Primul monah al creștinătății - Sfântul Antonie cel Mare

Cristian Curte
A plecat în pustiu când avea doar 20 de ani și a petrecut acolo, până la moartea sa, timp de 85 de ani. A fost supranumit "Cel Mare" pentru că a fost primul călugăr din istoria creștinismului și este prețuit de toate bisericile ca întemeietor al monahismului. Peștera în care și-a petrecut ultimii ani din viață există și acum în Egipt, fiind vizitată de milioane de pelerini din întreaga lume

Sunt în Egipt, țara faraonilor, dar și cea a celor mai mari sfinți ai creștinătății. Am ajuns de cu noaptea la Mânăstirea Sfântului Antonie cel Mare, cea mai veche așezare monahală creștină din lume. Stau în fața unui munte de bolovani. Uriași, arun­cați de-a valma de o mână nevăzută, ei îmi stră­ju­iesc drumul spre vârf. În trecut, singura cale era să în­cerci să te strecori printre ei și, unde nu izbuteai, să te urci pe crestele lor. Un drum de Si­sif, care îți lua ceasuri întregi, sub văpaia soarelui de deșert.
Drumul acesta, greu de dus la ca­păt și pentru un tânăr, a fost străbătut de Sfântul Antonie cel Mare pe când avea 61 de ani. Bătrânul era mis­tuit de setea aceea adâncă, greu de priceput pen­tru noi, a rugăciunii în sin­gurătate, departe de larma și grijile pe care i le adu­seseră în ultimii ani pelerinii. Dar nu a fugit de ei, ci pentru ei, ca să-i poată cuprinde mai bine în rugăciune, să-i strângă în inimă cu dragoste și să-i dea apoi în grija lui Dumnezeu. Nu le-a spus nimic, pentru că nu i-ar fi îngăduit să plece. A ieșit din mânăs­tirea lui pe ascuns, ca un fur, rugând o caravană de saracini să îl ia și să îl ducă până în fundul pustiului, acolo unde nu ajungea picior de om. Ce va face acolo, cum va trăi, nu s-a grijit să afle. A socotit doar că trebuie să urmeze glasului de Sus, care-i spusese la rugăciune - "Dacă voiești să te liniștești cu adevărat, du-te în pus­tia cea mai dinăun­tru". Și s-a dus. Saracinii l-au luat cu ei bucuroși. Îi uimea năzuința moșneagului acestuia, tăcut ca un pește și blând ca un miel. Pe ei, corăbierii deșertului, che­marea nisipurilor și a soarelui arzător îi ispitea mereu. Se avântau în adâncul dunelor zile, săp­tă­mâni, luni. Încercau drumuri neaflate de nimeni, ispi­teau cerul pentru a răzbi nevătămați și se bucurau când, la sfârșit, aflau osteniți vreo oază de care nu le vor­bise nimeni. Meșteșugul acesta, năpraznic, dar frumos, le răpea uneori viața, dar le-o înfiora mereu de o bucurie lim­pede. Pentru ei era de ajuns! Dar el? Un călugăr bătrân, slăbit de post și nevoință, ce să caute acolo, în adâncul deșertului? Ce să afle? Dorințele lui erau un mister, dar dorul său de pustiu se învecina cu al lor, așa că l-au primit.
Zile întregi au mers pe drumuri doar de ei știute, cărări tainice, care nu se văd pe pământ, dar care sunt scrise în stele. Noaptea, mai ales noaptea, știau să privească în oglinda limpede de deasupra lor și să se încredințeze că nu rătăcesc. Într-un sfârșit, au ajuns la muntele Qolzum, o adunare înfricoșată de bolovani, cu un izvor rece și lim­pede la poale. Aici a spus bătrânul Antonie că vrea să rămână. Uimiți de curajul său, saracinii și-au dez­legat desagii și l-au miluit cu câte­va pâini. Apoi au plecat să frămân­te mai departe valurile de nisip, arși de dorul depărtărilor. Pe Sfân­tul Antonie l-au lăsat singur. Cu desăvârșire singur, așa cum își do­rise întreaga viață, dar nu apucase decât acum, la bătrânețe. Bătrânul s-a odih­nit nițel, a gustat cu măsu­ră din apa străvezie a izvorului, a rupt o îmbucătură din pâinea us­ca­tă și apoi a început să urce. Un dor nelămurit îl mistuia. Ar fi vrut să-și facă sălaș în vârf, cât mai aproape de cer și mai departe de cărările nevăzute ale deșertului. Pe ele, o dată la câteva luni, putea să treacă o caravană, să-i tulbure liniștea. Mai bine sus, ca păsările.

