. Au fost săpate în zilele noastre, de călugării de la mânăstirea din vale, pentru ca pelerinii să ajungă mai lesne în vârf. Odinioară nu erau. Deloc. Bătrânul Antonie se va fi aburcat pe bolovanii uriași încet, apăsat de cei 61 de ani, însulițat de soarele fierbinte căruia încep și eu să-i simt apăsarea. Mângâi pietrele pe care și el, întemeitorul monahismului creștin, le va fi atins. Ce dor năpraznic îl mâna în aceste pustietăți? Încerc să mi-l închipui în timpul urcușului și nu mă dumiresc de unde setea aceasta de a lăsa totul în urmă. Nu-l va fi înfricoșat singurătatea aridă a împrejurimilor? După un ceas, soarele se arată peste creste. Nu e un soare ca al nostru, blând, auriu, bucuros să ne crească holdele. E soarele alb al deșertului, necruțător și aspru, ucigaș de oameni. În urma lui nu rămâne decât piatra seacă. Sau nisipul. Pașii mi se împleticesc și fiecare treaptă se face bob de sudoare. Vârful se îndepărtează. Neîncetat. Te scurgi pe cale înspăimântat că vei rămâne așa. Pe drum. Călătorind. Răpus de sete și de arșiță. Dar sfântul Antonie merge acum cu mine. Parcă-l văd potopit de căldură, dar fericit. Mulțumește! Neîncetat. Își mișcă buzele într-o litanie neîntreruptă. Un pas, o rugă. O spun și eu, dar mintea, bicisnică, se întoarce spre mine, năpăstuită și însetată. Vrea odihnă și umbră, așa cum găsești la noi în munți, la fiece pas. Dar nu aici. Nu în țara luminii albe ca lama de cuțit. Departe, spre orizont, zăresc pata neagră a peșterii, locul de odihnă spre care sfântul aproape că aleargă. Va să se sălășluiască acolo, cuibărit cu numele lui Iisus la piept, rostit tainic, lipit de bătăile inimii.
Despărțirea de lume
Nu împlinise încă 20 de ani, când părinții s-au stins, pe rând, lăsându-i moștenire o mare avere și o soră mai mică de care trebuia să se grijească. Atunci lumea a început să se stingă în sufletul lui. Toate grijile care-i frământă de obicei pe tineri alunecau pe deasupra inimii lui. Undeva, în străfunduri, încă din copilărie poate, se zămislise dorul după chipul viețuirii ascetului de la marginea satului. I se lipiseră de suflet pacea în care-și ducea zilele și bucuria aceea continuă, în care părea că se scaldă. Și-ar fi dorit-o și pentru el. Nu aștepta nicio nevastă tânără și niciun trai îmbelșugat. Îi era mai degrabă dor de sărăcie și liniște. A petrecut mult timp așa, pierdut în gânduri, tulburat că trebuia să vadă de argați și de lucrarea multelor lui pământuri. S-ar fi vrut scăpat, dar nu știa cum. Până într-o zi...
la biserică târziu, prins fiind de treburile zilnice, iar când a intrat, preotul satului citea din Evanghelie. I s-a părut că Mântuitorul îi vorbea chiar lui, direct, fără ocoliș - "De voiești să fii desăvîrșit, du-te, vinde-ți toate averile tale și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie și vei avea comoară în ceruri". Atunci cugetul i s-a limpezit. Știa ce avea de făcut. A mers acasă și a vândut toată averea. Tot. Pământuri, acareturi, vite. Tot. Apoi a încredințat-o pe sora lui unei comunități de fecioare, iar el s-a mutat la marginea satului, într-o colibă sărăcăcioasă. Ascetul care îi modelase copilăria îi era acum vecin și părinte duhovnicesc. Așa cum își dorise.
Zilele i se scurgeau de acum egale, aidoma una cu cealaltă. În afară nu se întâmpla nimic. Din ramuri de finic, muiate în apă, împletea coșuri. Apoi, când se strângeau mai multe, le dădeau cuiva să le vândă la târg. Cu banii, își cumpăra puțină pâine, iar restul împărțea săracilor. Nopțile nu dormea. Niciodată. Petrecea ore întregi la rugăciune. Cu mâinile ridicate, cu fața la răsărit, așteptând ivirea Soarelui Dreptății. Când obosea, se așeza pe micuțul său scaun și începea iar să împletească. Dimineața ațipea puțin, rezemat de peretele colibei. Alteori începea să lucreze și apoi să se roage, din nou, mistuit de dorul care nu-i dădea pace. Dorea să-și cufunde mintea în limpezimea de lumină a lui Hristos, dar gândurile pătimașe îl rodeau și-i tulburau nevoința. Cu ele avea să se lupte întreaga viață, dar pentru meșteșugul acesta avea nevoie de mai multă liniște, unită cu o însingurare și mai mare.
