La Cluj, în inima artei: GALERIA PLAN B

Pictorii de pe Someş au spart barierele internaţionale

Povestea care urmează este a unui succes tulbu­rător şi neaşteptat al artei vizuale ro­mâneşti contemporane. Totul a început nu demult, în 2005, atunci când câţiva tineri plasticieni din Cluj s-au hotărât să-şi ia soarta în piept şi să bată împreună la porţile consacrării. Aveau toţi o încredere senină în steaua lor, un entuziasm fără leac şi, înainte de toate, un talent puternic, febril şi şcolit. Şi voiau să ardă etapele luptei cu indiferenţa şi birocraţia de la noi. Şi mai erau şi buni prieteni. Aşa că s-au decis să fon­deze împreună o galerie, făcută după reguli occiden­tale: Galeria Plan B. Iniţiatorii acestui proiect au fost Adrian Ghenie, unul dintre cei mai importanţi pictori de azi ai României, şi Mihai Pop, considerat de mulţi specialişti în artele plastice drept cel mai bun galerist român de azi. La doar doi ani de la înfiinţare, în 2007, Fundaţia Plan B reprezenta deja România la Bienala de la Veneţia, adică la una dintre cele mai importante expo­ziţii din arta lumii. În şapte ani, numele Plan B a devenit sinonim cu prestigiul şi succesul românesc. Adrian Ghenie, Mircea Cantor, Victor Man, Ciprian Mureşan şi Cristi Pogăcean sunt doar câţiva dintre clujenii care s-au impus cu forţă în Occident. În 2011, Mir­cea Cantor, care trăieşte acum la Paris, a primit pre­miul Marcel Duchamp, unul dintre marile premii din arta vizuală contemporană, acordat de Centrul Pompidou şi de Târgul internaţional de artă con­temporană FIAC, Paris. Acelaşi Mircea Cantor, tot la FIAC, a instalat anul acesta o casă maramure­şeană din lemn, chiar în miezul regal al Parisului, în Jardin des Tuileries. Şi casa a intrat într-o nebă­nuită şi subtilă rezonanţă cu Luvrul şi cu toate ce­le­lalte palate din jur. Între timp, povestea de succes a galeriei Plan B a continuat pe toate planurile. Lu­crările tinerilor artişti clujeni se vând acum în Oc­ci­dent, "în ritm de samba”, cu mii şi zeci de mii de euro. La doar 36 de ani, pictorul Adrian Ghenie, care se împarte şi el între Berlin şi Cluj, pulveri­zează, cu tablourile lui create sub imperiul visării neoexpresioniste şi al clar-obscurului, toate recor­durile româneşti contemporane. Anul acesta, el a vân­dut la o licitaţie, la Paris, un portret, "Pie fight study 2012”, cu 58.000 de euro. Şi, aproape ca într-un basm, în care totul pare posibil, clujenii expun dezlănţuiţi în toate colţurile lumii. Toţi aceşti artişti tineri, cu perso­na­lităţi puternice şi distincte, au trasformat Clujul într-un nod cunoscut şi important pe harta picturii con­temporane. În Occident şi în ţară, se vorbeşte tot mai mult despre Şcoala de la Cluj, comparată, prin tăria ei şi forţa ei de explozie a imaginilor, cu prestigioasele Şcoli de pictură de la Leipzig şi Dresda. Astfel încât, în această toamnă, într-o expoziţie care va fi deschisă până la sfârşitul anului la San Francisco, Clujul a fost invitat de prestigiosul muzeu Moma să expună alături de alte cinci oraşe ale lumii, considerate centre cultu­rale emergente, care dau impuls artei contemporane de azi.
Cam astea erau ecourile pe care le ştiam eu despre captivanta poveste a artei clujene. Aşa că atunci când Mihai Pop m-a invitat în oraşul de pe Someş ca să văd mai multe şi să stăm de vorbă pe îndelete, m-am dus bucuros. Plecam în inima artei, la Cluj.

MIHAI POP

"Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav!”