Un bătrân și un copil

Micul Antonie îl îndrăgise mult pe bătrân. Știa să-i spună întâmplări cu haz care, mereu, aveau câte un tâlc. Părinții se bucurau când îi vedeau împreună. Știau că ascetul are faimă de sfânt și că Antonie va deprinde de la el bunele pur­tări și, mai ales, credința în Hris­tos, care pentru ei era atât de pre­ți­oasă. Viața nu le era ușoa­ră din pri­cina asta. Din când în când, nu știau nici ei de ce, stă­pânii de la Roma dădeau ordin ca toți creștinii să fie prigoniți. Uneori îi închideau, alteori le luau averile sau chiar îi ucideau. În public. Așa că tră­iai mereu cu gân­dul la moarte, dar era un gând care te înălța. Nu era puțin lucru să pieri pentru slava Răstig­nitului, deși simțeau și ei că pasul spre securea călăului era anevoie de făcut, iar ispita lepădării de credința creștină era mare. Dar nu atât de mare încât să-l crească pe Antonie departe de biserică. Așa că l-au botezat încă de mic și l-au încurajat să-l cerceteze pe ascetul care trăia în post și rugăciune la marginea satului. Băiețelul a făcut-o bucuros, lipindu-se de acesta mai mult decât de bunicii lui. Uneori, băr­batul însingurat în tăcerile și rugăciunile sale, îl lăsa să stea cu el în căsuța umilă din lut, în timp ce-și făcea ru­găciunile. Clipele acelea aveau să lase dâre adânci în amintirile micului Antonie. Era o deslușire a credin­ței dincolo de cuvinte, care se vădea din gesturile asce­tu­lui, unele dintre ele foarte sim­ple. Felul în care înge­nun­chea sau în care-și pleca frun­tea până la pământ când făcea metanii sau, mai ales, felul în care-și făcea sem­nul crucii - încet, ca un ritual străvechi și solemn, venit din adâncurile tim­pului. Pentru Antonie, omul acesta era altfel, nu neapă­rat mai bun decât ceilalți creștini din sat, dar, hotărât lucru, mai tainic, mai tul­burător. Părea cufundat mai tot timpul într-o altă lume, una de care ei, ceilalți, mu­ritorii de rând, nu aveau ha­bar. Peste ani, Antonie va afla că asta înseamnă să te rogi cu mintea curată. Și să vezi lăun­tric. Mai ales să vezi.

1200 de trepte

În urma mea, soarele începe să scalde marea de nisip. Nu-i zăresc încă discul alb, dar lumina crestează deja vârful munte­lui, lingând coamele roșietice ale pe­retelui de bolovani. Văzduhul e încă albastru și tainic, iar răcoarea nopții ne mângâie fața. Peste un ceas va să sim­țim arșița. Și nu vom avea adă­post. Nici­unde. Pornim, așadar. În fața noastră sunt 1200 de trepte care duc până la peștera Sfântului Anto­nie. Au fost săpate în zilele noastre, de călugării de la mânăstirea din vale, pentru ca pelerinii să ajungă mai les­ne în vârf. Odinioară nu erau. Deloc. Bătrânul Antonie se va fi abur­cat pe bolovanii uriași încet, apăsat de cei 61 de ani, însulițat de soarele fierbin­te căruia încep și eu să-i simt apă­sarea. Mângâi pietrele pe care și el, întemeitorul monahismului creș­tin, le va fi atins. Ce dor năpraznic îl mâna în aceste pustie­tăți? Încerc să mi-l închipui în timpul ur­cu­șului și nu mă dumiresc de unde setea aceasta de a lăsa totul în urmă. Nu-l va fi înfricoșat singurătatea aridă a împre­juri­milor? După un ceas, soa­re­le se arată peste creste. Nu e un soare ca al nostru, blând, auriu, bucuros să ne crească holdele. E soarele alb al deșer­tului, necruțător și aspru, ucigaș de oameni. În urma lui nu rămâne decât piatra seacă. Sau nisipul. Pa­șii mi se împleticesc și fiecare treaptă se face bob de sudoare. Vârful se înde­părtează. Neîncetat. Te scurgi pe cale înspăimântat că vei rămâne așa. Pe drum. Călătorind. Răpus de sete și de arșiță. Dar sfântul Antonie merge acum cu mine. Parcă-l văd potopit de căldură, dar feri­cit. Mulțumește! Neîncetat. Își miș­că buzele într-o litanie neîntre­ruptă. Un pas, o rugă. O spun și eu, dar mintea, bicisnică, se în­toar­ce spre mine, năpăstuită și în­setată. Vrea odihnă și umbră, așa cum găsești la noi în munți, la fie­ce pas. Dar nu aici. Nu în țara lu­minii albe ca lama de cuțit. Depar­te, spre orizont, zăresc pata neagră a peșterii, locul de odihnă spre care sfântul aproape că aleargă. Va să se sălășluiască acolo, cuibărit cu numele lui Iisus la piept, rostit tainic, lipit de bătăile inimii.