I-a vorbit de toate acestea ascetului cu care se împrietenise în copilărie. Acesta era de acum bătrân, cu barba albă și mădularele istovite de nevoință și de ani. Dar, deși trupul i se topea văzând cu ochii, o vioiciune lăuntrică izbucnea când te așteptai mai puțin. Antonie era bucuros să-l aibă de părinte duhovnicesc. Ar fi vrut să plece amândoi în pustiu, dar bătrânul nu-l putea urma. Se obișnuise aici, la marginea satului, binecuvântându-i pe rarii trecători, spunând copilașilor un cuvânt de învățătură, slujind Domnului ca un cioban de oameni. Așa trăise și așa urma să și moară. L-a binecuvântat pentru a se nevoi mai aspru, iar Antonie a plecat.
Mormântul
Îl găsise într-una din peregrinările sale prin deșert. Pleca uneori cu zilele, petrecând în rugăciune și post, departe de sat. Țăranii spuneau că locul e bântuit, și nu se apropiau de el, dar lui i-a plăcut, așa înfricoșător cum se arăta - o bortă neagră, tăiată în piatră în vremuri de demult, atunci când egiptenii se închinau doar idolilor. Aici își duceau morții, înfășați și îmbălsămați, pregătiți să se mute în cealaltă lume. Antonie avea să-și facă mormântul sălaș pentru rugăciune, așezând pentru prima oară crucea în locul zeilor. Chipurile lor grave îl aținteau cu ochi imenși și triști. Hotărât lucru, nu le plăcea. Nici el și nici Hristos. Dar asta nu l-a împiedicat. Și-a făcut cruce și a început să se roage, așa cum făcea de ani de zile. Doar că acum era într-un mormânt, unul pecetluit cu magie străveche, de care se fereau chiar și creștinii. "Nu fug eu de farmecele voastre", s-a gândit Antonie. "Cine mă poate despărți de dragostea lui Hristos?"
Prima moarte
Se strânsese tot satul. La început nu le-a venit să creadă, apoi vestea s-a împrăștiat cu repeziciune. Murise Antonie! Fusese adus la biserică de un prieten, un creștin de nădejde care-l vizita în mormânt, ducându-i din când în când câte o pâine. De obicei nu-l tulbura. Știa că se roagă, așa că-și lăsa coșulețul chiar la intrarea întunecoasă. Îl asculta câteva clipe cum cântă sau șoptește rugăciuni și apoi pleca. De data aceasta nu a auzit nimic. S-a gândit la început că doarme, dar soarele era sus pe cer și știa că Antonie nu pune geană pe geană nici măcar noaptea. Așa că și-a luat inima în dinți și.... a intrat. Pe jos, întins pe lespezile de piatră, zăcea nemișcat trupul lui Antonie. Fața îi era acoperită de răni, mâinile-i fuseseră răsucite de o forță teribilă, iar pe pereți se zăreau broboane de sânge. O bătălie cumplită se dăduse în timpul nopții, iar acum, omul acesta, atât de curat și sfios, care-i îmbogățise pe săracii, satului dăruindu-le pământurile sale, zăcea mort. S-au strâns repede la biserică să-l plângă. Venise întreaga suflare, chiar și copiii care-și aminteau de snoavele sale pline de tâlc. Bătrânele cârcoteau acoperindu-și gura cu basmalele negre - "S-a încrezut prea mult în el, iar demonii, mânați de blestemele străvechi, l-au răpus. De mormintele străbunilor nu e bine să te apropii!" Preotul le privea cu teamă și mânie. Știa că în cârcoteala lor e un sâmbure de adevăr, dar nu-și închipuia cum de Hristos nu-l ocrotise pe Antonie. Pe el, cel mai bun om din sat, care-și dăruise toată viața Mântuitorului!
