Târgoveți și țărani, hanuri și biserici, căruțe și calești - o imagine ce avea curând să se estompeze, pentru că începutul secolului următor va transforma Bucureștiul într-un Mic Paris. Ce a mai rămas din tabloul acelor vremuri, în care Dâmbovița curgea nămolos și meandrat, pe alt traseu decât astăzi, iar casele Bucureștiului încă erau acoperite cu șindrilă? Fericita întâlnire dintre istoricul Emanuel Bădescu și artistul grafician Radu Oltean a făcut posibilă readucerea la lumină a unor crâmpeie din imaginea capitalei acelor vremuri. Este vorba despre fotografiile făcute în București, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de către pictorul ardelean Carol Popp de Szathmári, totodată și unul dintre cei mai faimoși fotografi ai Europei, reunite de curând într-un album de excepție prin munca celor doi autori.
Născut în 1812 la Cluj, dintr-o familie nobilă de preoți de origine din Sătmar, Carol Popp de Szathmári era destinat unei cariere bisericești, însă firea sa tumultuoasă și iubitoare de aventură, care nu suporta rigorile și constrângerile vieții de preot, l-a purtat pe un alt drum. Era pasionat de pictură și desen și s-a educat la Pesta, Roma, Viena și Paris. A călătorit neobosit prin toată Europa și în Orient, până la Bagdad și la Baalbek, și chiar în China și în Siberia, transpunând în acuarelă oameni și locuri, cu un talent ce i-a adus repede faimă, dar și simpatia și protecția celor mai înalte personaje ale vremii. Îndrăgostit fără speranță de Marițica Văcărescu, a bătut adesea străzile Bucureștiului, unde s-a și stabilit definitiv, lăsând Clujul, pentru a se afla în preajma marii sale iubiri, devenită între timp doamna Costache Ghica, apoi doamna Bibescu, principesa Valahiei. A fost pictorul de curte al domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei, iar apoi pictor și fotograf oficial al lui Al. I. Cuza și al regelui Carol I. Pasionat de documentare și de reprezentările precise, Carol Popp de Szathmári a adoptat repede marea invenție a vremii, fotografia, devenind primul fotograf documentarist de la noi și printre primii din Europa. A făcut reportaj de front în Războiul Crimeii - printre primele fotoreportaje de război din lume -, a fotografiat în 1854 taberele de la Silistra și Oltenița, dar a imortalizat și țărani în costume populare și negustori, tarafuri de lăutari și boieri, hanuri, mânăstiri și palate. Pentru fotografiile sale, a fost medaliat cu aur, într-un singur an, de regina Victoria a Angliei, de Napoleon al III-lea al Franței, de regele Spaniei și de împăratul Austriei. A iubit cu pasiune oamenii, pitorescul străzilor și al târgurilor, locurile și monumentele cu poveștile lor. A murit în 1887, la București.
A fost îndrăgostit de București, un oraș în plină transformare, poate și pentru că acolo se afla Marițica, iubirea vieții lui, dar, cu siguranță și pentru că acest oraș, cu tușe de culoare orientală și cu aspirații spre moda occidentală, îi oferea ocazii nenumărate pentru a-și exersa talentul. Opera sa fotografică legată de București, cuprinsă în intervalul 1848-1885, a fost reunită în volumul semnat de Emanuel Bădescu și Radu Oltean, în condiții grafice cu totul deosebite. Cartea este bilingvă, cu text în română și engleză, și beneficiază de o schiță biografică scrisă de d-l Emanuel Bădescu, curatorul secției de fotografie veche din cadrul Bibliotecii Academiei Române, fond din care provin majoritatea imaginilor. La 200 de ani de la nașterea artistului Carol Popp de Szathmári, acest album recuperează nu doar un București uitat, cu o evoluție tumultuoasă, din vremea domnitorului Bibescu și până după încoronarea lui Carol I ca rege al României, ci și o operă fotografică excepțională, neglijată multă vreme, precum și imaginea unui artist complet, ce a iubit pământul românesc și pe oamenii acestor locuri, cu o pasiune rară. Despre nașterea acestei cărți-eveniment am stat de vorbă cu unul dintre autori, Radu Oltean, care este și editorul volumului.
Radu Oltean este artist plastic, grafician, specializat de mulți ani în reconstituiri istorice. Această specializare, dar și pasiunea sa pentru istorie, l-a determinat să citească enorm, să facă adevărate cercetări, să meargă pe teren ca să înțeleagă realități, să viziteze monumente și muzee, devenind, practic, un istoric fără diplomă. În urmă cu mai bine de 10 ani, a ilustrat trei cărți scrise de Neagu Djuvara, pentru care a trebuit să se documenteze temeinic. Ulterior, a început să-și publice singur lucrările: ilustrații-reconstituiri de orașe medievale, costume - o mică afacere ce i-a permis să supraviețuiască o vreme. În timpul liber, scrie pe un blog de istorie, bogat în informații și frumos ilustrat, care se bucură de apreciere.