Despărțirea de lume

Nu împlinise încă 20 de ani, când părinții s-au stins, pe rând, lăsându-i moștenire o mare avere și o soră mai mică de care trebuia să se grijească. Atunci lumea a început să se stingă în sufletul lui. Toate grijile care-i frământă de obi­cei pe tineri alunecau pe deasupra inimii lui. Undeva, în străfunduri, încă din copilărie poate, se zămislise dorul după chipul viețuirii ascetului de la marginea satului. I se lipiseră de suflet pacea în care-și ducea zilele și bucuria aceea continuă, în care părea că se scaldă. Și-ar fi dorit-o și pentru el. Nu aș­tep­ta nicio nevastă tânără și niciun trai îmbelșugat. Îi era mai degrabă dor de sărăcie și liniște. A petrecut mult timp așa, pierdut în gânduri, tulburat că trebuia să vadă de argați și de lucrarea multelor lui pământuri. S-ar fi vrut scăpat, dar nu știa cum. Până într-o zi...
la biserică târziu, prins fiind de treburile zilnice, iar când a intrat, preotul satului citea din Evan­ghelie. I s-a părut că Mântuitorul îi vorbea chiar lui, direct, fără ocoliș - "De voiești să fii desăvîrșit, du-te, vinde-ți toate averile tale și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie și vei avea comoară în ceruri". Atunci cugetul i s-a limpezit. Știa ce avea de făcut. A mers acasă și a vândut toată averea. Tot. Pământuri, acareturi, vite. Tot. Apoi a încredințat-o pe sora lui unei comunități de fecioare, iar el s-a mutat la marginea satului, într-o colibă sărăcăcioasă. Ascetul care îi mo­delase copilăria îi era acum vecin și părinte duhov­ni­cesc. Așa cum își dorise.
Zilele i se scurgeau de acum egale, aidoma una cu cealaltă. În afară nu se întâmpla nimic. Din ramuri de finic, muiate în apă, împletea coșuri. Apoi, când se strân­geau mai multe, le dădeau cuiva să le vândă la târg. Cu banii, își cumpăra puțină pâine, iar restul îm­părțea săracilor. Nopțile nu dormea. Niciodată. Petre­cea ore întregi la rugăciune. Cu mâinile ridicate, cu fața la răsărit, așteptând ivirea Soarelui Dreptății. Când obosea, se așeza pe micuțul său scaun și începea iar să împletească. Dimineața ațipea puțin, rezemat de pere­tele colibei. Alteori începea să lucreze și apoi să se roage, din nou, mistuit de dorul care nu-i dădea pace. Dorea să-și cufunde mintea în limpezimea de lumină a lui Hristos, dar gândurile pătimașe îl rodeau și-i tul­burau nevoința. Cu ele avea să se lupte întreaga via­ță, dar pentru meșteșugul acesta avea nevoie de mai multă liniște, unită cu o însingurare și mai mare.
I-a vorbit de toate acestea asce­tu­lui cu care se împrietenise în copilă­rie. Acesta era de acum bătrân, cu barba albă și mădularele istovite de nevoință și de ani. Dar, deși trupul i se topea văzând cu ochii, o vioiciune lăuntrică izbucnea când te așteptai mai puțin. Antonie era bucuros să-l aibă de părinte duhovnicesc. Ar fi vrut să plece amândoi în pustiu, dar bă­trânul nu-l putea urma. Se obișnui­se aici, la marginea satului, binecu­vân­tându-i pe rarii trecători, spunând co­pilașilor un cuvânt de învățătură, slu­jind Domnului ca un cioban de oa­meni. Așa trăise și așa urma să și moa­ră. L-a binecuvântat pentru a se nevoi mai aspru, iar Antonie a plecat.

