Fotograful Bucureștilor - Carol Popp de Szathmári

Aurora Petan
Bucureștiul secolului al XIX-lea: un sat mai mare, plin de cu­loare și pitoresc, abia ieșind din penumbra Evului Mediu și grăbindu-se spre lumina Occidentului.

Târgoveți și țărani, hanuri și biserici, căruțe și ca­lești - o imagine ce avea curând să se estom­peze, pentru că începutul seco­lu­lui ur­mător va transforma Bucu­reștiul într-un Mic Paris. Ce a mai ră­mas din tabloul ace­lor vremuri, în care Dâmbovița curgea nămolos și meandrat, pe alt tra­seu decât astăzi, iar casele Bucureștiului încă erau aco­perite cu șindrilă? Fericita întâl­nire dintre istoricul Emanuel Bă­des­cu și artistul grafician Radu Oltean a făcut posibilă readucerea la lumină a unor crâmpeie din imaginea capi­talei ace­lor vremuri. Este vorba des­pre foto­gra­fiile făcute în București, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de către pictorul ardelean Carol Popp de Szath­mári, totodată și unul dintre cei mai faimoși foto­grafi ai Europei, reu­nite de curând într-un album de ex­cepție prin mun­ca celor doi autori.
Născut în 1812 la Cluj, dintr-o fa­mi­lie nobilă de preoți de origine din Săt­mar, Carol Popp de Szath­mári era desti­nat unei cariere bise­ricești, însă firea sa tumultuoasă și iubitoare de aventură, care nu supor­ta rigorile și constrângerile vieții de preot, l-a purtat pe un alt drum. Era pasionat de pictură și desen și s-a edu­­cat la Pesta, Roma, Viena și Paris. A călă­torit neobosit prin toată Europa și în Orient, până la Bagdad și la Baalbek, și chiar în China și în Siberia, transpunând în acuarelă oameni și locuri, cu un talent ce i-a adus re­pede faimă, dar și simpatia și protecția celor mai înalte personaje ale vremii. Îndrăgostit fără speranță de Mari­țica Văcărescu, a bătut adesea străzile Bucureștiului, unde s-a și stabilit defini­tiv, lăsând Clujul, pentru a se afla în preaj­­ma marii sale iubiri, devenită între timp doamna Costache Ghica, apoi doam­na Bibescu, princi­pesa Valahiei. A fost pictorul de curte al domnitorilor Alexan­dru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, iar apoi pictor și fotograf oficial al lui Al. I. Cuza și al regelui Ca­rol I. Pasionat de documentare și de re­prezentările precise, Carol Popp de Szath­­mári a adop­tat repede marea invenție a vremii, fotografia, deve­nind primul foto­graf documen­tarist de la noi și printre primii din Europa. A făcut reportaj de front în Războiul Crimeii - printre primele fotorepor­taje de răz­boi din lu­me -, a fotogra­fiat în 1854 tabe­rele de la Silistra și Oltenița, dar a imor­talizat și ță­rani în costume popu­lare și negus­tori, tarafuri de lă­u­tari și boieri, ha­nuri, mânăstiri și palate. Pen­tru foto­gra­fiile sale, a fost medaliat cu aur, într-un singur an, de regina Victoria a Angliei, de Napoleon al III-lea al Fran­ței, de regele Spaniei și de împăratul Austriei. A iubit cu pasiune oa­menii, pitorescul străzilor și al târgurilor, lo­curile și mo­numentele cu poveștile lor. A murit în 1887, la București.
A fost îndrăgostit de București, un oraș în plină transformare, poate și pen­tru că acolo se afla Marițica, iubirea vie­ții lui, dar, cu siguranță și pentru că acest oraș, cu tușe de culoare orientală și cu aspirații spre moda occidentală, îi oferea ocazii nenumărate pentru a-și exersa ta­lentul. Opera sa fotografică legată de Bucu­rești, cuprinsă în intervalul 1848-1885, a fost reunită în volumul semnat de Emanuel Bădescu și Radu Oltean, în condiții grafice cu totul deo­sebite. Cartea este bilingvă, cu text în română și en­gle­ză, și beneficiază de o schiță biogra­fică scrisă de d-l Emanuel Bădescu, curatorul secției de fo­to­grafie veche din cadrul Bi­bliotecii Academiei Ro­mâne, fond din care provin majoritatea imagini­lor. La 200 de ani de la nașterea artistului Carol Popp de Szath­mári, acest album recupe­rează nu doar un Bucu­rești uitat, cu o evoluție tumultuoasă, din vremea dom­nitorului Bibescu și până după înco­ronarea lui Carol I ca rege al României, ci și o operă fotografică excepțională, ne­glijată multă vreme, precum și imaginea unui artist complet, ce a iubit pă­mân­tul românesc și pe oamenii acestor locuri, cu o pasiune rară. Despre nașterea acestei cărți-eve­niment am stat de vorbă cu unul dintre autori, Radu Oltean, care este și editorul volumului.
Radu Oltean este artist plastic, gra­fician, specializat de mulți ani în recon­sti­tuiri istorice. Această specializare, dar și pasiunea sa pen­­tru istorie, l-a deter­minat să ci­tească enorm, să facă adevă­rate cer­cetări, să meargă pe teren ca să înțeleagă realități, să viziteze mo­numen­te și muzee, devenind, prac­tic, un istoric fără diplomă. În urmă cu mai bine de 10 ani, a ilustrat trei cărți scrise de Neagu Djuvara, pen­tru care a trebuit să se do­cu­men­teze temeinic. Ulterior, a început să-și publice singur lucrările: ilustrații-re­constituiri de orașe medievale, costu­me - o mică afacere ce i-a per­mis să su­pra­viețuiască o vreme. În timpul liber, scrie pe un blog de istorie, bogat în in­formații și frumos ilustrat, care se bucu­ră de apreciere.