- Cum a început pasiunea ta pentru Bucureștiul vechi și comorile sale ascunse?
- În anul 2006, am publicat o mare reconstituire a centrului Bucureștilor, la mijlocul veacului al XIX-lea, o epocă din care s-au păstrat prea puține urme până azi. Am scotocit luni de zile după imagini vechi, prin muzee și arhive, am citit cu atenție descrieri de epocă, am stat cu lupa pe reproduceri supradimensionate, după planuri și hărți de epocă. După ce am strâns tot materialul, am început să reconstruiesc orașul din tuș și culoare, casă cu casă, biserici, hanuri, livezi, garduri, geamuri, coșuri de fum, cu minuție de chinez bătrân. Ei bine, în urma acestei experiențe "traumatizante", m-am îndrăgostit iremediabil de acest oraș, în care m-am și născut de altfel, dar pe care nu îl înțelesesem până atunci cu atâta profunzime. În acea perioadă de căutări și cercetări după Bucureștii din veacul al XIX-lea, l-am cunoscut pe d-l Emanuel Bădescu, curatorul secției de fotografie din cadrul Bibliotecii Academiei Române. Am devenit un oaspete constant al d-lui Bădescu și am rămas fascinat, mereu, de comorile fotografice pe care le scotea din depozitul păstorit de el. Dorind să îmi încerc norocul și în publicarea de carte, mai dificil de realizat și mai costisitoare, l-am cooptat în urmă cu puțini ani pe d-l Bădescu la realizarea unei mape cu reproduceri ale celor mai vechi și mai frumoase panorame bucureștene. Observasem că multe fotografii aflate în colecțiile Bibliotecii erau inedite, necunoscute, sau, dacă mai fuseseră publicate, acest lucru se făcuse prost, fără respect pentru calitatea reproducerii. În plus, multe din fotografiile vechi ce mai fuseseră reproduse erau greșit identificate sau aproape imposibil de localizat de către cititorul modern. Biblioteca Academiei posedă una dintre cele mai bogate colecții de fotografii ale primilor fotografi bucureșteni, iar Carol Popp de Szathmári este cel mai faimos dintre ei.
- Cine a fost, de fapt, Carol Popp de Szathmári?
- Szathmári a fost un artist complet și complex, pictor, cartograf, fotograf, heraldist, litograf, și a lăsat o operă uriașă și diversă, extrem de valoroasă, privind realitățile moldo-valahe ale celei de-a doua jumătăți de veac XIX. El a fost mai puțin un artist creator în fotografie, dar a fost un mare artist documentarist. Adică, sub impulsul romantismului, curentul atât de caracteristic mijlocului de veac XIX, în care s-a format, artistul s-a simțit atras, precum un jurnalist, de documentarea realităților considerate neobișnuite și pitorești. A înregistrat cu minuție și atenție realitățile atât de arhaice și de neobișnuite ale lumii moldo-valahe, aflate într-o perioadă de trecere, de la Evul Mediu direct la modernitatea occidentală. Călător pasionat, un adevărat aventurier, Szathmári a călătorit prin aproape toată Europa, ajungând până în Orientul Apropiat. S-a stabilit la București înainte de Revoluția de la 1848, însă vizitase sigur Bucureștii și înainte. Capitala Valahiei i-a oferit o piață din care putea trăi decent, ajungând în scurt timp să lucreze pentru înalta boierime și pentru Domn. De atunci a fost unicul artist al portretelor oficiale ale lui Știrbei, Bibescu și Cuza. Tot lui Szathmári îi datorăm portretele fotografice ale lui Cuza. La fel, a fost, ani de zile, fotograful și artistul oficial al lui Carol I. Însă pe Szathmári l-a atras mai cu seamă înregistrarea costumelor populare, a târgurilor (cel din Vâlcea, de exemplu), a monumentelor din vechile capitale ale Țării Românești, Curtea de Argeș, Târgoviște și Câmpulung, a mânăstirilor din Oltenia (Bistrița, Horezu) sau din jurul Bucureștilor, a porturilor de la Dunăre, a tot ceea ce considera pitoresc și demn de a rămâne conservat pentru posteritate prin imagine. Pentru documentarea acestor realități, s-a folosit de schițe în acuarelă, dar mai ales de fotografie, o tehnică încă foarte tânără pe pământurile Valahiei. Este greu de imaginat efortul de a călători cu aparatul de fotografiat greoi, practic o uriașă cutie de lemn, cu un trepied masiv și numeroase plăci de sticlă, sensibile nu numai la lumină, cât mai ales la șocuri.