Mormântul

Îl găsise într-una din peregrinările sale prin deșert. Pleca uneori cu zilele, petrecând în rugăciune și post, departe de sat. Țăranii spuneau că locul e bân­tuit, și nu se apropiau de el, dar lui i-a plăcut, așa înfri­coșător cum se arăta - o bortă neagră, tăiată în piatră în vremuri de demult, atunci când egiptenii se închinau doar idolilor. Aici își duceau morții, înfășați și îmbăl­sămați, pregătiți să se mute în cealaltă lume. Antonie avea să-și facă mormântul sălaș pentru rugăciune, așezând pentru prima oară crucea în locul zeilor. Chi­purile lor grave îl aținteau cu ochi imenși și triști. Ho­tărât lucru, nu le plăcea. Nici el și nici Hristos. Dar asta nu l-a împiedicat. Și-a făcut cruce și a început să se roage, așa cum făcea de ani de zile. Doar că acum era într-un mormânt, unul pecetluit cu magie străveche, de care se fereau chiar și creștinii. "Nu fug eu de farme­cele voastre", s-a gândit Antonie. "Cine mă poate despărți de dragostea lui Hristos?"

Prima moarte

Se strânsese tot satul. La început nu le-a venit să crea­dă, apoi vestea s-a împrăștiat cu repeziciune. Mu­rise Antonie! Fusese adus la biserică de un prieten, un creștin de nădejde care-l vizita în mormânt, ducându-i din când în când câte o pâine. De obicei nu-l tulbura. Știa că se roagă, așa că-și lăsa coșulețul chiar la intrarea întunecoasă. Îl asculta câteva clipe cum cântă sau șoptește rugăciuni și apoi pleca. De data aceasta nu a auzit nimic. S-a gândit la început că doarme, dar soa­rele era sus pe cer și știa că Antonie nu pune geană pe geană nici măcar noaptea. Așa că și-a luat inima în dinți și.... a intrat. Pe jos, întins pe lespezile de piatră, zăcea nemișcat trupul lui Antonie. Fața îi era acoperită de răni, mâinile-i fuseseră răsucite de o forță teribilă, iar pe pereți se zăreau broboane de sânge. O bătălie cumplită se dăduse în timpul nopții, iar acum, omul aces­ta, atât de curat și sfios, care-i îmbogățise pe săra­cii, satului dăruindu-le pământurile sale, zăcea mort. S-au strâns repede la biserică să-l plângă. Venise în­trea­ga suflare, chiar și copiii care-și aminteau de snoa­vele sale pline de tâlc. Bătrânele cârcoteau acoperin­du-și gura cu bas­malele negre - "S-a încrezut prea mult în el, iar de­monii, mânați de bleste­me­le stră­vechi, l-au răpus. De mor­mintele străbu­nilor nu e bine să te apropii!" Preo­tul le privea cu tea­mă și mânie. Știa că în cârcoteala lor e un sâmbure de adevăr, dar nu-și închipuia cum de Hristos nu-l ocro­tise pe Antonie. Pe el, cel mai bun om din sat, care-și dă­ruise toată viața Mân­tuitorului!
Minunea s-a în­tâmplat chiar la mie­zul nopții, atunci când se spune că puterea demonilor e de neoprit. I-a tre­sărit întâi o pleoa­pă, apoi a miș­cat mâna dreap­tă, mâna cu care se închina. Puținii săteni care mai rămăseseră picoteau rezemați de pereții bisericii. Doar prietenul său prive­ghea. A fost singurul martor al trezirii lui Antonie. A trebuit să-l rezeme pentru a putea sta în picioare. Anevoie, aproape șuierând cuvintele, i-a spus să-l ducă înapoi, în mormânt. Avea de împlinit o lucrare. Deși tânăr, Antonie cunoștea deja meșteșugul demonilor. Știa că-ți atacă trupul doar atunci când nu se mai pot atinge de suflet. Izbânda era, așadar, aproape. Nu de loviturile lor năpraznice îi era frică, ci de păcatele în care îl puteau târî. Până acum ridicaseră în fața lui un munte de ispite. Nu spusese nimănui, dar i se arătaseră în fel și chip. Veneau în miez de noapte, ca tâlharii, luând forma unor fecioare, ispitindu-l cu goliciunea lor. Apoi i se arătau ca fiare care se repezeau să-l sfâ­șie, risipindu-se ca fumul când le însemna cu semnul crucii. Dar, mai presus de toate, îi aduceau gânduri de mărire și de tristețe. Lupta asta îl istovea peste măsură. Simțea uneori, din adâncul rărunchilor, că tot ce face e zadarnic, că ar trebui să lase traiul acesta bicisnic și aparte, să-și ia înapoi pământurile și acareturile, să se însoare și să trăiască așa cum trăiseră și părinții săi, oameni cu frică de Dumnezeu. De ce nu putea să fie și el ca toți ceilalți creștini? După poruncile Evangheliei, după pilda atâtor drepți! Dar tot în adâncul sufletului, știa că nu avea cum. Cale de întoar­cere nu mai era. Îl sfredeliseră pentru totdeauna cuvintele acelea de foc pe care Iisus le-a spus tâ­nărului bogat - "Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vin­de averea ta, dă-o să­racilor și vei avea comoară în cer". Și el simțea, undeva, în adâncul inimii, că, de fapt, el era tânărul bo­gat. Lui îi vor­bise Hristos. Și mai știa că împlinirea acestui cu­vânt nu-i va aduce doar co­moară în ceruri, ci-i va da o fărâmă din ele chiar aici, pe pământ. Setea asta după o brumă de har îl mistuia neîncetat. Așa că nu lua seama la toate meșteșugurile celui rău și la gândurile pe care i le stre­cura în minte. Va rămâne aici. În mor­mânt. Măcar de ar muri, în încleștarea cu demonii.

