Alexie, Omul lui Dumnezeu

Sfântul care încuie Pământul pentru păsări și insecte, până la venirea primăverii

Din prima clipă, mi-a plăcut această biseri­cuță ascunsă discret printre casele din spatele bulevardului Cantemir, nu departe de mânăstirea Radu Vodă și bătrânul Pod Mărășești. Din prima clipă l-am îndrăgit pe acest Sfânt, singurul fiu al unei familii de romani bogați - un răsfățat al soartei care, brusc și fără să lase vreo vorbă părinților, și-a lepădat hainele lui de mătase cu brâu din fir aurit și a fugit în lume, tocmai la Edessa, pentru a se în­china Icoanei cu chipul nefăcut de mână și pentru a afla, în noian de lacrimi și rugăciuni, ma­rele adevăr - cine este și ce drum are de urmat în viață.

Cerșetor la curtea tatălui său

E cu neputință să nu prinzi drag de Sfântul Alexie. E cu neputință să nu te pleci în fața suferinței lui și să nu te în­trebi cum acest om a avut puterea de a renunța mereu la ale sale, fără să ceară nimic în schimb. La Roma, în casa părin­tească, putea să locuiască într-un palat, înveșmântat cu haine moi, de purpură, și mii de slujitori în preajmă, dar a preferat pâinea amară a străinilor. La Edessa, ar fi putut să se călugărească. Ar fi putut foarte bine să ajungă episcop sau măcar să păs­treze starea de liniște a rugăciunii în orice colibă de pustnic, dar, simțind în duh lacrimile și durerea sfâșietoare a părinților lui (Eufimian și Aglaida), nu a mai stat pe gânduri. În numele iubirii pentru părinți, a renunțat până și la gândul de a rămâne într-o mânăstire. A preferat umilința străzii și răutatea oamenilor. S-a întors de unde a plecat, pentru a trăi la Roma, dar nu în bogăție, ci în preajma casei tatălui său, ca un străin dispre­țuit și necunoscut de nimeni, îmbrăcat în zdren­țe și dormind sub cerul liber, în chip de cerșetor, de om fără că­pătâi.
Ani de zile își va duce viața neștiut de ni­meni, sub zidurile casei părintești, unde se va ruga fără oprire pentru binele și liniștea părin­ților lui, trăind din res­turi și gunoaie, până în ziua în care la Roma clopotele vor începe să bată singure, spre uimirea oamenilor și a marilor pre­lați, veniți să-și întâmpine împăratul. Era o zi de du­minică. Împăratul Onorie tocmai își ocupa jilțul cuve­nit la slujba Liturghiei, când va tresări auzind în Biserica Celor 12 Apostoli un glas de sus, ce îi cerea de îndată să-l caute pe Alexie, Omul lui Dumnezeu, și să-l cinstească așa cum se cuvine. Umblând din casă în casă, întreg alaiul împărătesc va ajunge întru târ­ziu la palatul lui Eufimian, unde, după mul­te căutări, va descoperi o flacără albă și stră­lucitoare, țâșnind din adăpostul de ani­male, iar alături, trupul lui Alexie, ce își găsise sfârșitul chiar în clipa aceea. Era senin la chip și plăcut mirositor, iar în mâini ținea un pergament, în care scria cine este, cum a plecat la Edessa și ce viață a dus vreme de 17 ani, spre uimirea părinților lui, care acum nu mai știau ce trebuie să facă mai întâi - să plângă cu lacrimi multe și amare pentru moarte sau să se veselească dimpreună cu tot poporul drept credin­cios, pentru aflarea fiului cel drag.