Minunea s-a întâmplat chiar la miezul nopții, atunci când se spune că puterea demonilor e de neoprit. I-a tresărit întâi o pleoapă, apoi a mișcat mâna dreaptă, mâna cu care se închina. Puținii săteni care mai rămăseseră picoteau rezemați de pereții bisericii. Doar prietenul său priveghea. A fost singurul martor al trezirii lui Antonie. A trebuit să-l rezeme pentru a putea sta în picioare. Anevoie, aproape șuierând cuvintele, i-a spus să-l ducă înapoi, în mormânt. Avea de împlinit o lucrare. Deși tânăr, Antonie cunoștea deja meșteșugul demonilor. Știa că-ți atacă trupul doar atunci când nu se mai pot atinge de suflet. Izbânda era, așadar, aproape. Nu de loviturile lor năpraznice îi era frică, ci de păcatele în care îl puteau târî. Până acum ridicaseră în fața lui un munte de ispite. Nu spusese nimănui, dar i se arătaseră în fel și chip. Veneau în miez de noapte, ca tâlharii, luând forma unor fecioare, ispitindu-l cu goliciunea lor. Apoi i se arătau ca fiare care se repezeau să-l sfâșie, risipindu-se ca fumul când le însemna cu semnul crucii. Dar, mai presus de toate, îi aduceau gânduri de mărire și de tristețe. Lupta asta îl istovea peste măsură. Simțea uneori, din adâncul rărunchilor, că tot ce face e zadarnic, că ar trebui să lase traiul acesta bicisnic și aparte, să-și ia înapoi pământurile și acareturile, să se însoare și să trăiască așa cum trăiseră și părinții săi, oameni cu frică de Dumnezeu. De ce nu putea să fie și el ca toți ceilalți creștini? După poruncile Evangheliei, după pilda atâtor drepți! Dar tot în adâncul sufletului, știa că nu avea cum. Cale de întoarcere nu mai era. Îl sfredeliseră pentru totdeauna cuvintele acelea de foc pe care Iisus le-a spus tânărului bogat - "Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer". Și el simțea, undeva, în adâncul inimii, că, de fapt, el era tânărul bogat. Lui îi vorbise Hristos. Și mai știa că împlinirea acestui cuvânt nu-i va aduce doar comoară în ceruri, ci-i va da o fărâmă din ele chiar aici, pe pământ. Setea asta după o brumă de har îl mistuia neîncetat. Așa că nu lua seama la toate meșteșugurile celui rău și la gândurile pe care i le strecura în minte. Va rămâne aici. În mormânt. Măcar de ar muri, în încleștarea cu demonii.
Biruința
Când au venit, era gătit de luptă. Își luase crucea în mână și rostea încetișor numele lui Iisus. În noaptea aceea nu au mai încercat să-l ispitească. Deloc. Tot iadul simțise focul rugăciunii sale și demonii care-i încercaseră virtutea fugiseră rușinați. Atunci, de ură că nu-i pot stăvili drumul spre cer, l-au lovit. Cu patimă, mai tare decât noaptea trecută, lăsându-l aproape mort, sorbindu-i vlaga, chinuindu-i carnea, mistuindu-i inima. S-a simțit străpuns de mii de lănci, ars de focul a sute de sori, aruncat în văzduh și apoi izbit de stânci, mutilat, torturat, aproape ucis. Suferințele erau atât de mari, încât i-a venit să fugă. De nenumărate ori. Satul era aproape, cale de câteva ceasuri de mers, iar foștii săi vecini l-ar fi primit bucuros. Știa, însă, că abia făcând asta ar fi murit. Pe deplin. Sufletul i s-ar fi uscat de timpuriu și nu i-ar mai fi rămas decât să contemple șirul searbăd al zilelor rămase până la ultima suflare. Așa că a răbdat.
Au trecut parcă zile, ani, sute de ani. Se simțea prins într-o încleștare cosmică, luând parte la uriașa bătălie dusă împotriva Luminii de viclenii îngeri căzuți. Un singur fir de deznădejde mai avea de biruit, când, în sfârșit, a înțeles. A priceput de ce suferă și cum trebuia să lupte de acum încolo. Că nu el, ci Domnul Însuși trebuia lăsat să iasă victorios. Trebuia doar să se smerească. Să se dea la o parte. Mai mult, pe deplin. Când acest gând i-a licărit în minte, întunericul care-l împresurase a slăbit. Treptat, ca și cum s-ar fi arătat zorile din stâncă, tavanul de piatră al mormântului s-a făcut străveziu și o lumină nepământeană s-a ivit dintr-însul. O boare de har i-a mângâiat inima, iar întunericul s-a risipit ca și cum nu fusese niciodată. Se simțea întremat ca prin minune, odihnit și bucuros, iar rănile îi dispăruseră. A strigat atunci din străfunduri - "Unde ai fost, Iisuse? Pentru ce nu te-ai arătat de la început să-mi ușurezi chinul?". Răspunsul i-a venit lin, mai mult simțire decât grai - "Aici eram, Antonie, așteptând să-ți văd biruința, luptând alături de tine!" Din clipa aceea nu s-a mai simțit singur, niciodată. Așa că a plecat în adâncul deșertului, chiar de la prima geană a zorilor. Avea doar 35 de ani.
