Recital de gravură la Mogoșoaia

Valentin Iacob
Artă plastică

De două luni, gravura românească și interna­țională a invadat pereții palatului Mogo­șoaia. Închipuiri îndrăznețe ori sublimi­nale, închinate toate unui frumos nețărmurit, migrează, într-un cor polifonic, prin lucrări, dintr-o cameră în alta a castelului. Lucrările sunt făcute în toate meșteșu­gurile gravurii: de la serigrafii și inkjeturi, până la aqua­forte, xilogravuri și litogravuri. Început în decem­brie 2012, evenimentul de la Mogoșoaia face parte dintr-o manifestare bucureșteană mai amplă și deja cu o prestigioasă tradiție interna­țională: Bienala Interna­țio­nală de Gravură Experi­mentală, ajunsă, prin osâr­dia tânărului ei director, Ciprian Ciuclea, la ediția a V-a. Anul acesta, bienala a mai inclus o expoziție internațională, dar și un palpi­tant show de print experi­mental, susținut de românii Jan Eugen, Nicu Ilfoveanu și Michele Bressan (evenimentul este încă în derulare la Atelier 030202, lângă Piața Unirii). Cât despre reci­ta­lul de gravură de la Mogoșoaia, i-am remarcat pe polonezul Ksawery Kalinski și, nu întâmplător, pe ro­mânul Valeriu Șchiau. Alături, strălucesc alte trei ex­po­ziții personale ale unor artiști români. Prima este a unui grafician mai tânăr, Vlad Nancă. Ceilalți sunt două nume de forță ale artei noastre: Christian Paras­chiv și Ion Grigorescu. Și dacă strălucirea Giganților lui Paraschiv mi-a întărit bucuria reîntâlnirii cu opera lui, litogravurile lui Ion Grigorescu m-au luat complet prin surprindere. Poate și pentru că, deși făcute la înce­pu­tul anilor '70, n-au fost expuse în România. Am stat apoi de vorbă cu artistul. Mai întâi, m-a inițiat cu pa­siu­ne, cu vorba lui concentrată și domoală, în arta com­pli­cată și dură a litografiei. Apoi, Ion Grigorescu mi-a vorbit despre arta lui și despre "Generația dispărută".

Ion Grigorescu
"Eu aștept, nu mă silesc să fac artă"


- Domnule Ion Grigorescu, sunteți considerat un pionier al experimentalismului românesc al anilor '60-'70, unul dintre punctele de reper ale deceniului zece și un reprezentant de vârf al neoavangardei din Europa Centrală și de Est. Cum vă împăcați cu aceste prestigioase etichete?

- Vreau să vă spun că eu n-am fost singurul! Și asta a dovedit-o și uriașa retro­spectivă de pictură a anilor 1950 - 1990, din toamna lui 2012, de la Biblioteca Națională (despre care re­vis­ta noastră a scris pe larg, n.n.). În toată expo­zi­ția asta s-a văzut că majo­ritatea ar­tiș­tilor noștri erau de fapt niște moderniști. Din cauza parantezei pro­let­cultiste a anilor '50, mai târziu, când cultura româ­neas­că a în­ce­put să se eli­be­reze (la fel ca și în cele­lalte țări socia­lis­te) de rea­lis­mul dog­ma­tic, au fost pro­mo­vate iarăși, trep­tat și cu întârziere, toate cu­ren­­tele artei moderne. Până s-a ajuns, la sfâr­șitul anilor '60, la o li­bertate aproape tota­lă. Aproape toți artiștii ro­mâni de­veniseră avan­gar­diști. Toți erau mo­derni și se prezen­tau ca oameni ai ulti­mei ore. Țineau să fie la ora Eu­ro­pei. Mai toți trecuseră la expre­sionism, supra­realism și abstrac­țio­nism sau la combinații de figurativ cu ab­stract și-un pic de pop-art. Cam asta era atmosfera în toa­te ate­lie­rele de pictură la în­ce­putul anilor '70. Apoi, cu noua revoluție culturală începută în 1971, au reapă­rut treptat ba­rierele, dar și fes­tivalul Cântarea Româ­niei, amestecul cu artiștii ne­pro­fe­sio­niști. Și moder­nitatea și avansul nostru au căzut.

- Tendința ge­nerală era pentru transfigurarea poe­tică. Dvs. ați ales do­cumentul. De ce?

- Prin anii '70, când făceam eu gra­vurile astea și pictură și fotografii, am ob­servat, împreună cu alți co­legi, ceva interesant. Se simțea nevoia documentului, a unui anume fel de obiectivitate. Pe noi ne deranja cursul general al artei românești, care se îndrepta spre poetizare, spre transfigurarea realității. Iar asta era exact ce cerea partidul: să se vadă intervenția artistului în realitate, realitatea să fie schimbată. Pe când noi eram pentru documentul brut, pentru imaginea care dovedea că realitatea era cum era ea atunci, neobnubi­lată. Și foloseam acest tip de activism fotografic. Era ochiul neînșelător care nu-ți cerea să înfrumusețezi excesiv lumea din jur.

- Ați fost printre primii de la noi care au făcut fotografii cu inter­venții pictate.