Biruința

Când au venit, era gătit de luptă. Își luase crucea în mână și rostea încetișor numele lui Iisus. În noaptea aceea nu au mai încercat să-l ispitească. Deloc. Tot iadul simțise focul rugăciunii sale și de­monii care-i încercaseră virtutea fugiseră rușinați. Atunci, de ură că nu-i pot stăvili drumul spre cer, l-au lovit. Cu patimă, mai tare decât noaptea trecută, lăsân­du-l aproape mort, sorbindu-i vlaga, chinuindu-i car­nea, mistuindu-i inima. S-a simțit străpuns de mii de lănci, ars de focul a sute de sori, aruncat în văzduh și apoi izbit de stânci, mutilat, torturat, aproape ucis. Suferințele erau atât de mari, încât i-a venit să fugă. De nenumărate ori. Satul era aproape, cale de câteva ceasuri de mers, iar foștii săi vecini l-ar fi primit bucuros. Știa, însă, că abia făcând asta ar fi murit. Pe deplin. Sufletul i s-ar fi uscat de timpuriu și nu i-ar mai fi rămas decât să contemple șirul searbăd al zilelor rămase până la ultima suflare. Așa că a răbdat.
Au trecut parcă zile, ani, sute de ani. Se simțea prins într-o încleștare cosmică, luând parte la uriașa bătălie dusă împotriva Luminii de viclenii îngeri că­zuți. Un singur fir de deznădejde mai avea de biruit, când, în sfârșit, a înțeles. A priceput de ce suferă și cum trebuia să lupte de acum încolo. Că nu el, ci Domnul Însuși trebuia lăsat să iasă victorios. Trebuia doar să se smerească. Să se dea la o parte. Mai mult, pe deplin. Când acest gând i-a licărit în minte, întunericul care-l împresurase a slăbit. Treptat, ca și cum s-ar fi arătat zorile din stâncă, tavanul de piatră al mormântului s-a făcut străveziu și o lumină nepământeană s-a ivit dintr-însul. O boare de har i-a mângâiat inima, iar întune­ricul s-a risipit ca și cum nu fusese niciodată. Se simțea întremat ca prin minune, odihnit și bucuros, iar rănile îi dispăruseră. A strigat atunci din străfunduri - "Unde ai fost, Iisuse? Pentru ce nu te-ai arătat de la început să-mi ușurezi chinul?". Răspunsul i-a venit lin, mai mult simțire decât grai - "Aici eram, Antonie, așteptând să-ți văd biruința, luptând alături de tine!" Din clipa aceea nu s-a mai simțit singur, niciodată. Așa că a plecat în adân­cul deșertului, chiar de la prima gea­nă a zorilor. Avea doar 35 de ani.
Primii ucenici
Douăzeci de ani a frământat pustiul, ascunzându-se pentru a se împărtăși de Hristos. A stat într-o cetate pă­răsită, primind mâncare doar o dată la șase luni, a locuit în peșteri și în deșert, încercând să păzească lumina duhului primită de la Hristos însuși. Treptat, oamenii au aflat de el. Se răspândise vestea unui creștin care locuiește în adâncul pustiului, care nu are nevoie de nimic de la nimeni și care e plin de înțelepciune și dragoste. Așa a ajuns căutat. Mulți doreau să-i calce pe urme, să trăiască la fel ca și el. Până să fugă el în pus­tiu, asceții lui Hristos viețuiau la marginea satelor sau chiar în marile orașe, în mici comunități închinate rugăciunii. El a fost primul care a fugit desăvârșit de vecinătatea oamenilor pentru a o căuta pe cea a lui Dumnezeu. De aceea era privit cu sfială și curiozitate. Era omul care tră­ieș­te acolo unde pier până și fia­rele. Omul lui Dumnezeu, care făcea minuni, tămăduind bol­navii, alungând demonii din cei îndrăciți. Încet, și-a făcut uce­nici și numărul lor s-a înmulțit din ce în ce mai repede. I-a sfă­tuit să-și dureze chilii și să tră­iască asemenea lui. Nu-i plăcea să dea sfaturi. Obișnuia să gră­iască prin fapte. Și tinerii l-au urmat. Au întemeiat o mânăstire în apropierea lui, apoi, pentru că nu mai încăpeau în ea, au făcut o alta și apoi încă una. Toate sub ascultarea lui Antonie. Sute, apoi mii de oameni care priveau doar la el, așteptând un semn, un cuvânt, pentru a-l preface în faptă. Dar Antonie nu-și dorea asta. Era bucuros să-i ajute, dar știa că miezul acestor sfaturi, puterea sa lăuntrică, nu venea din povățuirea celorlalți, ci din rugăciune. Avea de acum 60 de ani, iar inima îi tânjea din nou după adâncul pustiului. Să plece, să fugă, departe, undeva unde să nu-l mai afle nimeni. Și acolo să petreacă în pace, până la ieșirea din urmă a sufle­tului. Așa ar fi vrut să-L întâlnească pe Domnul. Sin­gur. Ca la început.