- Cum a început pasiunea ta pen­tru Bucureștiul vechi și comorile sale as­cunse?

- În anul 2006, am publicat o mare reconstituire a centrului Bucureștilor, la mijlocul veacului al XIX-lea, o epocă din care s-au păstrat prea puține urme până azi. Am scotocit luni de zile după imagini vechi, prin mu­zee și arhive, am citit cu atenție descrieri de epo­că, am stat cu lupa pe reproduceri supradi­men­sionate, după pla­nuri și hărți de epocă. După ce am strâns tot mate­rialul, am început să reconstruiesc orașul din tuș și cu­loare, casă cu casă, biserici, hanuri, li­vezi, garduri, gea­muri, coșuri de fum, cu mi­nuție de chinez bătrân. Ei bine, în ur­ma acestei experiențe "trauma­ti­zan­te", m-am îndrăgostit iremediabil de acest oraș, în care m-am și născut de alt­fel, dar pe care nu îl înțelesesem pâ­nă a­tunci cu atâta pro­fun­zime. În acea peri­oa­dă de căutări și cercetări după Bucureștii din vea­cul al XIX-lea, l-am cu­noscut pe d-l Ema­nuel Bădescu, curato­rul sec­ției de foto­grafie din ca­drul Bibliotecii Acade­miei Române. Am deve­nit un oaspete constant al d-lui Bă­descu și am rămas fas­cinat, mereu, de como­rile foto­grafice pe care le scotea din de­pozitul păstorit de el. Dorind să îmi în­cerc no­rocul și în pu­blicarea de car­te, mai difi­cil de rea­lizat și mai costisitoa­re, l-am cooptat în urmă cu pu­țini ani pe d-l Bădescu la rea­li­zarea unei ma­pe cu repro­du­ceri ale celor mai vechi și mai frumoase pano­ra­me bucu­reș­te­ne. Observasem că multe foto­gra­­fii aflate în colecțiile Bi­blio­tecii erau ine­di­te, necu­nos­cute, sau, dacă mai fuse­seră publi­cate, acest lucru se făcuse prost, fără respect pentru calitatea repro­ducerii. În plus, multe din foto­grafiile vechi ce mai fuseseră re­produse erau greșit iden­tificate sau aproape im­posibil de locali­zat de către cititorul mo­dern. Biblioteca Aca­­demiei posedă una dintre cele mai bogate colecții de foto­grafii ale primilor fotografi bucureșteni, iar Carol Popp de Szathmári este cel mai faimos dintre ei.

