CARMEN FIRAN
(poetă și jurnalistă)
Johnny americanul
L-am vizitat pe Johnny într-o zi de septembrie. Îi aduceam flori de grădină și mere. Nu curgea apa în garsoniera lui ticsită cu cărți, așa că am lăsat florile pe balcon și am renunțat să mai facem cafea. "Asta e, Firanco, welcome to Romania, hai mai bine să-ți cânt ceva”. Trăia simplu, la limita necesităților, se retrăgea într-un colț să-și facă insulină, își dăduse inima muzicii și nu se plângea.
În fiecare an când veneam în București, îl sunam și el apărea oriunde îl chemam să ne întâlnim, la o lansare de carte, un recital de poezie, pe terasa Uniunii Scriitorilor, cu zâmbet hâtru, fericit de la natură. Îmi făcea repede o sinteză a scenei politice și sociale românești ascunzându-și tristețea în umor, cu spiritul lui de observație ascuțit ca un bisturiu. Când vorbea despre muzică se transfigura, devenea grav și niciun compromis nu-și mai găsea locul. Mă simțeam privilegiată de prietenia lui statornică, în ciuda distanțelor și timpului, de căldura cu care îmi vorbea, uneori colorat, dar atât de natural și blând, eram fericită să-i ascult și muzica, și cuvintele, mă simțeam oarecum protejată de prezența lui ireală, într-un peisaj măcinat de patimi și mize false. Johnny era altceva, de altundeva, un spirit liber, de aer, și nu m-aș fi mirat dacă s-ar fi ridicat și ar fi zburat deasupra orașului, fluturându-și șapca de ginși pe care se afla brodat un mic steag american.
În acel septembrie a deschis pianul și mi-a cântat minute în șir. În acea garsonieră mică, îmbibată cu molecule de artă, tot timpul cât a cântat mi-am ținut cu greu lacrimile în colțul ochilor. Avea să fie și ultima oară când l-am auzit pe Johnny cântând.
În urmă cu doi ani, Johnny m-a sunat la New York: "Firanco, mi-e dor. Și de New York, și de tine. Ce-ar fi să dau o fugă? Mor să mai văd o dată orașul ăla! Da, pot să și cânt dacă găsești un club...”. Ne-am entuziasmat amândoi și am rămas înțeleși. Mă va anunța când se va decide să-și ia bilet de avion. Mi-am sunat câțiva prieteni americani, care îl cunoscuseră, câțiva muzicieni și directori de cluburi, să pregătim terenul. Scriitorul Bruce Benderson făcuse o pasiune pentru el, după ce îl ascultase într-un concert cu Teodora Enache, cu câțiva ani în urmă, îl pomenise și în romanul său autobiografic "The Romanian”: "Tuciuriul Johnny este pentru mine cel mai luminos punct din București, ultima baricadă a boemei, pianist de geniu. Poate să locuiască oricând și în apartamentul meu din Manhattan”. Andrei Codrescu îmi scria un mesaj: "Ce om grozav! Îmi pare așa de bine că am avut șansa să-l cunosc... Mi-a revenit instantaneu în minte seara de pe terasa din Neptun, când ne-a vorbit în poezie pură...” Îl așteptau mulți, avea admiratori solizi la New York, adora orașul și spiritul lui, era un pro-american de calitate și profunzime. Nu a fost să se întâmple. Cum spunea cineva, "moartea are prostul obicei de a ne strica planurile”.
MIHAI ȘORA
(filosof și eseist)
Un enigmatic
Aș așeza imaginea lui Johnny Răducanu sub semnul enigmaticului. Ființa lui avea, cu adevărat, ceva misterios: deși exuberant, deschis oricăror întâlniri, lipsit de prejudecăți și cuceritor, mi-a apărut întotdeauna drept un om - un bărbat - de o infinită pudoare, aproape timid - în sensul nobil pe care îl îmbracă acest cuvânt când vine vorba despre artiști. Enigmaticul lui Johnny nu însemna ascunziș, ci un fel de refugiu, o artă de a te retrage din vuietul vremurilor, către lucrurile cu adevărat importante: muzica, prietenii, făpturile iubite. Poate că acesta este sensul înțelepciunii lui, așa cum am putut să-l descifrez, de-a lungul anilor. Legătura noastră era subînțeleasă: nu avea nevoie de explicații, de efuziuni lirice ori manifestări publice. De aceea îmi vine, acum, foarte greu să aștern pe hârtie aceste rânduri: într-o oarecare măsură, sunt nevoit să povestesc ceea ce nu poate fi povestit, să scot la lumină ceea ce ar trebui să rămână tainic.