Muntele Qolzum

Când saracinii l-au lăsat la poalele muntelui Qol­zum, a știut în adâncul sufletului că ajunsese la capătul drumului. De aici, din singurătatea asta sălbatică, avea să-și dea sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Când a zărit peștera aninată sub creasta muntelui, inima i-a tresăltat de bucurie. Domnul îi sărise în ajutor, trimițându-i un sălaș pe potrivă.
Când am intrat înăuntru, în grotă era cald, cald ca în pântecele leviathanului ce-l înghițise odinioară pe Iona, proorocul iudeu. Sălașul lui Antonie e o bortă mică. Pă­trunzi în ea printr-un gâtlej de piatră, iar în capăt e o grotă care te înghite pe loc. Nu știu dacă e întâmplare sau rânduială, dar stăm cu toții pe întuneric. Locul te îmbie la rugăciune. Așa că tăcem. E o pace adâncă, ne­clin­tită, o liniște făurită parcă înainte de a fi lumea. Nu se aude niciun sunet, doar răsuflarea care curge lin, amintindu-ți că ești viu încă și te afli în inima muntelui. În suflet se strecoară o boare de lumină. O urmărești sfios, mirat de ivirea ei în bezna peșterii. Este rugăciu­nea bătrânului. A imprimat-o în piatra pe care s-au scurs sudorile bătrânețelor lui, a amestecat-o în pămân­tul pe care calc. Antonie nu a fost niciodată singur. Mai cu seamă aici, în ultimul lui sălaș, Hristos i-a vegheat privegherile și s-a amestecat cu el într-o asemenea măsură încât, atunci când priveai la fața bătrânului, știai că vezi și fața Domnului. De aceea ucenicii l-au urmat chiar și aici, dincolo de marea de nisip. Veneau câte doi, trei, unii aproape pierind pe cale. Bătrânul îi vedea cu duhul când rătăcesc și le sărea în ajutor. Așa a salvat mulți monahi rătăciți prin deșert în căutarea lui. Cu anii, i-a lăsat să stea lângă el, dar nu aici, sus, la peșteră, ci în vale, la poalele muntelui, acolo unde aveau și apă, iar pământul putea rodi. Lui i-a plăcut să privegheze singur sub creasta muntelui, în borta aceas­ta de stâncă, în care stau și eu acum, chircit și bucuros. Simt, ca și Antonie, că, pentru a fi fericit, omului nu-i trebuie în viață nimic. O umbră de har îi ajunge.

