- Proaspătul tău roman, "Toate bufnițele”, e un pic altfel față de cele cu care ne-ai obișnuit. Nu e o poveste, ci mai degrabă o suită de povești admirabil spuse. Ce te-a împins spre o asemenea construcție?
- Cred că și din mai multe povești se poate face o singură, mare, poveste. Mi se pare, sincer, destul de plictisitor și enervant să povestești pe un singur fir narativ și s-o faci la modul obișnuit, într-o anume coerență a timpului acțiunii, cu o curgere liniară și previzibilă. Pentru mine, genul ăsta de literatură nu e o miză. Am întotdeauna nevoia de a aduce ceva nou în scrisul meu, altminteri n-aș mai putea-o face cu bucurie și pasiune. Nu aș scrie în viața mea același gen de carte, doar schimbând tema. De pildă, după "Zilele Regelui”, un roman despre domnia lui Carol I și aventurile medicului lui de curte, mi-a fost limpede că nu voi mai putea scrie altă carte pe fundal istoric. În definitiv, scrisul pentru mine e o nevoie, nu o inerție. Și nu-l pot face decât dacă lucrurile despre care vorbesc sunt altele, proaspete, dacă felul în care vreau să spun povestea e diferit. Dacă nu simt că mă îndrăgostesc cu adevărat de subiect, nu pot să mă arunc trup și suflet într-un nou roman.
- Au și oamenii mari nevoie de povești? Ne mai pot ele salva?
- Am încercat să spun asta pe coperta patru a cărții, cât am putut eu mai bine. Poveștile, și nu doar în sens literar, țin lumea dintotdeauna. Ele ne diferențiază pe noi oamenii de restul dobitoacelor. Nevoia de a le spune și de a le asculta, de a le scrie și rescrie există de când lumea și va mai exista în indiferent ce situație, fie că ești bolnav la pat sau doar bolnav de dragoste.
- Să le dezvăluim puțin cititorilor despre ce e "Toate bufnițele”...
- Așa ceva nu fac niciodată. Ar fi un pic absurd, după ce am scris trei ani la cartea asta, să o repovestesc pe scurt sau să încerc să o explic (explicațiile unui autor mi se par întotdeauna dovada unui eșec glorios). Literatura nu e despre povestea în sine, ci despre cum e spusă o poveste. Or, să rezumi un roman ar însemna să elimini exact chestiunea literară. Știți cum e, sunt filme în care nu se întâmplă nimic. Și totuși sunt minunate.
- Atunci o să fac eu imprudența să destăinui câte ceva: o carte despre prietenie, despre memorie și despre bucuria pe care un copil și un adult o au în comun. Dar și o carte despre munte, în toată splendoarea lui. Muntele își alege oamenii?
- În primul rând, îi selectează. Dând cu nasul de munte, oamenii au reacții dintre cele mai diferite. E ca o sită care îi cerne. Unii se tem, alții se sperie, alții nu văd rostul urcatului. Cine merge cu adevărat pe munte, cine știe să simtă muntele în detaliu e, după părerea mea, un om incredibil de câștigat. Amintirile de pe munte îți rămân atât de puternic în minte, încât și în cele mai grele momente recurgi la ele, ca la un veritabil sprijin. Mirosul de frunze uscate, de iarbă încinsă la soare te ajută să suporți zilele toride dintr-un București prăfuit. Cartea e și asta, un soi de mare declarație de iubire a mea pentru tot ce înseamnă muntele. Nu e un ghid montan, ci o carte despre vraja înălțimilor, pe care numai unii o simt și care e înnebunitoare.
- Cine te-a învățat mersul pe munte?
- Bunicul meu. Avea două fete. Le-a cărat cât a putut după el, dar, ca toate fetele, s-au căsătorit repede, s-au așezat la casele lor. La cinci ani, m-a luat o săptămână în Retezat. A fost minunat. Era genul de bunic care te lăsa să descoperi singur totul, nu-ți spunea niciodată unde să te uiți sau ce trebuie să simți. Toate amintirile mele cu el sunt pe un fond de bucurie si veselie fără seamăn.
- Unul din cele două personaje principale ale cărții are exact vârsta fiului tău, Luca. Ai scris, indirect, și despre el?
- Ah, nu, în nici un caz. Luca m-a ajutat însă altfel. Să-mi dau seama dacă povestea pe care o spun e credibilă. I-am citit de multe ori pasaje din ceea ce scriam, tocmai ca să văd ce simte un puști. De la Luca am ce învăța. În fond, e băiatul meu și aș putea înțelege ce simte și dacă tace. Mai mult, el a pictat bufnițele de pe coperta cărții.
- Pe fundalul cărții se deslușește vag umbra orașului Sinaia. Acolo te-ai retras ca să o scrii?
