De două luni, gravura românească și internațională a invadat pereții palatului Mogoșoaia. Închipuiri îndrăznețe ori subliminale, închinate toate unui frumos nețărmurit, migrează, într-un cor polifonic, prin lucrări, dintr-o cameră în alta a castelului. Lucrările sunt făcute în toate meșteșugurile gravurii: de la serigrafii și inkjeturi, până la aquaforte, xilogravuri și litogravuri. Început în decembrie 2012, evenimentul de la Mogoșoaia face parte dintr-o manifestare bucureșteană mai amplă și deja cu o prestigioasă tradiție internațională: Bienala Internațională de Gravură Experimentală, ajunsă, prin osârdia tânărului ei director, Ciprian Ciuclea, la ediția a V-a. Anul acesta, bienala a mai inclus o expoziție internațională, dar și un palpitant show de print experimental, susținut de românii Jan Eugen, Nicu Ilfoveanu și Michele Bressan (evenimentul este încă în derulare la Atelier 030202, lângă Piața Unirii). Cât despre recitalul de gravură de la Mogoșoaia, i-am remarcat pe polonezul Ksawery Kalinski și, nu întâmplător, pe românul Valeriu Șchiau. Alături, strălucesc alte trei expoziții personale ale unor artiști români. Prima este a unui grafician mai tânăr, Vlad Nancă. Ceilalți sunt două nume de forță ale artei noastre: Christian Paraschiv și Ion Grigorescu. Și dacă strălucirea Giganților lui Paraschiv mi-a întărit bucuria reîntâlnirii cu opera lui, litogravurile lui Ion Grigorescu m-au luat complet prin surprindere. Poate și pentru că, deși făcute la începutul anilor '70, n-au fost expuse în România. Am stat apoi de vorbă cu artistul. Mai întâi, m-a inițiat cu pasiune, cu vorba lui concentrată și domoală, în arta complicată și dură a litografiei. Apoi, Ion Grigorescu mi-a vorbit despre arta lui și despre "Generația dispărută".
Ion Grigorescu
"Eu aștept, nu mă silesc să fac artă"
- Domnule Ion Grigorescu, sunteți considerat un pionier al experimentalismului românesc al anilor '60-'70, unul dintre punctele de reper ale deceniului zece și un reprezentant de vârf al neoavangardei din Europa Centrală și de Est. Cum vă împăcați cu aceste prestigioase etichete?
- Vreau să vă spun că eu n-am fost singurul! Și asta a dovedit-o și uriașa retrospectivă de pictură a anilor 1950 - 1990, din toamna lui 2012, de la Biblioteca Națională (despre care revista noastră a scris pe larg, n.n.). În toată expoziția asta s-a văzut că majoritatea artiștilor noștri erau de fapt niște moderniști. Din cauza parantezei proletcultiste a anilor '50, mai târziu, când cultura românească a început să se elibereze (la fel ca și în celelalte țări socialiste) de realismul dogmatic, au fost promovate iarăși, treptat și cu întârziere, toate curentele artei moderne. Până s-a ajuns, la sfârșitul anilor '60, la o libertate aproape totală. Aproape toți artiștii români deveniseră avangardiști. Toți erau moderni și se prezentau ca oameni ai ultimei ore. Țineau să fie la ora Europei. Mai toți trecuseră la expresionism, suprarealism și abstracționism sau la combinații de figurativ cu abstract și-un pic de pop-art. Cam asta era atmosfera în toate atelierele de pictură la începutul anilor '70. Apoi, cu noua revoluție culturală începută în 1971, au reapărut treptat barierele, dar și festivalul Cântarea României, amestecul cu artiștii neprofesioniști. Și modernitatea și avansul nostru au căzut.
- Tendința generală era pentru transfigurarea poetică. Dvs. ați ales documentul. De ce?
- Prin anii '70, când făceam eu gravurile astea și pictură și fotografii, am observat, împreună cu alți colegi, ceva interesant. Se simțea nevoia documentului, a unui anume fel de obiectivitate. Pe noi ne deranja cursul general al artei românești, care se îndrepta spre poetizare, spre transfigurarea realității. Iar asta era exact ce cerea partidul: să se vadă intervenția artistului în realitate, realitatea să fie schimbată. Pe când noi eram pentru documentul brut, pentru imaginea care dovedea că realitatea era cum era ea atunci, neobnubilată. Și foloseam acest tip de activism fotografic. Era ochiul neînșelător care nu-ți cerea să înfrumusețezi excesiv lumea din jur.
- Ați fost printre primii de la noi care au făcut fotografii cu intervenții pictate.
- Dacă aș fi avut hârtie pentru fotografie mare în culori, probabil că n-aș mai fi intervenit pe ea. Dar asta a fost marea greutate, n-am găsit hârtie să fac macro-fotografii. Și atunci, ca pictor, am simțit nevoia să pun ceva culoare. Și nu trebuia multă pentru ca griurile, prin contrast simultan, să prindă o nuanță pe care nu o au.
