JOHNNY RĂDUCANU

Dia Radu
Pe 1 decembrie ar fi fost ziua lui. Ar fi petrecut-o ca totdeauna: cu zâmbete hâtre și poante scandaloase, cu telefoane sunând din toate colțurile lumii și un ospăț barosan, cu soufflé-uri și tarte, pentru toți cei care îi erau dragi. S-a stins din viață acum un an, dar amintirile cu el sunt încă vii. Se încăpățânează să ne arate că, atâta timp cât îl vom pomeni și povesti, Johnny va trăi mai departe alături de noi

CARMEN FIRAN
(poetă și jurnalistă)


Johnny americanul

L-am vizitat pe Johnny în­tr-o zi de septembrie. Îi adu­ceam flori de grădină și mere. Nu curgea apa în garsoniera lui ticsită cu cărți, așa că am lăsat florile pe balcon și am renunțat să mai facem cafea. "Asta e, Firanco, welcome to Romania, hai mai bine să-ți cânt ceva”. Trăia simplu, la limita necesi­tă­ților, se retrăgea într-un colț să-și facă insulină, își dă­duse inima muzicii și nu se plângea.
În fiecare an când veneam în București, îl sunam și el apărea oriunde îl chemam să ne întâlnim, la o lan­sare de carte, un recital de poezie, pe terasa Uniunii Scri­itorilor, cu zâmbet hâtru, fericit de la natură. Îmi făcea repede o sinteză a scenei politice și sociale ro­mânești ascunzându-și tristețea în umor, cu spiritul lui de observație ascuțit ca un bisturiu. Când vorbea des­pre muzică se transfigura, devenea grav și niciun com­promis nu-și mai găsea locul. Mă simțeam pri­vilegiată de prietenia lui statornică, în ciuda distanțelor și timpului, de căldura cu care îmi vorbea, uneori colorat, dar atât de natural și blând, eram fericită să-i ascult și mu­zica, și cuvintele, mă simțeam oarecum protejată de prezența lui ireală, într-un peisaj măcinat de patimi și mize false. Johnny era altceva, de altundeva, un spi­rit liber, de aer, și nu m-aș fi mirat dacă s-ar fi ridicat și ar fi zburat deasupra orașului, fluturându-și șapca de ginși pe care se afla brodat un mic steag american.
În acel septembrie a deschis pianul și mi-a cântat minute în șir. În acea garsonieră mică, îmbibată cu molecule de artă, tot timpul cât a cântat mi-am ținut cu greu lacrimile în colțul ochilor. Avea să fie și ultima oară când l-am auzit pe Johnny cântând.
În urmă cu doi ani, Johnny m-a sunat la New York: "Firanco, mi-e dor. Și de New York, și de tine. Ce-ar fi să dau o fugă? Mor să mai văd o dată orașul ăla! Da, pot să și cânt dacă găsești un club...”. Ne-am entuziasmat amândoi și am rămas înțeleși. Mă va anunța când se va decide să-și ia bilet de avion. Mi-am sunat câțiva prieteni americani, care îl cunoscuseră, câțiva muzicieni și directori de cluburi, să pregătim terenul. Scriitorul Bruce Benderson făcuse o pasiune pentru el, după ce îl ascultase într-un concert cu Teo­dora Enache, cu câțiva ani în urmă, îl pomenise și în romanul său autobiografic "The Romanian”: "Tu­ciuriul Johnny este pentru mine cel mai luminos punct din București, ultima baricadă a boemei, pianist de ge­niu. Poate să locuiască oricând și în apartamentul meu din Manhattan”. Andrei Codrescu îmi scria un mesaj: "Ce om grozav! Îmi pare așa de bine că am avut șansa să-l cunosc... Mi-a revenit instantaneu în minte seara de pe terasa din Neptun, când ne-a vorbit în poezie pu­ră...” Îl așteptau mulți, avea admiratori solizi la New York, adora orașul și spiritul lui, era un pro-american de calitate și profunzime. Nu a fost să se întâmple. Cum spunea cineva, "moartea are prostul obicei de a ne strica planurile”.