- Cine a fost, de fapt, Carol Popp de Szathmári?

- Szathmári a fost un artist complet și complex, pictor, cartograf, fotograf, heraldist, litograf, și a lăsat o operă uria­șă și diversă, extrem de valoroasă, pri­vind realitățile moldo-valahe ale celei de-a doua jumătăți de veac XIX. El a fost mai puțin un artist creator în fotogra­fie, dar a fost un mare artist documentarist. Adică, sub impulsul romantismului, curentul atât de caracteristic mijlocului de veac XIX, în care s-a format, artistul s-a sim­țit atras, precum un jurnalist, de do­cumentarea rea­li­tăților considerate neo­bișnuite și pitorești. A înre­gistrat cu minuție și atenție realitățile atât de ar­haice și de neobișnuite ale lumii moldo-valahe, aflate într-o perioadă de trecere, de la Evul Mediu direct la moder­nitatea occidentală. Călător pasionat, un adevă­rat aven­turier, Szathmári a călătorit prin aproape toată Europa, ajungând până în Orientul Apropiat. S-a stabilit la Bu­cu­rești înainte de Revoluția de la 1848, însă vizitase sigur Bucureștii și înainte. Ca­pitala Valahiei i-a oferit o piață din care putea trăi decent, ajungând în scurt timp să lucreze pentru înalta boierime și pen­tru Domn. De atunci a fost unicul artist al portretelor oficiale ale lui Știrbei, Bi­bescu și Cuza. Tot lui Szathmári îi dato­răm portretele fotografice ale lui Cuza. La fel, a fost, ani de zile, foto­graful și artistul oficial al lui Carol I. Însă pe Szathmári l-a atras mai cu seamă înregis­trarea costu­melor populare, a târgurilor (cel din Vâlcea, de exem­plu), a monu­men­telor din vechile capitale ale Țării Românești, Curtea de Argeș, Târgo­viș­­te și Câm­pu­lung, a mânăsti­ri­lor din Ol­tenia (Bistrița, Horezu) sau din jurul Bu­cu­reș­ti­lor, a portu­rilor de la Dunăre, a tot ceea ce con­sidera pito­resc și demn de a ră­mâne con­servat pen­­tru poste­ri­ta­te prin ima­gine. Pen­tru do­­cu­­men­tarea aces­tor rea­lități, s-a folosit de schițe în acua­relă, dar mai ales de fotografie, o tehnică încă foarte tânără pe pă­mânturile Va­la­hiei. Este greu de imaginat efortul de a călă­tori cu apa­ratul de fotografiat greoi, prac­tic o uriașă cutie de lemn, cu un tre­pied masiv și nu­me­­roase plăci de sticlă, sensibile nu nu­mai la lu­mină, cât mai ales la șocuri.

- Sunt inedite fotografiile publi­cate de voi sau au mai fost valorificate și înainte?