- În expoziția de la Mogoșoaia, m-a atras în mod special o lucrare uriașă a dvs., o fotografie pictată. Un colț de București din 1974, scăldat în griuri, sub un cer generos și albastru. De unde ați privit orașul, domnule Ion Grigorescu?
- De pe dealul de lângă liceul Șincai. Era un cartier neglijat, la ieșirea Căii Văcărești și a Dâmboviței, la marginea orașului. L-am ales pentru că acolo era, înainte de a fi pus la pământ, o parte din Bucureștiul tradițional. Bucureștiul copilăriei mele. Eu m-am născut și am copilărit în mahalaua Visarionului, lângă Piața Romană, unde s-a născut și Nicolae Bălcescu. Dar din primii ani, călare pe o trotinetă, coboram până dincolo de Piața Unirii, să explorez orașul.
- Cum au fost primite în anii de atunci lucrările dvs.?
- Scopul meu în acei ani era să pun un fel de semn de egalitate între fotografie și pânza pictată. Asta îmi doream eu atunci. Numai că pictorii, colegii mei, au reacționat prinși între uimire și dispreț. Aveau impresia că pictura cea prețioasă era batjocorită. Fiind posibilă multiplicarea, nu mai avea preț. Picturile erau un apanaj al nobleței, obiecte prețioase. Eu le priveam altfel. Pentru mine erau la fel ca zidurile pentru cei care vin și desenează pe ele în mod anonim: un mesaj pe o suprafață. Sunt un om al conținutului, nu al formelor. Dacă îmi ating scopul, nu văd de ce aș mai repeta operațiunea. Mă plictisește. Chiar filmele și fotografiile mele, la un moment dat, plictisesc. Eu aștept, nu mă silesc să fac artă.
- Când ați exersat așteptarea?
- Eram tânăr, eram navetist, aveam foarte puțin timp liber. Dar eram extraordinar de încăpățânat și de muncitor. Mă sileam, îmi scriam în caiet. Știam că n-am timp de lucru, dar vedeam ce va trebui în continuare făcut, și-mi notam. Când ajungeam acasă, nu mai stăteam pe gânduri. Executam ceea ce aveam în program. Foloseam timpul la maximum. După asta, prin 1978, mi-am dat demisia. N-am mai avut slujbă, au început și conflictele cu Uniunea. Și m-am dus la biserici, pe șantierele de restaurare. Timpul curgea acum altfel pentru mine. Pe șantiere era muncă grea, schele, ridicat de găleți. Și eu am trudit la vreo 20 de biserici. Și azi mai lucrez la biserici. Așa că, până în 1990, aproape că n-am mai făcut nimic pentru mine: nici desen, nici pictură, nici nimica.
- Dar după '90 ați izbucnit ca o fuzee. Ați expus în cele mai prestigioase galerii din lume. Libertatea v-a picat bine.
- Asta s-a întâmplat mai mult după 2000! Până atunci, am trăit din șantiere de restaurare. Pentru că piața de artă s-a mișcat puțin și foarte greu. Din cauza mineriadelor, au zis unii, investitorii străini în artă s-au speriat. Și mereu au fost conflicte la noi, care au făcut ca, de unde imediat după '90 interesul pentru artiștii români părea să dea în clocot, aceștia să fie repede părăsiți. Iar în anii '90, au fost niște evoluții sinuoase foarte ciudate ale pieței noastre de artă: coborau, urcau, iar coborau. Abia după 2000 au început să se îndrepte puțin lucrurile și la noi. Cred că din cauza celorlalte țări din Răsărit. Eforturile criticilor și istoricilor de artă din Polonia, din Cehia, combinate cu ale celor din Austria, au dezgropat arta anilor '70. Au fost dezgropați artiști cvasinecunoscuți din fosta Iugoslavie, Polonia și Ungaria. Și foarte, foarte puțini din România. Mie mi-e rușine că sunt printre acești puțini, pentru că știu mult mai mulți care ar fi meritat-o. De exemplu, în 2010, la Centrul Pompidou din Paris, la expoziția Les Promesses du Passé (Promisiunile trecutului), expoziție care a cuprins arta românească dintre 1950 și 2010, am fost eu singur și niște tineri. Sigur că ei meritau să fie în acel loc prestigios, dar dintre cei din trecut, eu eram singur. Ceea ce nu e prea frumos. Dar nu e în puterea mea să mă lupt pentru această generație. Alții au capacitatea s-o facă. Nu sunt specialist în istoria artei. Eu doar am trăit-o. Atât am încercat. Prin 1999-2000, la ultimele respirări ale Galeriei Catacomba, am făcut un simpozion, Generația dispărută: Bernea, Octav Grigorescu, Vasile Kazar și alți artiști extraordinari, abia plecați dintre noi. Nu se mai vede din ei nici o urmă, nici o expoziție.