Alexie, Omul lui Dumnezeu

Sfântul care încuie Pământul pentru păsări şi insecte, până la venirea primăverii

Din prima clipă, mi-a plăcut această biseri­cuţă ascunsă discret printre casele din spatele bulevardului Cantemir, nu departe de mânăstirea Radu Vodă şi bătrânul Pod Mărăşeşti. Din prima clipă l-am îndrăgit pe acest Sfânt, singurul fiu al unei familii de romani bogaţi - un răsfăţat al soartei care, brusc şi fără să lase vreo vorbă părinţilor, şi-a lepădat hainele lui de mătase cu brâu din fir aurit şi a fugit în lume, tocmai la Edessa, pentru a se în­china Icoanei cu chipul nefăcut de mână şi pentru a afla, în noian de lacrimi şi rugăciuni, ma­rele adevăr - cine este şi ce drum are de urmat în viaţă.

Cerşetor la curtea tatălui său

E cu neputinţă să nu prinzi drag de Sfântul Alexie. E cu neputinţă să nu te pleci în faţa suferinţei lui şi să nu te în­trebi cum acest om a avut puterea de a renunţa mereu la ale sale, fără să ceară nimic în schimb. La Roma, în casa părin­tească, putea să locuiască într-un palat, înveşmântat cu haine moi, de purpură, şi mii de slujitori în preajmă, dar a preferat pâinea amară a străinilor. La Edessa, ar fi putut să se călugărească. Ar fi putut foarte bine să ajungă episcop sau măcar să păs­treze starea de linişte a rugăciunii în orice colibă de pustnic, dar, simţind în duh lacrimile şi durerea sfâşietoare a părinţilor lui (Eufimian şi Aglaida), nu a mai stat pe gânduri. În numele iubirii pentru părinţi, a renunţat până şi la gândul de a rămâne într-o mânăstire. A preferat umilinţa străzii şi răutatea oamenilor. S-a întors de unde a plecat, pentru a trăi la Roma, dar nu în bogăţie, ci în preajma casei tatălui său, ca un străin dispre­ţuit şi necunoscut de nimeni, îmbrăcat în zdren­ţe şi dormind sub cerul liber, în chip de cerşetor, de om fără că­pătâi.
Ani de zile îşi va duce viaţa neştiut de ni­meni, sub zidurile casei părinteşti, unde se va ruga fără oprire pentru binele şi liniştea părin­ţilor lui, trăind din res­turi şi gunoaie, până în ziua în care la Roma clopotele vor începe să bată singure, spre uimirea oamenilor şi a marilor pre­laţi, veniţi să-şi întâmpine împăratul. Era o zi de du­minică. Împăratul Onorie tocmai îşi ocupa jilţul cuve­nit la slujba Liturghiei, când va tresări auzind în Biserica Celor 12 Apostoli un glas de sus, ce îi cerea de îndată să-l caute pe Alexie, Omul lui Dumnezeu, şi să-l cinstească aşa cum se cuvine. Umblând din casă în casă, întreg alaiul împărătesc va ajunge întru târ­ziu la palatul lui Eufimian, unde, după mul­te căutări, va descoperi o flacără albă şi stră­lucitoare, ţâşnind din adăpostul de ani­male, iar alături, trupul lui Alexie, ce îşi găsise sfârşitul chiar în clipa aceea. Era senin la chip şi plăcut mirositor, iar în mâini ţinea un pergament, în care scria cine este, cum a plecat la Edessa şi ce viaţă a dus vreme de 17 ani, spre uimirea părinţilor lui, care acum nu mai ştiau ce trebuie să facă mai întâi - să plângă cu lacrimi multe şi amare pentru moarte sau să se veselească dimpreună cu tot poporul drept credin­cios, pentru aflarea fiului cel drag.