Alexie cel Cald

Rar întâlnești un Sfânt mai sensibil și mai smerit ca Alexie - un Sfânt de care nu te poți apropia decât călcând ușor, discret, în pași de po­rumbel. Cu stăruință și fără pic de zarvă, începi să înțe­legi multe din tainele Sfân­tului. Chiar el te lu­minează, arătându-ți, prin însăși pilda vieții lui, de ce în tot Bucu­reștiul există doar o singură bisericuță cu hramul lui; de ce Sinaxarul îl numește Omul lui Dum­nezeu și de ce ce bătrânii de la țară îi fac mare sărbă­toare (Alexiile), rugându-l în fiecare început de martie să alunge vremea potriv­nică. Vremea cea rea.
La Sfântul Alexie am ajuns ca din întâmplare. Am ajuns trecând ușor gră­bit și fără un gând anume pe strada Șerban Vodă, nu de­parte de vechiul pod Mărășești și impozanta mâ­năs­­tire Radu Vodă. Nu știu de ce m-am oprit din drum, chiar în dreptul bisericii Sfântului. Știu că ceva, ca șoapta unei adieri de vânt, mi-a cerut să iau aminte și să privesc atent, pentru ca în clipa imediat urmă­toare să mă trezesc simplu și nemeritat într-o altă lume, înconjurat de poezia unei zile incredibil de fru­moase, când toamna își revărsa pentru ultima oară lumina ei păstoasă, ca un fagure plin cu miere aurie și blândă. Miere de octombrie, dulce și sățioasă, aseme­nea răb­dării acestui Cuvios, numit simplu și fără alte zor­zoane, pe limba oamenilor bătrâni și curați de la țară: Alexie cel Cald - Sfântul care, în credința popu­lară, închide pământul și, până la venirea primăverii, apără ogoarele de păsări, insecte și alte gujulii mă­runte.
Așa l-am aflat pe Sfântul - într-o zi superbă de toamnă, dimpreună cu mica lui obște de credincioase - enoriașele părintelui Florian Burcea. Stăteau nu departe, pe o bancă din curtea bisericii, tăcute și ușor visătoare, de parcă nu se mai îndurau să plece, încăl­zindu-se la revărsarea de liniște și bunătate ce răz­bătea ușor dinspre icoana Sfântului - icoană făcă­toare de minuni, la care multă lume și-a regăsit de-a lungul timpului împăcarea, sănătatea, sporul cel bun și mă­nos al casei.

Minuni și vindecări fără seamăn

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în biserica lui Alexie a fost modestia desăvârșită a locului și emoțio­nantul obicei, impus de părintele Florian Burcea, de a trece cu Sfintele Daruri pe la fiecare credincios, pentru a-l mân­­gâia pe creștet și a-i pronun­ța în clar numele, cu toată solem­nitatea impusă de acest impor­tant moment liturgic, așa cum n-am mai văzut în altă parte. Deși pare greu de crezut, părin­tele Florian ține minte zeci și zeci de nume, pe care le rostește de fiecare dată apăsat, cu solem­nitate și mult har, în timp ce enoriașele bisericii îi stau mereu în preajmă, nelipsite și gata parcă în orice clipă să sară și să-și ajute cu ceva duhovnicul. E felul lor de a fi prezente și de a-și arăta re­cunoștința pentru ajutorul primit, pentru mulțimea de daruri și în­durări revărsate asupra lor.
Dacă te apropii și intri în vor­bă cu ele, întrebându-le ce anu­me le aduce la Biserica lui Ale­xie, îți dai seama că fiecare din­tre acele femei are a mulțumi Sfân­tului pentru ceva anume - o durere sau o încercare grea peste care a trecut cândva cu mila Domnului și rugăciunea fierbinte a Cuvio­su­lui, întărită de bucuria unei împliniri sau a unei vin­decări miraculoase. Doamna Aurelia s-a rugat la icoa­nă și astfel și-a salvat fata dintr-o situație extrem de grea și de complicată, pe când era plecată cu soțul, la muncă, în Israel. Doamna Constantin și-a recâștigat casa, în urma unui proces, pe cât de absurd, pe atât de costisitor, în timp ce pentru prietena ei, doamna Emilia, a fost suficient să aducă în biserică fotografia fetei sale bolnave de cancer și fata, internată într-un spital din Spania, a sunat-o câteva zile mai târziu să-i spună, plângând de bucurie, că nu mai era nevoie de operație, că s-a făcut cu ea o minune atât de mare, încât i-a uimit până și pe medici.
Multe lucruri impresionează la Sfântul Alexie - de la graba cu care sare în ajutor, până la sfiala cu care așteaptă retras și aproape neștiut de nimeni, într-o biserică săracă și prinsă în strânsoarea unor case obiș­nuite, de mahala. E o mare lecție de smerenie pe care ne-o dă Caldul Alexie, dimpreună cu Sfinții zugrăviți pe cupolă; Sfinți martirizați a doua oară, pe niște pereți scorojiți de igrasie și cuprinși de fum, anume parcă să arate că Alexie nu are nimic de-a face cu sminteala și bogățiile trecătoare ale acestei lumi; că lucrarea lui stă mereu în ascuns, chiar sub privirile noastre, ca atunci pe când cerșea neștiut de nimeni, sub fereastra casei sale părintești de la Roma.