Pe Mihai Pop l-am întâlnit la Fabrica de Pensule, cea care a devenit în câţiva ani centrul nervos al artei tinere clujene. Fondată în 2009 de Mihai Pop şi de alţi câţiva entuziaşti, ca o federaţie de artă a unor ga­le­rii experimentale, fundaţii culturale şi ateliere de artişti, Fabrica de Pensule este un spaţiu under­ground, din acelea tipic industriale, sufocate de tranziţie, şi care contrastează extraordinar de ciudat şi de frumos cu efervescenţa artiştilor români şi străini care roiesc pe acolo, cu figurile lor rasate şi lucrări provocatoare şi inspirate. Chiar deasupra zonei în care era galeria Plan B, sta scris, cu litere de-o şchioapă: "Nu uita că eşti artist! Nu-ţi pierde curajul, nu-ţi fie teamă de nimic! Vei răzbi! Să creezi ca un zeu, să porunceşti ca un rege, să munceşti ca un sclav!”. Erau cuvin­tele lui Brân­cuşi, parte dintr-un proiect al Ale­xandrei Croitoru expus recent la Galeria Plan B. În prima seară, am asistat la Fabrica de Pensule la o sal­bă de vernisaje şi am cunoscut gale­rişti şi artişti remarcabili, aşa cum este pictorul Constantin Flon­dor din Timişoara. Despre toate acestea voi scrie separat. Cu Mi­hai Pop, nu am putut sta de vorbă atunci, pentru că era ca argintul viu, trecea cu o bucu­rie frenetică de la un artist la altul, pe cori­doarele şi pe scările acelui mas­to­dont cotropit de artă. Abia a doua zi l-am prins, atunci când şi-a con­cen­trat pentru interviu energia lui elec­trică, cu care îşi pregătea ar­tiştii şi lucrările pentru marile târguri de artă ce urmau.

Fabrica de Pensule

- Cum a început povestea Plan B? Ştiu că numele ga­le­riei voastre nu-i de­loc întâmplător...

- La Cluj, am început în 2005. Du­pă care, în 2008, am mai deschis un al doilea spaţiu Plan B, la Berlin, care acum este în plin centrul Berlinului, pe Pots­damer Strasse. Totul a mers, de la început, destul de repede şi bine. Eu îi cunoş­team pe majoritatea artiştilor cu care lu­crez azi. De aceea, Plan B este un pro­iect comun, născut din cola­borări anteri­oa­re. De asta se şi nu­meşte Plan B, pen­tru că noi am avut şi un Plan A. Planul A a fost la Gale­ria Universităţii de Artă din Cluj, unde am făcut eu pro­gra­mul doi ani şi jumătate, începând din 2000. Dar acolo n-a prea mers treaba. Ideea de proiect cu o anu­mită direcţie, de proiect curatorial, era prea preten­ţioasă pentru o structură greoaie de tipul Universitatea de Artă. Profesorii ar fi vrut altceva, un spaţiuneverte­brat, cu expoziţii didactice, pe când eu îmi doream un loc în care studenţii să expună cu un anumit sens. Iar sen­sul ăsta nu-i interesa, nu le plăcea domnilor profesori, şi tot timpul a fost un fel de conflict mocnit. Pentru că eu mă uitam atunci mai degrabă la ce fac studenţii acasă, nu la şcoa­lă. Ştiţi, există şi fractura asta: şcoala nu le dă studen­ţilor ceea ce ar fi în spiritul lor sau al epocii lor, pentru că profesorii nu sunt adap­taţi şi le cer lucruri plicticoa­se. Şi atunci, ei îşi fac arta acasă. Acea primă galerie a noastră se numea "Ataş”. Eu i-am dat numele ăsta. A stat închisă aproape zece ani, până când anul trecut, câţiva studenţi au redeschis-o, dar din păcate spaţiul s-a pierdut definitiv acum. Pentru noi a fost importantă practica de la "Ataş”. Eu mă jucam de-a galeristul, ei de-a artiştii serioşi. Deşi eram toţi studenţi. Ei, adică Ciprian Mureşan, Victor Man, Cristi Pogăcean, Istvan Laszlo şi ceilalţi cu care am colaborat atunci. Acolo am lucrat prima dată cu ei. A fost o asumare totală a ceva făcut de noi şi pentru noi. Când am deschis galeria în 2005, eram deja maturi şi simţeam că era timpul facem ceva consistent. Întrebarea noastră de atunci a fost clară: putem trăi din ceea ce facem? Sau vom fi condamnaţi mereu la aceas­tă rup­tură, să avem un job de - de exemplu, graphic designer - şi să facem artă după amiază? Sigur, banii publici erau încă foarte puţini, aşa cum sunt şi acum, aşa că ne-am propus să încer­căm să ne facem noi banii noştri. Şi am hotărât să mer­gem la târgurile de artă ale lumii, dar la cele bune, importante, unde lucrul nostru poate fi bine receptat. Am pus în proiect tot ce câşti­gam, iar la înce­put era puţin. Următorul pas era să fim prezenţi într-o zonă în care arta era funcţională, dintr-o capitală culturală a lumii, cum era Berlinul, de pildă. Deja începuse să se audă de noi, ieşeam tot mai des în Occident, iar lumea de-acolo începuse să ne aprecieze arta şi coerenţa programului. În 2008, ne-am hotărât să deschidem o galerie permanentă Plan B şi la Berlin. Şi a funcţionat, am noroc că acolo am o colegă ex­cep­ţională, Mihaela Luţea, care se ocupă de galerie. Un spaţiu frumos, dar costisitor.