Alexie cel Cald

Rar întâlneşti un Sfânt mai sensibil şi mai smerit ca Alexie - un Sfânt de care nu te poţi apropia decât călcând uşor, discret, în paşi de po­rumbel. Cu stăruinţă şi fără pic de zarvă, începi să înţe­legi multe din tainele Sfân­tului. Chiar el te lu­minează, arătându-ţi, prin însăşi pilda vieţii lui, de ce în tot Bucu­reştiul există doar o singură bisericuţă cu hramul lui; de ce Sinaxarul îl numeşte Omul lui Dum­nezeu şi de ce ce bătrânii de la ţară îi fac mare sărbă­toare (Alexiile), rugându-l în fiecare început de martie să alunge vremea potriv­nică. Vremea cea rea.
La Sfântul Alexie am ajuns ca din întâmplare. Am ajuns trecând uşor gră­bit şi fără un gând anume pe strada Şerban Vodă, nu de­parte de vechiul pod Mărăşeşti şi impozanta mâ­năs­­tire Radu Vodă. Nu ştiu de ce m-am oprit din drum, chiar în dreptul bisericii Sfântului. Ştiu că ceva, ca şoapta unei adieri de vânt, mi-a cerut să iau aminte şi să privesc atent, pentru ca în clipa imediat urmă­toare să mă trezesc simplu şi nemeritat într-o altă lume, înconjurat de poezia unei zile incredibil de fru­moase, când toamna îşi revărsa pentru ultima oară lumina ei păstoasă, ca un fagure plin cu miere aurie şi blândă. Miere de octombrie, dulce şi săţioasă, aseme­nea răb­dării acestui Cuvios, numit simplu şi fără alte zor­zoane, pe limba oamenilor bătrâni şi curaţi de la ţară: Alexie cel Cald - Sfântul care, în credinţa popu­lară, închide pământul şi, până la venirea primăverii, apără ogoarele de păsări, insecte şi alte gujulii mă­runte.
Aşa l-am aflat pe Sfântul - într-o zi superbă de toamnă, dimpreună cu mica lui obşte de credincioase - enoriaşele părintelui Florian Burcea. Stăteau nu departe, pe o bancă din curtea bisericii, tăcute şi uşor visătoare, de parcă nu se mai îndurau să plece, încăl­zindu-se la revărsarea de linişte şi bunătate ce răz­bătea uşor dinspre icoana Sfântului - icoană făcă­toare de minuni, la care multă lume şi-a regăsit de-a lungul timpului împăcarea, sănătatea, sporul cel bun şi mă­nos al casei.

Minuni şi vindecări fără seamăn

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în biserica lui Alexie a fost modestia desăvârşită a locului şi emoţio­nantul obicei, impus de părintele Florian Burcea, de a trece cu Sfintele Daruri pe la fiecare credincios, pentru a-l mân­­gâia pe creştet şi a-i pronun­ţa în clar numele, cu toată solem­nitatea impusă de acest impor­tant moment liturgic, aşa cum n-am mai văzut în altă parte. Deşi pare greu de crezut, părin­tele Florian ţine minte zeci şi zeci de nume, pe care le rosteşte de fiecare dată apăsat, cu solem­nitate şi mult har, în timp ce enoriaşele bisericii îi stau mereu în preajmă, nelipsite şi gata parcă în orice clipă să sară şi să-şi ajute cu ceva duhovnicul. E felul lor de a fi prezente şi de a-şi arăta re­cunoştinţa pentru ajutorul primit, pentru mulţimea de daruri şi în­durări revărsate asupra lor.
Dacă te apropii şi intri în vor­bă cu ele, întrebându-le ce anu­me le aduce la Biserica lui Ale­xie, îţi dai seama că fiecare din­tre acele femei are a mulţumi Sfân­tului pentru ceva anume - o durere sau o încercare grea peste care a trecut cândva cu mila Domnului şi rugăciunea fierbinte a Cuvio­su­lui, întărită de bucuria unei împliniri sau a unei vin­decări miraculoase. Doamna Aurelia s-a rugat la icoa­nă şi astfel şi-a salvat fata dintr-o situaţie extrem de grea şi de complicată, pe când era plecată cu soţul, la muncă, în Israel. Doamna Constantin şi-a recâştigat casa, în urma unui proces, pe cât de absurd, pe atât de costisitor, în timp ce pentru prietena ei, doamna Emilia, a fost suficient să aducă în biserică fotografia fetei sale bolnave de cancer şi fata, internată într-un spital din Spania, a sunat-o câteva zile mai târziu să-i spună, plângând de bucurie, că nu mai era nevoie de operaţie, că s-a făcut cu ea o minune atât de mare, încât i-a uimit până şi pe medici.
Multe lucruri impresionează la Sfântul Alexie - de la graba cu care sare în ajutor, până la sfiala cu care aşteaptă retras şi aproape neştiut de nimeni, într-o biserică săracă şi prinsă în strânsoarea unor case obiş­nuite, de mahala. E o mare lecţie de smerenie pe care ne-o dă Caldul Alexie, dimpreună cu Sfinţii zugrăviţi pe cupolă; Sfinţi martirizaţi a doua oară, pe nişte pereţi scorojiţi de igrasie şi cuprinşi de fum, anume parcă să arate că Alexie nu are nimic de-a face cu sminteala şi bogăţiile trecătoare ale acestei lumi; că lucrarea lui stă mereu în ascuns, chiar sub privirile noastre, ca atunci pe când cerşea neştiut de nimeni, sub fereastra casei sale părinteşti de la Roma.