Un curelar

Antonie nu a murit curând. Domnul i-a dat ani mulți în peștera din muntele Qolzum. Ani, zeci de ani. Învățase tot meșteșugul desăvârșirii omului, toată zdroaba care-l preface în Dumnezeu, după har. Nu era ascet în Egipt pe care să nu-l fi cercetat, a cărui nevoin­ță să nu o fi depășit cu asupra de măsură. Râvna asta îi strecurase în inimă un șarpe. Se gândea că ajunsese la capăt. Privea și acum, așa cum îi sfătuia pe ucenici, la fiecare zi ca la ultima. Dar nu știa ce să mai adauge, nu pricepea cum și-ar mai fi putut înmulți nevoința. Ajunsese oare la desăvârșire? Când cugeta așa își pier­dea pacea, iar luptele porneau din nou, ca în tinerețe. Undeva, în adânc, greșea. Așa că s-a rugat Domnului, iar acesta i-a spus să cerceteze un curelar din Alexan­dria, care-l va povățui ce să facă. A plecat. Și-a părăsit peștera și deșertul pentru pestrițul și tu­multuosul oraș de la marginea mării. Nu înțelegea cum se putea desă­vârși cineva aici, cum de-și putea păzi mintea curată între toate fărădelegile și ispitele care-ți săreau spre inimă la tot pasul. Dar s-a supus cuvântului Domnului. El, cel mai mare monah al Egip­tului, s-a coborât în babilonia Alexandriei să-și afle mântuirea!
Pe curelar l-a găsit la prăvălie. O încăpere micuță, cu puțin mai mare decât peștera lui, plină de mușterii. Meșterul era foarte căutat. Îi mersese vestea că e om blând și îngăduitor, că lucrează pe datorie și iartă de multe ori pe clienții sărmani. Orașul îl știa și de creștin evlavios, așa că unii frați îl cercetau și pentru sfat. Se zvonea că dacă ai un copil bolnav, rugăciunea curela­rului poate face minuni. Când Antonie l-a zărit, inima lui a tresărit și s-a umplut de har. Acolo, în dugheana aceea strâmtă și urât mirositoare, printre oamenii gu­ralivi și plin de cusururi, curelarul lucra liniștit, adâncit în rugăciune. O lumină deli­cată îl învăluia, o lumină pe care ochii plebei nu o pu­teau zări. Dar An­tonie a știut că e harul dumne­ze­iesc, iar sufletul i s-a umplut de bucurie. Omul la care-l trimisese Dom­nul avea o tai­­nă. Una înfricoșată, pe care se cuvenea să o afle. Așa că l-a ispitit. Îndelung. Cum și cât doar­me, ce și cât mă­nân­că, ce nevoință zdro­bitoare de trup face în as­cuns. Dar curelarul nu făcea nimic aparte! Trăia ca orice creș­tin. Se trezea dimineața din zori ca să lucreze până noaptea târziu, rugându-se în taină. Din banii primiți își hrănea copiii, iar restul îi dă­dea la sărmani. Pe muște­riii săraci îi ierta. Atât? Da!
Antonie venise din mun­te ca să afle cum trăiește un creștin obișnuit. Domnul îi șoptise că, după toată viața petrecută în deșert, nu ajun­sese încă la măsura curela­rului. Era tulburat. Bătuse tot drumul de pomană. Își lăsase liniștea pentru tulburare. Mersese zile întregi, iar călătoria îl zdrobise. Avea deja mai bine de 90 de ani. Și aflase, ce? Că tot ceea ce făcea curelarul împli­nise și el, cu mult timp în urmă. Cu asupră de măsură! De postit, postea mai mult, de rugat, se ruga mai mult, iar somnul mai că-l fura doar o dată pe săptămână. Milostenie nu făcea, pentru că nu avea să mai dea. Cu haina făcută zdrențe, peticită în fiece loc, plecase din casa părinților săi acum 70 de ani. Și atunci?
L-a iscodit mai adânc pe curelar. Ce gândește atunci când se roagă, ce-i spune Domnului? "Mai nimic. Ce poți să-i spui când prăvălia e plină de mușterii?" Dar, i-a mărturisit curelarul, un singur gând îi acoperă inima și-l frământă și în somn - că e un om păcătos, tare păcătos, mai păcătos decât clienții săi, mai păcătos de­cât prostituatele orașului, că nu s-a ridicat nici măcar la treapta vameșului din Evanghelie, pentru că nu-și iu­bește aproapele până la capăt. "Hotărât lucru", a în­che­iat curelarul, "toți oamenii aceștia cu care mă văd în fiecare zi se vor mântui, pentru că în fiecare văd o fă­râmă de fapte bune, un strop de iubire, numai în mine, nu."
Cuvântul acesta i-a străpuns inima lui Antonie. Vor­ba l-a răscolit până în rărunchi. Cine putea purta ase­menea gând, o așa prăpastie a smereniei și să nu cadă în deznădejde, să nu-și piardă mințile? Dar cure­larul era teafăr și foarte bucuros! Să-i vezi pe ceilalți mai buni ca tine, mai frumoși la suflet, mai plini de har! Să crezi că se vor mântui toți, numai tu, nu...
În lunga sa viața petrecută în singurătate, nu-și coborâse mintea atât de jos. Niciodată! Tot timpul so­co­­tise că e ceva, cineva, o treaptă mai sus decât nimi­cul. Se cuvenea să renunțe acum și la această ultimă coajă de mândrie, lepădându-se desăvârșit de el, pentru ca Domnul să-l ia în stăpânire. A simțit că pentru a se uni desăvârșit cu El, trebuie să renunțe desăvârșit la sine. Chiar și la ideea că ar fi ceva. Orice, oricine, cât de mic.
Mulțumi curelarului și plecă. Deși trăise o viață de nevoință, de abia acum vedea limpede drumul pe care trebuia să meargă. Și mai avea de mers. O veșnicie.