Primii ucenici
Douăzeci de ani a frământat pustiul, ascunzându-se pentru a se împărtăși de Hristos. A stat într-o cetate părăsită, primind mâncare doar o dată la șase luni, a locuit în peșteri și în deșert, încercând să păzească lumina duhului primită de la Hristos însuși. Treptat, oamenii au aflat de el. Se răspândise vestea unui creștin care locuiește în adâncul pustiului, care nu are nevoie de nimic de la nimeni și care e plin de înțelepciune și dragoste. Așa a ajuns căutat. Mulți doreau să-i calce pe urme, să trăiască la fel ca și el. Până să fugă el în pustiu, asceții lui Hristos viețuiau la marginea satelor sau chiar în marile orașe, în mici comunități închinate rugăciunii. El a fost primul care a fugit desăvârșit de vecinătatea oamenilor pentru a o căuta pe cea a lui Dumnezeu. De aceea era privit cu sfială și curiozitate. Era omul care trăiește acolo unde pier până și fiarele. Omul lui Dumnezeu, care făcea minuni, tămăduind bolnavii, alungând demonii din cei îndrăciți. Încet, și-a făcut ucenici și numărul lor s-a înmulțit din ce în ce mai repede. I-a sfătuit să-și dureze chilii și să trăiască asemenea lui. Nu-i plăcea să dea sfaturi. Obișnuia să grăiască prin fapte. Și tinerii l-au urmat. Au întemeiat o mânăstire în apropierea lui, apoi, pentru că nu mai încăpeau în ea, au făcut o alta și apoi încă una. Toate sub ascultarea lui Antonie. Sute, apoi mii de oameni care priveau doar la el, așteptând un semn, un cuvânt, pentru a-l preface în faptă. Dar Antonie nu-și dorea asta. Era bucuros să-i ajute, dar știa că miezul acestor sfaturi, puterea sa lăuntrică, nu venea din povățuirea celorlalți, ci din rugăciune. Avea de acum 60 de ani, iar inima îi tânjea din nou după adâncul pustiului. Să plece, să fugă, departe, undeva unde să nu-l mai afle nimeni. Și acolo să petreacă în pace, până la ieșirea din urmă a sufletului. Așa ar fi vrut să-L întâlnească pe Domnul. Singur. Ca la început.
Muntele Qolzum
Când saracinii l-au lăsat la poalele muntelui Qolzum, a știut în adâncul sufletului că ajunsese la capătul drumului. De aici, din singurătatea asta sălbatică, avea să-și dea sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Când a zărit peștera aninată sub creasta muntelui, inima i-a tresăltat de bucurie. Domnul îi sărise în ajutor, trimițându-i un sălaș pe potrivă.
Când am intrat înăuntru, în grotă era cald, cald ca în pântecele leviathanului ce-l înghițise odinioară pe Iona, proorocul iudeu. Sălașul lui Antonie e o bortă mică. Pătrunzi în ea printr-un gâtlej de piatră, iar în capăt e o grotă care te înghite pe loc. Nu știu dacă e întâmplare sau rânduială, dar stăm cu toții pe întuneric. Locul te îmbie la rugăciune. Așa că tăcem. E o pace adâncă, neclintită, o liniște făurită parcă înainte de a fi lumea. Nu se aude niciun sunet, doar răsuflarea care curge lin, amintindu-ți că ești viu încă și te afli în inima muntelui. În suflet se strecoară o boare de lumină. O urmărești sfios, mirat de ivirea ei în bezna peșterii. Este rugăciunea bătrânului. A imprimat-o în piatra pe care s-au scurs sudorile bătrânețelor lui, a amestecat-o în pământul pe care calc. Antonie nu a fost niciodată singur. Mai cu seamă aici, în ultimul lui sălaș, Hristos i-a vegheat privegherile și s-a amestecat cu el într-o asemenea măsură încât, atunci când priveai la fața bătrânului, știai că vezi și fața Domnului. De aceea ucenicii l-au urmat chiar și aici, dincolo de marea de nisip. Veneau câte doi, trei, unii aproape pierind pe cale. Bătrânul îi vedea cu duhul când rătăcesc și le sărea în ajutor. Așa a salvat mulți monahi rătăciți prin deșert în căutarea lui. Cu anii, i-a lăsat să stea lângă el, dar nu aici, sus, la peșteră, ci în vale, la poalele muntelui, acolo unde aveau și apă, iar pământul putea rodi. Lui i-a plăcut să privegheze singur sub creasta muntelui, în borta aceasta de stâncă, în care stau și eu acum, chircit și bucuros. Simt, ca și Antonie, că, pentru a fi fericit, omului nu-i trebuie în viață nimic. O umbră de har îi ajunge.