Minunea de pe vasul Concordia

E multă linişte şi odihnă în biserica lui Alexie cel Cald. Retrasă într-un colţ, tăcută şi cu broboada trasă discret pe frunte, doamna Alina Giurcan stă nemişcată şi pare că nu se mai satură să asculte acatistul Sfân­tului, laolaltă cu toate celelalte cânturi cuvenite Utre­niei. Dintre toate enoriaşele părintelui, doamna Alina locuieşte cel mai departe. E singura care traversează Bucureştiul. E singura care îşi face din drum o rugă­ciune, venind tocmai din marginea îndepărtată a car­tierului Dămăroaia - uneori schimbând mai multe autobuze, alteori mergând de-a dreptul pe jos. Nu se plânge niciodată că are serviciu, doi copii de crescut şi a trecut printr-o boală deosebit de grea. Tace, rabdă, se întăreşte ţinând la piept icoana Cuviosului Alexie şi nu lipseşte pentru nimic în lume la întâlnirea cu Sfântul, făcând din însăşi prezenţa ei în biserică o danie, o mică ofrandă de suflet, pentru toate întâm­plările fericite din viaţa ei - multe şi felurite. Ultima oară, Sfântul nu numai că i-a oferit un dar nesperat (o vacanţă minunată pe Mediterana), dar, în aceeaşi călătorie, a şi salvat-o de la moarte, dimpreună cu fa­milia - soţul şi cei doi copii, parcă anume să-i arate pu­terea credinţei, puterea lui Dumnezeu.
"Eram pe vasul Concordia, vasul care s-a scufun­dat, cum bine se ştie, la doar câţiva metri de mal. A fost ceva cumplit", îşi aminteşte doamna Alina. "Nu numai că vasul se înclinase pe o parte şi ameninţa să ne răstoarne cu totul, dar, peste toate, eu şi copiii mei ne-am ni­me­rit chiar în acea barcă de sal­vare care, blocându-se în aer, i-a obligat pe marinari să taie pa­râmele. Am căzut, în barcă fiind, de la 15 metri înălţime, moment în care mi-am văzut moartea cu ochii. E un moment aparte, un moment deosebit de intens şi plin de trăiri nelămurite. În acel mo­ment, închizi ochii, simţi că pe­ricolul e aproape, dar nu-ţi mai pasă. Ceea ce-ţi apare în minte este chiar viaţa ta - o viaţă dată pe înapoi cu repezitorul parcă, în momentele ei cele mai frumoase. Nici eu nu aş fi crezut, dar atunci, cu răsuflarea morţii în ceafă, mi-am revăzut cele mai plăcute clipe trăite de-a lun­gul anilor şi, contrar oricăror aşteptări, nu mi-a plă­cut ce am văzut. Brusc, ca un duş rece şi neaşteptat, mi-am dat seama cât de săracă sunt în momente de fericire; cât de puţin am trăit cu adevărat, profund şi frumos, în această via­ţă meschină, egoistă şi mereu limitată de gânduri şi pofte inu­tile. A fost o mare lec­ţie despre marile trufii şi amăgiri ale vieţii. O