Într-o seară, știindu-l suferind, în spital, l-am sunat pe Johnny: așa, să-i aud vocea, să ne bucurăm, pe cât ne era cu putință, unul de celălalt. Și ne-am bucurat. I-am citit, atunci, la telefon, Ivan Turbincă, povestea lui Creangă. Niciodată nu vorbisem cu Johnny despre Creangă și despre universul lui; nu știam dacă îi plac poveștile, nici dacă i se întâmplă să zăbovească asupra unor asemenea scrieri, cum mi se întâmplă mie. Dar bănuiam că întâlnirea cu șugubățul Ivan îl va înveseli, îl va scoate din monotonia și apăsarea unui tratament de spital, îl va pune pe gânduri. Am început să citesc: sfielnic, poticnit - căci Dumnezeu nu m-a înzestrat cu harul bunului său prieten, Pino (Caramitru), apoi - avântat, iute, glumeț; din când în când, mă opream să-l întreb: "Mai ești acolo?”, iar Johnny răspundea prompt: "Da, ascult”. La sfârșit - o tăcere lungă, prelungă, cât o poveste... Atunci, pentru întâia oară, l-am simțit pe Johnny plângând.
MĂRIUCA VULCĂNESCU
(fiica cea mică a filosofului Mircea Vulcănescu)
Un spirit liber
Poate nu e chiar o veșnicie, dar, la scara unei vieți de om, este foarte mult timp de când auzeam vorbindu-se de cel mai bun jazzman de pe la noi. Aveam vreo 15 ani, iar vărul meu, Spiru, mergea în fiecare duminică la poalele dealului Spirei, într-o cârciumioară îmbrobodită în rogojini de papură. Acolo, Johnny Răducanu, muzicant vestit, deși încă foarte tânăr, abia intrat la Conservator, avusese inițiativa generoasă și unică să dea acestor tineri prilejul de a-l "reprezenta” la diferite evenimente mondene pentru care se căutau muzicanți. Dorința lui de a ajuta era mai angajantă decât orice contract pe hârtie.
De cunoscut, l-am cunoscut mai târziu, printr-o prietenă comună. Eram mai în vârstă, vremurile deveniseră apăsătoare, iar prieteniile - indispensabile supraviețuirii. Pe fondul gri al acelor ani, cuplul Getta Costin și Johnny Răducanu era o pată de lumină. Getta era fiica unei austriece de viță nobilă și a unui profesor universitar, eleva favorită a lui George Călinescu. Locuia pe atunci în gazdă, într-o casă din vechiul București, aparținând Corneliei Papacostea. Își primea prietenii într-o încăpere vastă, cu balcon spre grădină, unde venea și Johnny. Acolo ne întâlneam și reușeam să ne convingem că timpul se putea opri în loc, că nu era totul pierdut, că istoria sumbră nu-și întinsese aripile iremediabil asupra noastră. Ceva mai târziu, Getta și Johnny au reușit nu mica performanță de a transplanta într-un nou cartier cu arhitectură comunistă - Balta Albă - același spirit civilizat și liber, pe care îl purtau cu ei grație educației lor solide și cosmopolite. Tot în Balta Albă locuiam și eu. I-am poftit la mine odată, ca Johnny să cânte pe pianul mamei, Mărgărita Vulcănescu, la care mai cântase cândva și Dinu Lipatti. Ne vedeam des la ei, unde se țesea, aproape neverosimil pentru acele timpuri, ceva din atmosfera saloanelor de altădată. Generozitatea și căldura lor se împleteau cu muzica, prieteniile aveau vizibile afinități culturale, dialogurile se nășteau firesc, ca un joc. Johnny era el însuși un spectacol. Un spectacol rar, lipsit de morga impusă a scenei.