Un curelar
Antonie nu a murit curând. Domnul i-a dat ani mulți în peștera din muntele Qolzum. Ani, zeci de ani. Învățase tot meșteșugul desăvârșirii omului, toată zdroaba care-l preface în Dumnezeu, după har. Nu era ascet în Egipt pe care să nu-l fi cercetat, a cărui nevoință să nu o fi depășit cu asupra de măsură. Râvna asta îi strecurase în inimă un șarpe. Se gândea că ajunsese la capăt. Privea și acum, așa cum îi sfătuia pe ucenici, la fiecare zi ca la ultima. Dar nu știa ce să mai adauge, nu pricepea cum și-ar mai fi putut înmulți nevoința. Ajunsese oare la desăvârșire? Când cugeta așa își pierdea pacea, iar luptele porneau din nou, ca în tinerețe. Undeva, în adânc, greșea. Așa că s-a rugat Domnului, iar acesta i-a spus să cerceteze un curelar din Alexandria, care-l va povățui ce să facă. A plecat. Și-a părăsit peștera și deșertul pentru pestrițul și tumultuosul oraș de la marginea mării. Nu înțelegea cum se putea desăvârși cineva aici, cum de-și putea păzi mintea curată între toate fărădelegile și ispitele care-ți săreau spre inimă la tot pasul. Dar s-a supus cuvântului Domnului. El, cel mai mare monah al Egiptului, s-a coborât în babilonia Alexandriei să-și afle mântuirea!
Pe curelar l-a găsit la prăvălie. O încăpere micuță, cu puțin mai mare decât peștera lui, plină de mușterii. Meșterul era foarte căutat. Îi mersese vestea că e om blând și îngăduitor, că lucrează pe datorie și iartă de multe ori pe clienții sărmani. Orașul îl știa și de creștin evlavios, așa că unii frați îl cercetau și pentru sfat. Se zvonea că dacă ai un copil bolnav, rugăciunea curelarului poate face minuni. Când Antonie l-a zărit, inima lui a tresărit și s-a umplut de har. Acolo, în dugheana aceea strâmtă și urât mirositoare, printre oamenii guralivi și plin de cusururi, curelarul lucra liniștit, adâncit în rugăciune. O lumină delicată îl învăluia, o lumină pe care ochii plebei nu o puteau zări. Dar Antonie a știut că e harul dumnezeiesc, iar sufletul i s-a umplut de bucurie. Omul la care-l trimisese Domnul avea o taină. Una înfricoșată, pe care se cuvenea să o afle. Așa că l-a ispitit. Îndelung. Cum și cât doarme, ce și cât mănâncă, ce nevoință zdrobitoare de trup face în ascuns. Dar curelarul nu făcea nimic aparte! Trăia ca orice creștin. Se trezea dimineața din zori ca să lucreze până noaptea târziu, rugându-se în taină. Din banii primiți își hrănea copiii, iar restul îi dădea la sărmani. Pe mușteriii săraci îi ierta. Atât? Da!
Antonie venise din munte ca să afle cum trăiește un creștin obișnuit. Domnul îi șoptise că, după toată viața petrecută în deșert, nu ajunsese încă la măsura curelarului. Era tulburat. Bătuse tot drumul de pomană. Își lăsase liniștea pentru tulburare. Mersese zile întregi, iar călătoria îl zdrobise. Avea deja mai bine de 90 de ani. Și aflase, ce? Că tot ceea ce făcea curelarul împlinise și el, cu mult timp în urmă. Cu asupră de măsură! De postit, postea mai mult, de rugat, se ruga mai mult, iar somnul mai că-l fura doar o dată pe săptămână. Milostenie nu făcea, pentru că nu avea să mai dea. Cu haina făcută zdrențe, peticită în fiece loc, plecase din casa părinților săi acum 70 de ani. Și atunci?