lecţie la care nimeni, dar absolut nimeni nu se aştepta. Pe vas eram 3.200 de pasageri şi alţi 1.100 de oameni se aflau în serviciul nostru. Trăiam într-un lux şi o risipă de neimaginat, pe­trecând prin restaurante, clu­buri de noapte, magazine de firmă sau săli de cinema... În noap­tea fatidică, stăteam liniştită cu fa­milia, în sala de spectacole, ur­mărind un program uimitor, de ilu­zionism. Atunci s-a auzit o bubuitură şi vasul s-a în­clinat. În mod neaşteptat, oa­menii nu s-a speriat. Au rămas la locurile lor, crezând că totul făcea parte din spectacol. Abia când l-au văzut pe iluzionist că o ia la fugă, s-au panicat şi ei. Abia atunci au realizat ca­tastrofa şi au început să se bulucească spre ieşire, să se calce în picioare. De­geaba încerca personalul na­vei să ne liniştească. Totul se transformase într-un haos de nedescris - lumina era stinsă, iar din cele 20 de lifturi (elegante, cu oglinzi de cristal şi vitralii) nu func­ţio­na niciunul. Eram captivi, ca nişte şoareci prinşi în cursă.Eu însă nu mi-am pierdut cum­­pătul. Vedeam cum oamenii calcă unii pe alţii, cum în­gri­jitorii persoa­nelor cu handicap lăsau la voia în­tâmplării scaunul cu rotile şi ei o luau la fugă, care încotro. A fost ceva groaznic, ce­va ori­bil, peste ca­re am trecut, strân­gân­du-mi la piept co­piii şi rostind în­con­tinuu rugă­ciuni. Când, în sfâr­şit, am pus piciorul pe ţărm şi mi-am văzut copiii în siguranţă, parcă m-am trezit dintr-un coşmar. M-am tre­zit cu rugăciunea pe buze, în timp ce strângeam în mâini, cu putere, icoana Sfântului Alexie. Era o icoană mai veche, pe care nu ştiu nici când o luasem cu mine şi nici când am scos-o să-mi apăr copiii de necaz. Fără să-i fi cerut ceva, Sfântul mă însoţise tot timpul, aşa cum îi era firea - discret, răbdător şi în tăcere".

*

E cu neputinţă să nu prinzi drag de Sfântul Alexie şi să nu te mai poţi des­prinde de biserica lui. Une­ori, stârnite de căldura mola­tecă a unei zile de toam­nă, enoriaşele părin­te­lui Florian deapănă amintiri, umplând curtea bisericii de întâm­plări uimitoare. Sunt poveşti şi fapte de viaţă care arată, simplu şi fără multă zarvă, de ce în tot Bucu­reştiul există doar o singură bisericuţă cu hra­mul Sfântului; de ce Sinaxarul îl numeşte Omul lui Dum­nezeu şi de ce ce bătrânii de la ţară îi fac mare săr­bătoare (Alexiile), rugându-l în fiecare început de martie să alunge vremea potrivnică. Vremea cea rea. Viscolul, frigul oţelit şi troienele cât casa, întunericul şi toate spaimele cele cumplite ale nopţii fără de sfârşit.