- Dacă aș fi avut hârtie pentru fotografie mare în culori, probabil că n-aș mai fi inter­venit pe ea. Dar asta a fost ma­rea greutate, n-am găsit hâr­tie să fac macro-fotografii. Și atunci, ca pictor, am simțit nevoia să pun ce­va culoare. Și nu trebuia multă pen­tru ca griurile, prin contrast simultan, să prindă o nuanță pe care nu o au.

- În expoziția de la Mogo­șoaia, m-a atras în mod special o lucrare uriașă a dvs., o foto­grafie pictată. Un colț de Bu­cu­rești din 1974, scăl­dat în griuri, sub un cer generos și al­bastru. De unde ați privit ora­șul, domnule Ion Grigo­rescu?

- De pe dealul de lângă li­ceul Șin­cai. Era un cartier negli­jat, la ieși­rea Căii Văcărești și a Dâm­boviței, la marginea orașu­lui. L-am ales pen­tru că acolo era, înainte de a fi pus la pă­mânt, o parte din Bucureștiul tra­di­țional. Bucureștiul copilă­riei mele. Eu m-am născut și am copilărit în mahalaua Visarionului, lângă Piața Romană, unde s-a născut și Nicolae Bălcescu. Dar din primii ani, călare pe o trotinetă, cobo­ram până dincolo de Piața Unirii, să explorez orașul.

- Cum au fost primite în anii de atunci lucrările dvs.?

- Scopul meu în acei ani era să pun un fel de semn de egali­tate între fotografie și pânza pictată. Asta îmi doream eu atunci. Nu­mai că pictorii, co­legii mei, au reacționat prinși între uimire și dis­preț. Aveau impresia că pic­tu­ra cea prețioasă era batjocorită. Fiind posi­bilă multi­plicarea, nu mai avea preț. Picturile erau un apanaj al no­bleței, obiecte prețioase. Eu le priveam altfel. Pentru mine erau la fel ca zidurile pentru cei care vin și de­senează pe ele în mod anonim: un mesaj pe o supra­față. Sunt un om al conți­nutului, nu al formelor. Dacă îmi ating scopul, nu văd de ce aș mai re­peta opera­țiunea. Mă plic­tisește. Chiar filmele și fotografiile mele, la un moment dat, plictisesc. Eu aștept, nu mă silesc să fac artă.

- Când ați exersat așteptarea?

- Eram tânăr, eram navetist, aveam foarte puțin timp liber. Dar eram extraor­dinar de încăpă­țânat și de muncitor. Mă sileam, îmi scriam în caiet. Știam că n-am timp de lucru, dar vedeam ce va trebui în continuare făcut, și-mi notam. Când ajungeam acasă, nu mai stăteam pe gânduri. Executam ceea ce aveam în program. Folo­seam timpul la maximum. După asta, prin 1978, mi-am dat demisia. N-am mai avut slujbă, au început și con­flictele cu Uniunea. Și m-am dus la bise­rici, pe șantierele de restau­rare. Timpul curgea acum altfel pen­tru mine. Pe șan­tiere era muncă grea, schele, ridicat de găleți. Și eu am trudit la vreo 20 de bise­rici. Și azi mai lucrez la biserici. Așa că, până în 1990, aproape că n-am mai făcut nimic pentru mine: nici desen, nici pic­tură, nici nimica.

- Dar după '90 ați izbucnit ca o fuzee. Ați expus în cele mai pres­tigioase galerii din lume. Libertatea v-a picat bine.

- Asta s-a întâmplat mai mult după 2000! Până atunci, am trăit din șantiere de restaurare. Pentru că pia­ța de artă s-a mișcat puțin și foarte greu. Din cauza mi­­ne­riadelor, au zis unii, investitorii străini în artă s-au speriat. Și mereu au fost conflicte la noi, care au făcut ca, de unde ime­diat după '90 interesul pentru artiștii români părea să dea în clocot, aceș­­tia să fie repede părăsiți. Iar în anii '90, au fost niște evoluții sinuoase foarte ciudate ale pieței noastre de artă: cobo­rau, urcau, iar coborau. Abia după 2000 au început să se îndrepte puțin lu­cru­rile și la noi. Cred că din cauza ce­lorlalte țări din Răsărit. Eforturile criticilor și isto­ricilor de artă din Polonia, din Cehia, combinate cu ale celor din Austria, au dez­gropat arta anilor '70. Au fost dezgropați artiști cva­sinecunoscuți din fosta Iugo­slavie, Polonia și Un­garia. Și foarte, foarte puțini din România. Mie mi-e rușine că sunt printre acești puțini, pentru că știu mult mai mulți care ar fi meritat-o. De exemplu, în 2010, la Cen­trul Pompidou din Paris, la expoziția Les Pro­messes du Passé (Promisiu­nile tre­cutului), expoziție care a cuprins arta românească din­tre 1950 și 2010, am fost eu singur și niște tineri. Sigur că ei meritau să fie în acel loc prestigios, dar dintre cei din trecut, eu eram singur. Ceea ce nu e prea frumos. Dar nu e în puterea mea să mă lupt pentru această ge­ne­rație. Alții au capa­citatea s-o facă. Nu sunt specialist în istoria artei. Eu doar am trăit-o. Atât am încercat. Prin 1999-2000, la ultimele respirări ale Galeriei Cata­comba, am făcut un simpozion, Generația dispărută: Bernea, Octav Gri­go­rescu, Vasile Kazar și alți artiști extraordinari, abia plecați dintre noi. Nu se mai vede din ei nici o urmă, nici o expoziție.