- Şi cum faceţi faţă?

- Din ceea ce vindem. Ne mişcăm cât de bine pu­tem, dar nu-i cea mai uşoară perioadă.

O fuziune a sufletelor

- Aţi apucat taurul de coarne, aţi îndrăznit să fa­ceţi lucruri pe care puţini artişti din România le fac. Mulţi aşteaptă galeristul providenţial, care să-i des­copere şi să-i propulseze.

- Noi nu am aşteptat ajutor de la nimeni. Când am deschis galeria, am încercat s-o facem bine. Şi mai ştiam că arta noastră era bună.

- Aţi lucrat de la început împreună? Vă sfătuiţi între voi, cum făceau impresioniştii pe vremuri?

- Plan B a fost o platformă pe care a adus împre­ună, grosso modo, două grupuri. Unii erau deja consti­tuiţi: Ciprian Mureşan, Gabriela Vanga şi Mircea Can­tor lucrau demult împreună. Ei ieşiseră în lume înain­tea noastră, Mircea Cantor nu avea nevoie de o galerie de aici, pentru că era deja bine reprezentat în Vest. Dar el a fost extrem de încântat de proiec­tul Plan B şi s-a implicat cu energia lui bună, cu sfaturi şi cunoştinţe. Şi s-a ocupat de câteva expoziţii ale noastre. Mircea Can­tor a fost un pionier. Studiase în Franţa, la Nantes, şi aducea şi foarte multă informaţie pentru acei ani. Alt pionier a fost Victor Man, pentru pictori. El făcea parte din al doilea grup de artişti: Victor Man, Adrian Ghe­nie şi Şerban Savu. Toţi au fost colegi la Universitatea de Artă clujeană. Iar eu îi cunoş­team bine şi, cumva, prin Plan B, i-am pus împreună pe aceşti pictori neo­figurativi şi pe aceşti artişti con­ceptualişti - toţi, foarte interesanţi. Iar ei s-au împrie­tenit. Fuziunea a funcţio­nat foarte bine. Aşa că şi în ziua de azi, când unii s-au mai împrăştiat prin lume, ei tot îşi scriu, se sfătuiesc, fac proiecte împreună. Este o prietenie incredibil de fru­moasă, care ne leagă pe toţi! Şi dacă ai cinci oameni va­loroşi şi care se înţeleg bine, ai scena de artă.

Bani la Berlin, casă în România

- Care a fost drumul vostru prin Occident? Cum v-aţi impus?

- Ideea era de la început ca proiectul nostru să aibă consistenţă, să dureze în timp şi să nu fie ca multe altele din România, o minune de trei zile! Asta era important, ca odată ajunşi în lumea reală a artei, să continuăm. Şi eu cred că noi am avut şi doza asta de motivaţie a emigrantului. Pe noi ne interesau târgurile de artă im­portante din lume. În măsura în care eram primiţi, căci concurenţa era foarte mare. Noi am ajuns în piaţa de artă dintr-o nevoie, i-am învăţat mecanis­mele, dar nu am vrut să-i facem jocul până la capăt, nici s-o criticăm, nici s-o adulăm ci, într-un fel, s-o parazităm. Noi ne facem banii la Berlin şi îi cheltuim acasă. Cum fac românii. Lucrează în Italia sau Spania şi îşi fac casă la ţară, în România. Ăsta este transferul: aduc bani şi aduc cunoştinţe. Şi rămân ceea ce sunt. Nici noi nu vrem să devenim altceva. Nici Adrian Ghenie sau Victor Man, care lucrează şi la Berlin, nici unul nu vrea să fie berlinez. Adrian Ghenie vă va spune că este legat foarte mult de nişte valori de aici, inclusiv de faptul că mama lui găteşte extraordinar, şi că nicăieri în lume nu găseşte o mâncare mai bună ca acasă. De acasă ne vin valori foarte puternice. Asta e frumos la noi, că în România, care n-a trecut prin tot procesul ăsta de mo­der­nizare totală, noi toţi avem încă bunici care-s oa­meni tradiţionalişti sau religioşi. Nouă tradiţiile ni s-au inoculat de mici, şi le ştim ca atare. Pentru noi, ele sunt încă valori deosebite. Uitaţi-vă la Mircea Cantor, cum foloseşte tot stratul ăsta al tradiţiei româneşti în arta lui, fără nici un complex, cu detaşare şi căldură. Sau uitaţi-vă la arta lui Ion Grigo­rescu, un artist formidabil prin calitatea lu­crărilor lui, dar şi pentru că el combină dezinvolt arta religi­oasă cu arta socială, atitudinea poetică cu fervenţa credinţei. În cultura occidentală, ele ar fi de neîmpăcat.