- Cartea a fost scrisă în foarte multe locuri. O lună am fost plecat cu o rezidență de creație la Nida, în Lituania, un loc izolat, prins între niște dune de nisip și Marea Baltică. Două luni am stat și am scris la Viena. Luni și luni am scris la Sinaia și la Ciocanu. Și niciun cuvânt în București. Înainte, eram foarte legat de locul meu de scris. La primul roman, "Degete mici”, făcusem o dependență de odaia din Sinaia, în care am scris toată cartea. Apoi, încet, încet, am tras de mine să pot lucra și în alte locuri. Acum, chiar nu mai contează unde scriu, atâta timp cât locul ăla are liniște și pace și e pe sufletul meu.
- Nu te fură peisajul, dacă e prea frumos?
- Ba da, mă fură. Dar știu că pot ieși să mă plimb o oră sau două, după ce termin de scris. Mama are dreptate: când e vorba de case, important nu e cât de frumos e înăuntru, ci ce vezi pe fereastră. Pentru că, dacă fereastra dă spre o pădure de pini, cu toate foșnetele ei, poți să nici nu ieși din casă cu anii. Tu ești cu mintea în pădure.
- Ai tabieturi, fără de care nu poți scrie?
- Am un tabiet cumplit: fumatul. Dacă mi se termină țigările în timp ce scriu, înnebunesc, sunt capabil să merg 20 de kilometri pe jos, la 2 noaptea, ca să-mi cumpăr. Fără discuție!
- Să facem un pic de lumină și asupra dedicației. Cine e Ernest, căruia îi dăruiești această carte?
- Ernest e unul din cei mai buni prieteni ai mei; ne cunoaștem de la 15 ani și am rămas la fel de apropiați. E o minune de om, prietenia cu el e una din părțile cele mai fascinante ale vieții mele. Dedicația asta e nimic față de cât ar trebui să fie. Ernest are darul acela, pe care nu-l întâlnești la oricine, de a vedea și dincolo de coaja lucrurilor.
- "Toate bufnițele” este cel de-al patrulea tău roman. Te-au schimbat toate aceste cărți? Azi ești printre cei mai vânduți prozatori români.
- Slavă Domnului, nu m-au schimbat prea mult. Scrisul e o treabă pe care o fac eu, la mine acasă, departe de zumzăitul lumii. Pe unde trăiesc și mă mișc eu, faptul că au sau nu succes cărțile mele nu înseamnă nimic. Mulți din oamenii care mă înconjoară acolo nici nu au habar exact cu ce mă ocup. Iar asta e minunat. În ochii lor rămân același Filip. Nu mă judecă după numărul de cărți vândute, ci după cât de bine sparg lemne, cât de repede îmi achit datoriile sau cum mă port la magazin. Apoi, mă mai ajută și vârsta, ironic vorbind. Frenezia și entuziasmul de tinerețe au fost înlocuite de tot felul de lentori de memorie, care din fericire te ajută să ștergi foarte ușor din trecut cam tot ce vrei. Te regenerezi permanent, ești tot timpul nou. Iar asta, pentru un om care scrie, e un noroc imens. În rest, cred că din momentul în care manuscrisul devine carte, obiect, nu-ți mai aparține ție decât formal. Restul e treaba editorilor, a criticilor și jurnaliștilor. Și aici da, lucrurile se schimbă în timp. Publicul începe să te perceapă altfel, poți deveni o marfă mai vandabilă, un săpun sau un gem de prune mai cunoscut. (râde)
Extemporal
- Cel mai bun răsfăț după o zi de scris?
- Un meci mare sau o plimbare, oricât de câinoasă ar fi vremea. În niciun caz să citesc.
- Un film ale cărui imagini te-au marcat?
- Recent, filmele regizorului maghiar Bela Tarr, "Calul din Torino” (2011) și "Werckmeister harmoniak” (2000). Sunt pur și simplu de pe altă lume.
- O carte care ți-a schimbat destinul?
- "Deșertul tătarilor”, a lui Dino Buzzati. În 1998, când am citit-o, eram deja cu paharul foarte plin. A fost picătura care l-a umplut. Am știut atunci că ori termin cu visul de a mai scrie literatură, ori termin cu gazetăria.
- Un loc în care te-ai putea retrage oricând?
- Oriunde în munți, cât mai izolat, în vreun cătun, să pot urca pe orice creastă, dar totuși nu prea departe de lume, ca să-mi pot cumpăra pâine și țigări.
- Lucruri pe care îți place să le faci când nu scrii?
- Să joc ping pong sau baschet cu Luca, să ne uităm la filme sau să pescuiesc. De pescuit nu m-aș sătura nici în vecii vecilor.
- Un meci Dinamo-Steaua 4-0 sau un crap de zece kile?
- Dinamo Steaua 4-0. Sigur! (râde cu poftă) Un crap de zece kile poți să și cumperi, în cel mai rău caz.
Foto: Mircea Struțeanu