Obiceiuri şi tradiţii legate de Sfântul Alexie

Cândva, pentru oa­me­nii de de la ţară, sărbă­toarea din 17 martie era un important prag ca­len­daristic. Prin tradiţie, Cu­viosul Alexie era con­siderat Sfântul fami­liilor fără copii, dar şi patro­nul vieţui­toa­relor care ier­nează sub pă­mânt, sub pietre, în scor­buri, sub scoarţa copa­cilor. Astfel, după Ziua Cru­cii, sărbătorită la 14 sep­tem­brie, se spune ca Sfântul Ale­xie încuie Pământul, pentru a-i feri pe oameni de pagu­bele pe care micile vietăţi le pot provoca, iar în ziua de 17 martie, este mo­mentul în care Cuviosul încălzeşte Pă­mântul pentru a elibera vie­tăţile din hi­ber­nare.
Alexie cel Cald mai era socotit stăpânul şerpilor, prin urmare ziua lui e şi Ziua Şar­pelui. Se zicea că dacă întâl­neşti în ziua lui Alexie orice fel de şarpe, nu trebuie să-l ucizi, altfel rişti să ai o cum­pănă în acel an. Şarpelui nu i se pronunţa numele de ziua lui, pentru a-i putea fi câş­tigată bună­voinţa pe timpul verii. În cazul în care cineva rostea din greşeală cuvântul şarpe, acesta trebuia să spună neapărat un descântec. În unele regiuni, se făcea un foc mare într-o groapă, se punea într-o oală apă şi o bucată de mămăligă, ca să aibă şerpii ce bea şi ce mânca, ca să nu iasă din groapa aceea toată vara. De asemenea, momârlanii evitau de Alexii să ia în mână un obiect ascuţit, deoarece se credea că omul va vedea numai şerpi pe tot parcursul anului.
Se mai zice că Sfântul Alexie ar fi avut mai multe înfăţişări. O legendă povesteşte că, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate şi le-a închis într-o raclă şi l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns la destinaţie, Alexie nu a putut rezista, însă, curiozităţii şi a deschis racla, astfel încât toate acestea s-au răspândit din nou pe pământ. Pentru că nu a ascultat de Dum­nezeu, Alexie a fost pedepsit să adune, între 17 martie şi 14 septembrie, insectele împrăştiate prin lume.
În alte zone ale ţării, Sărbătoarea Cuviosului Alexie mai este numită şi Ziua Peştelui sau Retezatul Stupilor, pentru că peştii încep să se zbată în ape, iar albinele ies din stupi. Pescarii susţin că Sfântul Alexie este cel care aduce peştii din adâncuri la suprafaţa apelor. Ei obişnuiau să ţină post negru toată ziua sau să prindă un singur peştişor, pe care, după ce-l descântau, îl mâncau de viu, în speranţa unui an spornic la pescuit.
În ziua de Alexii, oamenii de la sate obişnuiau să aprindă focurile prin livezi, acestea simbolizând curăţenia rituală a gospodăriilor, pentru a ajuta soarele să depăşească momentul echinocţiului de primăvară. În zorii zilei, se măturau şi se greblau curţile, livezile şi grădinile, iar gunoaielor li se dădea foc. Era de bine ca în dimineaţa acestei zile să se afume gospodăria cu petice aprinse, cu busuioc şi cu tămâie, iar focurile să se facă în mijlocul grădinii ori livezii, crezându-se că astfel ograda va fi păzită de insecte, iar oamenii şi vitele, de boli şi muşcături de şarpe.
Tot în această zi, se legau tulpinile pomilor fruc­tiferi cu paie, ca să nu dea omizile pe crengi, se suna din clopoţei sau se făceau zgomote, bătând în fiare vechi, pentru ca să sperie târâtoarele şi toate gujuliile (insectele, adică).
Tot în această zi se făceau şi previziuni meteoro­logice. Se zice că de Alexii încep să cânte broaştele. Dacă broaştele cântă înainte de 17 martie, atunci e semn că primăvara va fi lungă şi rea. Dacă încep să cânte chiar în ziua de Alexii, atunci e semn că vor urma zile blânde şi călduroase.