Bicicleta şi casa părinţilor

- Talentul de galerist face parte, şi el, din succes?

- Noi am făcut la timp nişte parteneriate inteligente cu alte galerii din lume. N-am avut o po­­litică monopolistă, să nu vrem să mai lucreze şi altcineva cu artistul cu care lucrăm noi. Lumea artei e aşa de mare, încât a-ţi imagina că o poţi acoperi pe toată e o naivitate. Iar colecţio­narii au şi ei personalitatea lor. Nu poţi să pătrunzi peste tot şi să-i cu­noşti pe toţi. Din cauza asta, Adrian Ghenie are nevoie de o galerie bună în Bel­gia, care să-l facă cunoscut aco­lo. Belgia e cunoscută pen­tru co­lecţionarii ei de artă ex­cepţio­nali. Un gale­rist este ca un fel de amba­sador. Explică celor­lalţi ce face artis­tul, mediază în­tre artist şi public şi între colec­ţionar şi artist. Câ­teodată, vân­zarea se face foarte greu, după luni de zile, după ce ai povestit foarte mult despre lucrare şi ai trimis multe mate­riale, după ce l-ai con­vins pe colecţionar şi i-ai con­struit inte­resul de la zero, poate.

- S-a scris despre dvs. că sunteţi unul din cei mai influenţi oameni de artă din România şi unul din cei mai buni manageri. Cum vă simţiţi în cămaşa asta?

- Poţi să fii numit şi aşa. Dar aici intervine succesul financiar, mai degrabă imaginat de cei care nu ştiu cum banii câştigaţi sunt reinvestiţi pe termen lung înapoi în proiect, pentru că la noi arta este ju­de­cată prea mult după bani. Şi când artiştii pe care îi reprezinţi vând, atunci se spune că eşti cel mai in­fluent om de artă din ţară. Dar asta are poate şi o conotaţie semiobscură: "Băieţii ăştia, nu nu­mai că ştiu să-şi conducă propria galerie, dar ăştia au şi bani, hmm, ceva nu-i în regulă cu ei!”... Dar eu cred că în România există şi alţi manageri, cu adevărat excepţionali. În ce ne priveşte, noi am cam impro­vizat totul. Şi pentru mine nu e tot­deauna măgulitor să fiu considerat atât de influent, pentru că mulţi încep să creadă basme: că aş avea şi vilă, şi maşini scumpe, ca să nu mai zic de cravată! (râde)... Or, eu am doar o bicicletă şi o casă a părin­ţilor mei. Tata a murit, mama trăieşte în altă parte. Iar la mine aca­să e aproape colonie hippy! Mulţi dintre cei veniţi din străinătate locu­iesc la mine. Noi nu ne-am schimbat stilul, asta e important de înţe­les. Nimeni n-a făcut bani doar de dragul de a face bani. Şi banii ăştia sunt puţini, sunt fragili - mâine nu ştim dacă mai sunt. Nu banii sunt ţinta principală a artiştilor de la Plan B, ci cali­tatea lucrărilor. Uitaţi-vă şi la trupele de rock, ca să forţez comparaţia. Să nu vă imaginaţi că dacă au nişte bani din vânzări, o să-şi schimbe total stilul, o să se îmbrace la costum şi-or să devină burghezi.Tot ceea ce i-a adus artistului succesul iniţial, tot ceea ce l-a făcut puternic, trebuie păstrat. Aceasta e chiar o mis­tică a artistului.