Minunea de pe vasul Concordia

E multă liniște și odihnă în biserica lui Alexie cel Cald. Retrasă într-un colț, tăcută și cu broboada trasă discret pe frunte, doamna Alina Giurcan stă nemișcată și pare că nu se mai satură să asculte acatistul Sfân­tului, laolaltă cu toate celelalte cânturi cuvenite Utre­niei. Dintre toate enoriașele părintelui, doamna Alina locuiește cel mai departe. E singura care traversează Bucureștiul. E singura care își face din drum o rugă­ciune, venind tocmai din marginea îndepărtată a car­tierului Dămăroaia - uneori schimbând mai multe autobuze, alteori mergând de-a dreptul pe jos. Nu se plânge niciodată că are serviciu, doi copii de crescut și a trecut printr-o boală deosebit de grea. Tace, rabdă, se întărește ținând la piept icoana Cuviosului Alexie și nu lipsește pentru nimic în lume la întâlnirea cu Sfântul, făcând din însăși prezența ei în biserică o danie, o mică ofrandă de suflet, pentru toate întâm­plările fericite din viața ei - multe și felurite. Ultima oară, Sfântul nu numai că i-a oferit un dar nesperat (o vacanță minunată pe Mediterana), dar, în aceeași călătorie, a și salvat-o de la moarte, dimpreună cu fa­milia - soțul și cei doi copii, parcă anume să-i arate pu­terea credinței, puterea lui Dumnezeu.
"Eram pe vasul Concordia, vasul care s-a scufun­dat, cum bine se știe, la doar câțiva metri de mal. A fost ceva cumplit", își amintește doamna Alina. "Nu numai că vasul se înclinase pe o parte și amenința să ne răstoarne cu totul, dar, peste toate, eu și copiii mei ne-am ni­me­rit chiar în acea barcă de sal­vare care, blocându-se în aer, i-a obligat pe marinari să taie pa­râmele. Am căzut, în barcă fiind, de la 15 metri înălțime, moment în care mi-am văzut moartea cu ochii. E un moment aparte, un moment deosebit de intens și plin de trăiri nelămurite. În acel mo­ment, închizi ochii, simți că pe­ricolul e aproape, dar nu-ți mai pasă. Ceea ce-ți apare în minte este chiar viața ta - o viață dată pe înapoi cu repezitorul parcă, în momentele ei cele mai frumoase. Nici eu nu aș fi crezut, dar atunci, cu răsuflarea morții în ceafă, mi-am revăzut cele mai plăcute clipe trăite de-a lun­gul anilor și, contrar oricăror așteptări, nu mi-a plă­cut ce am văzut. Brusc, ca un duș rece și neașteptat, mi-am dat seama cât de săracă sunt în momente de fericire; cât de puțin am trăit cu adevărat, profund și frumos, în această via­ță meschină, egoistă și mereu limitată de gânduri și pofte inu­tile. A fost o mare lec­ție despre marile trufii și amăgiri ale vieții. O lecție la care nimeni, dar absolut nimeni nu se aștepta. Pe vas eram 3.200 de pasageri și alți 1.100 de oameni se aflau în serviciul nostru. Trăiam într-un lux și o risipă de neimaginat, pe­trecând prin restaurante, clu­buri de noapte, magazine de firmă sau săli de cinema... În noap­tea fatidică, stăteam liniștită cu fa­milia, în sala de spectacole, ur­mărind un program uimitor, de ilu­zionism. Atunci s-a auzit o bubuitură și vasul s-a în­clinat. În mod neașteptat, oa­menii nu s-a speriat. Au rămas la locurile lor, crezând că totul făcea parte din spectacol. Abia când l-au văzut pe iluzionist că o ia la fugă, s-au panicat și ei. Abia atunci au realizat ca­tastrofa și au început să se bulucească spre ieșire, să se calce în picioare. De­geaba încerca personalul na­vei să ne liniștească. Totul se transformase într-un haos de nedescris - lumina era stinsă, iar din cele 20 de lifturi (elegante, cu oglinzi de cristal și vitralii) nu func­țio­na niciunul. Eram captivi, ca niște șoareci prinși în cursă. Eu însă nu mi-am pierdut cum­­pătul. Vedeam cum oamenii calcă unii pe alții, cum în­gri­jitorii persoa­nelor cu handicap lăsau la voia în­tâmplării scaunul cu rotile și ei o luau la fugă, care încotro. A fost ceva groaznic, ce­va ori­bil, peste ca­re am trecut, strân­gân­du-mi la piept co­piii și rostind în­con­tinuu rugă­ciuni. Când, în sfâr­șit, am pus piciorul pe țărm și mi-am văzut copiii în siguranță, parcă m-am trezit dintr-un coșmar. M-am tre­zit cu rugăciunea pe buze, în timp ce strângeam în mâini, cu putere, icoana Sfântului Alexie. Era o icoană mai veche, pe care nu știu nici când o luasem cu mine și nici când am scos-o să-mi apăr copiii de necaz. Fără să-i fi cerut ceva, Sfântul mă însoțise tot timpul, așa cum îi era firea - discret, răbdător și în tăcere".