- Sunt inedite fotografiile publicate de voi sau au mai fost valorificate și înainte?
- Având la dispoziție valoroasa colecție a Bibliotecii Academiei Române, eu și d-l Bădescu ne-am hotărât să facem o carte-album dedicată lui Szathmári, concentrându-ne doar pe o parte a operei sale: fotografiile legate de București, în special peisaje urbane, dar și tipuri de comercianți stradali și mici meseriași bucureșteni. Am adunat, pentru prima oară între copertele aceleiași cărți, toate peisajele urbane cunoscute ale Capitalei, realizate de pictorul și fotograful ardelean. Am adăugat și portretele de negustori ambulanți, în costume balcanice, chemați de artist în propriul studio, spre a fi fotografiați. Au fost reproduse majoritatea fotografiilor din valorosul album dedicat Elenei Cuza și din albumele România dedicate lui Carol I. Sunt reproduse în total 120 de fotografii, majoritatea inedite. Am fost foarte atent la scanarea de calitate și la prelucrarea imaginilor. Datorită tehnicii digitale, am putut recupera imagini fotografice fără contrast sau oxidate de lumină și de timp, imposibil de reprodus ca atare. Înainte de apariția tehnologiilor digitale de prelucrare a imaginilor, jumătate din fotografiile reproduse ar fi fost imposibil de folosit. De asemenea, am cerut să căutăm și în colecția de clișee de sticlă, foarte rar accesată, pentru a găsi eventuale fotografii inedite. Rezultatul a fost extraordinar: am găsit, sparte și prăfuite, clișee complet necunoscute, pe care le-am putut recupera, fotografiindu-le pe o cutie luminoasă și transformându-le apoi în pozitiv.
- Deci, ați făcut și muncă de investigație și cercetare!
- Da, eu am fost foarte încântat, deoarece m-am simțit ca un arheolog care a descoperit niște artefacte valoroase, acolo unde nimeni nu se aștepta să mai găsească ceva. În final, fotografiile reproduse în premieră au fost destul de multe, cel puțin 15, ceea ce nu este puțin lucru. Am avut apoi o mare grijă cu machetarea, alăturând mai multor fotografii detalii mult mărite, mai greu vizibile pe original. Apoi am ales o tipografie a cărei tehnologie să îmi permită să fie reproduse cât se poate de bine aceste fotografii. Rezultatul a fost mulțumitor, lucrarea fiind apreciată de public.
- Ce recuperăm din Bucureștiul mijlocului de secol XIX prin aceste fotografii?
- Fotografiile lui Szathmári sunt singurele fotografii ale Capitalei din perioada 1856 - de când apreciez că provin primele imagini ale orașului - și până pe la 1870, când mai apar și alți fotografi, precum Franz Dushek, Moritz Baer, Andreas Reiser. Și chiar și așa, fotografiile lui Szathmári sunt deosebit de valoroase, deoarece documentează o epocă de mari transformări, însă prea puțin cunoscută azi. Fascinați de mai apropiata epocă interbelică, bucureștenii au pierdut până și amintirea epocii când Dâmbovița curgea meandrat, pe alt traseu decât azi, cu malurile nămoloase, când multe locuințe erau încă acoperite cu șindrilă sau olane, când trăsura nu împărțea drumul cu automobilul, când doamnele purtau uriașe rochii cu crinolină, când Caragiale, tânăr, abia își scria "O noapte furtunoasă", când principele Carol, abia sosit în Principate, încă era supus al Porții Otomane. Din acea epocă nu se mai păstrează mai nimic. Câteva biserici, cel mult. Și nu din cauza demolărilor din epoca recentă, ci fiindcă acel București a dispărut încă dinainte de 1900, când locuitorii încercau din răsputeri să îi schimbe statutul dintr-unul de "mare sat" într-unul de "Mic Paris" (foarte mic, doar câteva străzi în centru). De aceea, emoția este mare când descoperi în fotografiile lui Szathmári un București abia ieșit de 2-3 decenii din Evul Mediu și nici atunci complet.
Emanuel Bădescu, Radu Oltean, Carol Popp de Szathmári, fotograful Bucureștilor - Carol Popp de Szathmári, Photographer of Bucharest, editura Art Historia, 2012. Cartea poate fi găsită în librăriile Cărturești, Bastilia, Humanitas, la Muzeul Bucureștilor și la Muzeul Național de Istorie a României.