- Mă gândesc şi la atelierul lui Brâncuşi de la Paris. Acolo şi-a mutat el casa lui ţără­nească din Pes­­tişani, cu unelte cu tot. Şi astfel, a schimbat sculp­tura lumii.

- Aşa-i. Putea avea orice altceva, tot ce-şi dorea. Dar acesta a fost Brâncuşi.

"Noi am crescut şi ne-am format aici!”

- Cred că ar fi interesant de ştiut cum vă raportaţi voi la arta româneas­că. Aţi mai expus şi alţi artişti români la Plan B, în afară de cei din grupul vostru?

- Acum doi ani, am făcut o expoziţie mare la galeria Plan B din Berlin, despre arta românească a anilor '80 - '90. Am făcut-o pentru că pe noi ne deranjează această împărţire a lumii, pe care noi am depăşit-o abia după 2005. Până să ieşim şi noi în lume şi să ne dumirim, părea că toată arta bună este în Vest şi că toţi artiştii sunt tineri. Iar ăsta e un mare neadevăr! În România, ca pretutin­deni în Est, sunt artişti excepţionali din toate genera­ţiile, şi optze­cişti extraordinari, şi şaptezecişti, şi oa­meni din anii '60, minunaţi. Din păcate, ei n-au bene­ficiat la noi de multă atenţie. E trist şi nedrept ce s-a întâmplat cu aceste generaţii. De exemplu generaţia 80, care erau toţi tineri în 1989, aşa cum am fost şi noi când am ieşit în lume, a trebuit să mai îndure încă 15 ani de nimic, de închidere şi indi­fe­ren­ţă su­focantă. Asta a fost tragic, când te uiţi la seriozitatea cu care îşi făcuse­ră opera, mulţi dintre ei sunt excep­ţio­nali, meritau să fie cu mult mai depar­te. Şi acum sunt oameni obo­siţi, greu de recuperat. De aceea, la Plan B veţi găsi şi artişti din alte ge­neraţii.

- Să încheiem dialogul într-o nu­an­ţă sentimentală, în armonie cu toam­­na: oare tinerii artişti clujeni, aşa de bine afirmaţi în străinătate, mai au vreo legătură de suflet cu România?

- Vă voi răspunde pornind tot de la arta noastră. Vedeţi, astăzi se în­tâm­plă ceva interesant: harta artei lumii se extinde. Pe de altă parte, sistemul ăsta vestic este ade­sea naiv. Uneori, parcă ar fi picaţi din cer, atunci când se miră că în România sunt artişti buni. Occidentalii vin acum în număr mare să facă cer­cetare la Cluj, la Fabrica de Pensule. Până acum zece ani, nu venea nimeni, dar acum nu trece o săptămână fără ca vreun critic sau un curator din Vest să vină la noi. Şi toţi au aerul ăsta cumva mirat, că ne descoperă, că nu ştiau nimic de noi. E foarte bine că vin, dar lasă impre­sia că odată cu artiştii, descoperă şi un nou teritoriu. De aceea eu cred că e de datoria noastră să punem spaţiul ăsta pe harta vizibilă a artei contem­po­rane. Parte din naivitatea vesticilor este şi iluzia pe care şi-o oferă că, înghesuind nume exotice într-o bienală de exemplu, sau făcând mari expoziţii despre Est, au înţeles meca­nismele acestor societăţi. Aceste expoziţii sunt pline de artişti care au doar numele şi culoarea pielii care-ţi amintesc de zonele marginale ale lumii, dar sunt cres­cuţi şi şcoliţi în Vest şi au o men­talitate vestică. Te duci, de pildă, la Bienala de la Ve­neţia, şi vezi cât e de diversă. Sunt artişti din toate colţurile lumii în expo­ziţia mare (şi nu mă refer acum la pavilioanele naţio­nale). După aia, le citeşti biogra­fiile: că unul, da, e originar din Iran, dar a plecat de la trei ani în Olanda. Şi dacă te uiţi la arta lui, e mai mult olandeză. Şi te întrebi: ce-i el, până la urmă, olandez sau iranian? Artiştii de la Plan B afirmaţi în lume, precum Vic­tor Man, Ciprian Mureşan, Şerban Savu, Adrian Ghenie, au crescut şi s-au format aici. Dacă vrei să cunoşti arta acestui spaţiu, o regăseşti la ei. Noi am ieşit în lume când eram formaţi. Şi asta e foarte im­por­tant pentru o viziune autentică.