L-a iscodit mai adânc pe curelar. Ce gândește atunci când se roagă, ce-i spune Domnului? "Mai nimic. Ce poți să-i spui când prăvălia e plină de mușterii?" Dar, i-a mărturisit curelarul, un singur gând îi acoperă inima și-l frământă și în somn - că e un om păcătos, tare păcătos, mai păcătos decât clienții săi, mai păcătos decât prostituatele orașului, că nu s-a ridicat nici măcar la treapta vameșului din Evanghelie, pentru că nu-și iubește aproapele până la capăt. "Hotărât lucru", a încheiat curelarul, "toți oamenii aceștia cu care mă văd în fiecare zi se vor mântui, pentru că în fiecare văd o fărâmă de fapte bune, un strop de iubire, numai în mine, nu."
Cuvântul acesta i-a străpuns inima lui Antonie. Vorba l-a răscolit până în rărunchi. Cine putea purta asemenea gând, o așa prăpastie a smereniei și să nu cadă în deznădejde, să nu-și piardă mințile? Dar curelarul era teafăr și foarte bucuros! Să-i vezi pe ceilalți mai buni ca tine, mai frumoși la suflet, mai plini de har! Să crezi că se vor mântui toți, numai tu, nu...
În lunga sa viața petrecută în singurătate, nu-și coborâse mintea atât de jos. Niciodată! Tot timpul socotise că e ceva, cineva, o treaptă mai sus decât nimicul. Se cuvenea să renunțe acum și la această ultimă coajă de mândrie, lepădându-se desăvârșit de el, pentru ca Domnul să-l ia în stăpânire. A simțit că pentru a se uni desăvârșit cu El, trebuie să renunțe desăvârșit la sine. Chiar și la ideea că ar fi ceva. Orice, oricine, cât de mic.
Mulțumi curelarului și plecă. Deși trăise o viață de nevoință, de abia acum vedea limpede drumul pe care trebuia să meargă. Și mai avea de mers. O veșnicie.
Sfârșitul
Antonie a frământat spusele curelarului până la sfârșitul vieții. S-a apropiat prin ele de Iisus, așa cum nu o făcuse niciodată. Înțelesese că Dumnezeu însuși nu e numai iubitor, ci și foarte smerit. Și ca să te unești cu El trebuie să I te asemeni. În anii care i-au mai rămas, a revărsat peste ucenici toată duioșia strânsă în anii de singurătate. Jos, la picioarele muntelui, se durase deja o mare lavră, cu chilii și acareturi, în care roboteau sute de frați. Urmașii lui. Nu s-a mutat niciodată din peșteră, dar a îngăduit ca doi ucenici apropiați, Macarie și Plotin, să vină lângă el spre a-l ajuta. Cu ei și-a petrecut ultimii ani, ani de lumină și har.
Puterile nu l-au părăsit nici în ultima clipă. Urca sprinten coasta năpraznică a muntelui, ori de câte ori se întorcea de la mânăstirea din vale. Când era aproape să împlinească 105 ani, Domnul i-a dat de știre că avea să-l mute în lăcașurile veșnice. Macarie și Plotin nu-l văzuseră niciodată atât de vesel. Radia bucurie! I-a sfătuit să-l îngroape în mare taină și să nu spună nimănui locul mormântului. Să știe doar ei doi și nimeni altcineva din obște. Se temea să fie cinstit. Dorea să se păzească de mândrie, chiar și după moarte.
Apoi i-a sărutat cu drag ca pe niște vechi prieteni și s-a întins pe pământul gol - "Antonie se mută acum și nu mai este împreună cu voi!" Doi tineri sfioși s-au arătat lângă el. Păreau îmbrăcați în lumină. Când bătrânul i-a zărit a zâmbit, și-a încrucișat mâinile pe piept, a aruncat o ultimă privire spre ucenici și a murit. S-a stins în plină putere, fără să fi fost niciodată bolnav, conștient până în ultima clipă. Moarte de sfânt. Sfântul care a întemeiat monahismul creștin. După trecerea lui la cer, deșertul s-a umplut de monahi. Au vrut să-l imite, să-i urmeze nevoințele. De acolo, din pustiul ars de soare, călugării s-au răspândit mai apoi în întreaga lume, încercând să-i urmeze felul de a fi, să se roage ca el, să postească așa cum el postea, să privegheze nopțile, să se însingureze pentru a se apropia de Dumnezeu și, mai ales, să deprindă dragostea și smerenia.
Foto: Ciprian și Cristina Răglean, Anamaria Pop