Sfârșitul

Antonie a frământat spusele curelarului până la sfârșitul vieții. S-a apropiat prin ele de Iisus, așa cum nu o făcuse niciodată. Înțelesese că Dum­nezeu însuși nu e numai iubitor, ci și foarte smerit. Și ca să te unești cu El trebuie să I te asemeni. În anii care i-au mai rămas, a revărsat peste ucenici toată duioșia strânsă în anii de singurătate. Jos, la picioarele muntelui, se du­rase deja o mare lavră, cu chilii și acareturi, în care roboteau sute de frați. Urmașii lui. Nu s-a mutat nicio­dată din peșteră, dar a îngăduit ca doi ucenici apropiați, Macarie și Plotin, să vină lângă el spre a-l ajuta. Cu ei și-a petrecut ultimii ani, ani de lumină și har.
Puterile nu l-au părăsit nici în ultima clipă. Urca sprinten coasta năpraznică a muntelui, ori de câte ori se întorcea de la mânăstirea din vale. Când era aproape să împlinească 105 ani, Domnul i-a dat de știre că avea să-l mute în lăcașurile veșnice. Macarie și Plotin nu-l văzuseră niciodată atât de vesel. Radia bucurie! I-a sfătuit să-l îngroape în mare taină și să nu spună nimănui locul mormântului. Să știe doar ei doi și nimeni altcineva din obște. Se temea să fie cinstit. Do­rea să se păzească de mândrie, chiar și după moarte.
Apoi i-a sărutat cu drag ca pe niște vechi prieteni și s-a întins pe pământul gol - "Antonie se mută acum și nu mai este împreună cu voi!" Doi tineri sfioși s-au ară­tat lângă el. Păreau îmbrăcați în lumină. Când bă­trânul i-a zărit a zâmbit, și-a încrucișat mâinile pe piept, a aruncat o ultimă privire spre ucenici și a murit. S-a stins în plină putere, fără să fi fost niciodată bolnav, conștient până în ultima clipă. Moarte de sfânt. Sfântul care a în­te­meiat monahismul creș­tin. După trecerea lui la cer, deșertul s-a umplut de monahi. Au vrut să-l imi­te, să-i urmeze nevoințele. De acolo, din pustiul ars de soare, călugării s-au răs­pândit mai apoi în în­treaga lu­me, încercând să-i urmeze felul de a fi, să se roage ca el, să pos­tească așa cum el postea, să privegheze nop­țile, să se însingureze pentru a se apropia de Dumnezeu și, mai ales, să deprindă dra­gostea și smerenia.

Foto: Ciprian și Cristina Răglean, Anamaria Pop