*

E cu neputință să nu prinzi drag de Sfântul Alexie și să nu te mai poți des­prinde de biserica lui. Une­ori, stârnite de căldura mola­tecă a unei zile de toam­nă, enoriașele părin­te­lui Florian deapănă amintiri, umplând curtea bisericii de întâm­plări uimitoare. Sunt povești și fapte de viață care arată, simplu și fără multă zarvă, de ce în tot Bucu­reștiul există doar o singură bisericuță cu hra­mul Sfântului; de ce Sinaxarul îl numește Omul lui Dum­nezeu și de ce ce bătrânii de la țară îi fac mare săr­bătoare (Alexiile), rugându-l în fiecare început de martie să alunge vremea potrivnică. Vremea cea rea. Viscolul, frigul oțelit și troienele cât casa, întunericul și toate spaimele cele cumplite ale nopții fără de sfârșit.

Obiceiuri și tradiții legate de Sfântul Alexie

Cândva, pentru oa­me­nii de de la țară, sărbă­toarea din 17 martie era un important prag ca­len­daristic. Prin tradiție, Cu­viosul Alexie era con­siderat Sfântul fami­liilor fără copii, dar și patro­nul viețui­toa­relor care ier­nează sub pă­mânt, sub pietre, în scor­buri, sub scoarța copa­cilor. Astfel, după Ziua Cru­cii, sărbătorită la 14 sep­tem­brie, se spune ca Sfântul Ale­xie încuie Pământul, pentru a-i feri pe oameni de pagu­bele pe care micile vietăți le pot provoca, iar în ziua de 17 martie, este mo­mentul în care Cuviosul încălzește Pă­mântul pentru a elibera vie­tățile din hi­ber­nare.
Alexie cel Cald mai era socotit stăpânul șerpilor, prin urmare ziua lui e și Ziua Șar­pelui. Se zicea că dacă întâl­nești în ziua lui Alexie orice fel de șarpe, nu trebuie să-l ucizi, altfel riști să ai o cum­pănă în acel an. Șarpelui nu i se pronunța numele de ziua lui, pentru a-i putea fi câș­tigată bună­voința pe timpul verii. În cazul în care cineva rostea din greșeală cuvântul șarpe, acesta trebuia să spună neapărat un descântec. În unele regiuni, se făcea un foc mare într-o groapă, se punea într-o oală apă și o bucată de mămăligă, ca să aibă șerpii ce bea și ce mânca, ca să nu iasă din groapa aceea toată vara. De asemenea, momârlanii evitau de Alexii să ia în mână un obiect ascuțit, deoarece se credea că omul va vedea numai șerpi pe tot parcursul anului.
Se mai zice că Sfântul Alexie ar fi avut mai multe înfățișări. O legendă povestește că, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate și le-a închis într-o raclă și l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns la destinație, Alexie nu a putut rezista, însă, curiozității și a deschis racla, astfel încât toate acestea s-au răspândit din nou pe pământ. Pentru că nu a ascultat de Dum­nezeu, Alexie a fost pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate prin lume.
În alte zone ale țării, Sărbătoarea Cuviosului Alexie mai este numită și Ziua Peștelui sau Retezatul Stupilor, pentru că peștii încep să se zbată în ape, iar albinele ies din stupi. Pescarii susțin că Sfântul Alexie este cel care aduce peștii din adâncuri la suprafața apelor. Ei obișnuiau să țină post negru toată ziua sau să prindă un singur peștișor, pe care, după ce-l descântau, îl mâncau de viu, în speranța unui an spornic la pescuit.
În ziua de Alexii, oamenii de la sate obișnuiau să aprindă focurile prin livezi, acestea simbolizând curățenia rituală a gospodăriilor, pentru a ajuta soarele să depășească momentul echinocțiului de primăvară. În zorii zilei, se măturau și se greblau curțile, livezile și grădinile, iar gunoaielor li se dădea foc. Era de bine ca în dimineața acestei zile să se afume gospodăria cu petice aprinse, cu busuioc și cu tămâie, iar focurile să se facă în mijlocul grădinii ori livezii, crezându-se că astfel ograda va fi păzită de insecte, iar oamenii și vitele, de boli și mușcături de șarpe.
Tot în această zi, se legau tulpinile pomilor fruc­tiferi cu paie, ca să nu dea omizile pe crengi, se suna din clopoței sau se făceau zgomote, bătând în fiare vechi, pentru ca să sperie târâtoarele și toate gujuliile (insectele, adică).
Tot în această zi se făceau și previziuni meteoro­logice. Se zice că de Alexii încep să cânte broaștele. Dacă broaștele cântă înainte de 17 martie, atunci e semn că primăvara va fi lungă și rea. Dacă încep să cânte chiar în ziua de Alexii, atunci e semn că vor urma zile blânde și călduroase.