MIHAI ȘORA
(filosof și eseist)


Un enigmatic

Aș așeza imaginea lui Johnny Răducanu sub semnul enigmaticului. Ființa lui avea, cu adevărat, ceva mis­te­rios: deși exuberant, deschis oricăror întâl­niri, lipsit de prejudecăți și cuceritor, mi-a apărut în­totdeauna drept un om - un bărbat - de o infinită pu­doare, aproape timid - în sensul nobil pe care îl îm­bra­că acest cuvânt când vine vorba despre artiști. Enig­ma­ticul lui Johnny nu însemna ascunziș, ci un fel de re­fugiu, o artă de a te re­tra­ge din vuietul vremurilor, că­tre lucrurile cu adevărat im­portante: muzica, prie­te­nii, făpturile iubite. Poate că acesta este sensul înțelep­ciunii lui, așa cum am putut să-l descifrez, de-a lungul anilor. Legătura noastră era subînțeleasă: nu avea nevoie de explicații, de efuziuni lirice ori manifestări publice. De aceea îmi vine, acum, foarte greu să aștern pe hârtie aceste rânduri: într-o oarecare măsură, sunt nevoit să povestesc ceea ce nu poate fi povestit, să scot la lumină ceea ce ar trebui să rămână tainic.
Într-o seară, știindu-l suferind, în spital, l-am sunat pe Johnny: așa, să-i aud vocea, să ne bucurăm, pe cât ne era cu putință, unul de celălalt. Și ne-am bucurat. I-am citit, atunci, la telefon, Ivan Turbincă, povestea lui Crean­gă. Niciodată nu vorbisem cu Johnny despre Crean­gă și despre universul lui; nu știam dacă îi plac po­veștile, nici dacă i se întâmplă să zăbovească asupra unor asemenea scrieri, cum mi se întâmplă mie. Dar bă­nuiam că întâlnirea cu șugubățul Ivan îl va înveseli, îl va scoate din monotonia și apăsarea unui tratament de spital, îl va pune pe gânduri. Am început să citesc: sfiel­nic, poticnit - căci Dumnezeu nu m-a înzestrat cu ha­rul bunului său prieten, Pino (Caramitru), apoi - avân­tat, iute, glumeț; din când în când, mă opream să-l în­treb: "Mai ești acolo?”, iar Johnny răspundea prompt: "Da, ascult”. La sfârșit - o tăcere lungă, pre­lungă, cât o po­veste... Atunci, pentru întâia oară, l-am simțit pe Johnny plângând.

MĂRIUCA VULCĂNESCU
(fiica cea mică a filosofului Mircea Vulcănescu)


Un spirit liber

Poate nu e chiar o veșnicie, dar, la scara unei vieți de om, este foarte mult timp de când auzeam vor­bin­du-se de cel mai bun jazzman de pe la noi. Aveam vreo 15 ani, iar vărul meu, Spiru, mergea în fiecare du­mi­ni­că la poalele dealului Spirei, într-o cârciumioară îm­bro­bo­­dită în ro­go­jini de papură. Acolo, Johnny Ră­du­canu, mu­zi­cant vestit, deși încă foarte tânăr, abia intrat la Con­ser­vator, avusese inițiativa generoasă și unică să dea acestor tineri prilejul de a-l "reprezenta” la di­fe­rite eve­nimente mondene pen­tru care se căutau mu­zicanți. Do­rința lui de a ajuta era mai angajantă decât orice contract pe hârtie.
De cunoscut, l-am cunoscut mai târziu, printr-o pri­e­tenă comună. Eram mai în vârstă, vremurile de­ve­niseră apăsătoare, iar prieteniile - indispensabile su­pra­viețuirii. Pe fondul gri al acelor ani, cuplul Getta Cos­tin și Johnny Răducanu era o pată de lumină. Getta era fiica unei austriece de viță nobilă și a unui profesor universitar, eleva favorită a lui George Călinescu. Lo­cu­ia pe atunci în gazdă, într-o casă din vechiul Bucu­rești, aparținând Corneliei Papacostea. Își pri­mea prietenii într-o încăpere vastă, cu balcon spre gră­di­nă, unde venea și Johnny. Acolo ne întâlneam și reușeam să ne convingem că timpul se putea opri în loc, că nu era totul pierdut, că istoria sumbră nu-și întinsese aripile iremediabil asupra noastră. Ceva mai târziu, Getta și Johnny au reușit nu mica per­for­manță de a transplanta într-un nou cartier cu ar­hi­tectură co­munistă - Balta Albă - același spirit ci­vi­lizat și liber, pe care îl purtau cu ei grație edu­ca­ției lor solide și cosmopolite. Tot în Balta Albă lo­cuiam și eu. I-am poftit la mine odată, ca Johnny să cânte pe pianul mamei, Mărgărita Vulcănescu, la care mai cântase cândva și Dinu Lipatti. Ne ve­deam des la ei, unde se țesea, aproape neverosimil pentru ace­le timpuri, ceva din atmosfera saloanelor de altă­da­tă. Genero­zi­tatea și căldura lor se împle­teau cu muzica, prie­teniile aveau vizibile afinități cul­tu­rale, dialogurile se nășteau firesc, ca un joc. Johnny era el însuși un spectacol. Un spectacol rar, lipsit de morga impusă a scenei.