- Având la dispoziție valoroasa co­lecție a Biblio­tecii Academiei Române, eu și d-l Bădescu ne-am hotărât să fa­cem o carte-album dedicată lui Szath­mári, concentrându-ne doar pe o parte a operei sale: fotogra­fiile legate de Bucu­rești, în special peisaje urbane, dar și ti­puri de comercianți stradali și mici mese­riași bu­cu­reșteni. Am adunat, pentru pri­ma oară între copertele aceleiași cărți, toate peisajele urbane cunoscute ale Ca­pitalei, realizate de pictorul și fotograful arde­lean. Am adăugat și portretele de ne­gus­tori ambulanți, în costume balcanice, che­mați de artist în propriul studio, spre a fi fotografiați. Au fost reproduse majo­ritatea fotografiilor din valorosul album dedicat Elenei Cuza și din albumele Ro­mânia dedicate lui Carol I. Sunt re­pro­duse în total 120 de fotografii, majo­ri­tatea inedite. Am fost foarte atent la scanarea de calitate și la pre­lucrarea ima­ginilor. Datorită tehnicii digitale, am pu­tut recupera imagini fotografice fără con­trast sau oxidate de lumină și de timp, im­posibil de reprodus ca atare. Îna­inte de apariția tehnologiilor digitale de prelu­crare a imaginilor, jumătate din fotogra­fiile reproduse ar fi fost imposibil de fo­losit. De asemenea, am cerut să cău­tăm și în colecția de clișee de sticlă, foarte rar acce­sată, pentru a găsi eventuale fotogra­fii inedite. Rezul­tatul a fost extraordinar: am găsit, sparte și prăfuite, clișee com­plet necunoscute, pe care le-am putut re­cu­pera, fotografiindu-le pe o cutie lu­minoasă și trans­for­mându-le apoi în po­zitiv.

- Deci, ați făcut și muncă de in­ves­tigație și cer­cetare!

- Da, eu am fost foarte încântat, deoarece m-am simțit ca un arheolog care a descoperit niște artefacte valoroa­se, acolo unde nimeni nu se aștepta să mai găsească ceva. În final, fotogra­fiile reproduse în pre­mieră au fost destul de multe, cel puțin 15, ceea ce nu este puțin lucru. Am avut apoi o mare grijă cu ma­che­tarea, alăturând mai multor fotografii detalii mult mărite, mai greu vizibile pe original. Apoi am ales o tipo­grafie a că­rei tehnologie să îmi permită să fie re­pro­­duse cât se poate de bine aces­te foto­grafii. Rezul­tatul a fost mulțu­mitor, lu­crarea fiind apreciată de public.

- Ce recuperăm din Bucureștiul mijlocului de secol XIX prin aceste fo­to­grafii?

- Fotografiile lui Szathmári sunt sin­gurele foto­grafii ale Capitalei din peri­oada 1856 - de când apre­ciez că provin primele imagini ale orașului - și până pe la 1870, când mai apar și alți foto­grafi, precum Franz Dushek, Moritz Baer, An­dreas Rei­ser. Și chiar și așa, foto­grafiile lui Szath­mári sunt de­o­sebit de valo­roa­se, deoarece docu­mentează o epocă de mari transfor­mări, însă prea pu­țin cunoscută azi. Fascinați de mai apro­piata epocă interbelică, bucu­reștenii au pierdut până și amintirea epocii când Dâm­bovița curgea me­an­drat, pe alt tra­seu decât azi, cu malu­rile nămoloase, când multe locuințe erau încă acoperite cu șindrilă sau ola­ne, când trăsura nu împărțea drumul cu auto­mobilul, când doam­nele purtau uriașe rochii cu cri­no­lină, când Cara­giale, tânăr, abia își scria "O noap­te fur­tunoasă", când prin­cipele Carol, abia sosit în Prin­cipate, încă era supus al Porții Otomane. Din acea epo­că nu se mai păstrează mai nimic. Câteva biserici, cel mult. Și nu din cauza demo­lărilor din epoca recentă, ci fiindcă acel București a dispărut încă dinainte de 1900, când locuitorii încer­cau din răs­puteri să îi schimbe statutul dintr-unul de "mare sat" într-unul de "Mic Paris" (foarte mic, doar câ­teva străzi în centru). De aceea, emoția este mare când des­coperi în foto­grafiile lui Szathmári un Bucu­rești abia ieșit de 2-3 decenii din Evul Mediu și nici atunci complet.


Emanuel Bădescu, Radu Oltean, Carol Popp de Szathmári, fotograful Bucureștilor - Carol Popp de Szath­mári, Photographer of Bucharest, editura Art Historia, 2012. Cartea poate fi găsită în librăriile Căr­tu­rești, Bastilia, Humanitas, la Muzeul Bucureștilor și la Muzeul Național de Istorie a României.