La Cluj, în inima artei: GALERIA PLAN B

Pictorii de pe Someș au spart barierele internaționale

Povestea care urmează este a unui succes tulbu­rător și neașteptat al artei vizuale ro­mânești contemporane. Totul a început nu demult, în 2005, atunci când câțiva tineri plasticieni din Cluj s-au hotărât să-și ia soarta în piept și să bată împreună la porțile consacrării. Aveau toți o încredere senină în steaua lor, un entuziasm fără leac și, înainte de toate, un talent puternic, febril și școlit. Și voiau să ardă etapele luptei cu indiferența și birocrația de la noi. Și mai erau și buni prieteni. Așa că s-au decis să fon­deze împreună o galerie, făcută după reguli occiden­tale: Galeria Plan B. Inițiatorii acestui proiect au fost Adrian Ghenie, unul dintre cei mai importanți pictori de azi ai României, și Mihai Pop, considerat de mulți specialiști în artele plastice drept cel mai bun galerist român de azi. La doar doi ani de la înființare, în 2007, Fundația Plan B reprezenta deja România la Bienala de la Veneția, adică la una dintre cele mai importante expo­ziții din arta lumii. În șapte ani, numele Plan B a devenit sinonim cu prestigiul și succesul românesc. Adrian Ghenie, Mircea Cantor, Victor Man, Ciprian Mureșan și Cristi Pogăcean sunt doar câțiva dintre clujenii care s-au impus cu forță în Occident. În 2011, Mir­cea Cantor, care trăiește acum la Paris, a primit pre­miul Marcel Duchamp, unul dintre marile premii din arta vizuală contemporană, acordat de Centrul Pompidou și de Târgul internațional de artă con­temporană FIAC, Paris. Același Mircea Cantor, tot la FIAC, a instalat anul acesta o casă maramure­șeană din lemn, chiar în miezul regal al Parisului, în Jardin des Tuileries. Și casa a intrat într-o nebă­nuită și subtilă rezonanță cu Luvrul și cu toate ce­le­lalte palate din jur. Între timp, povestea de succes a galeriei Plan B a continuat pe toate planurile. Lu­crările tinerilor artiști clujeni se vând acum în Oc­ci­dent, "în ritm de samba”, cu mii și zeci de mii de euro. La doar 36 de ani, pictorul Adrian Ghenie, care se împarte și el între Berlin și Cluj, pulveri­zează, cu tablourile lui create sub imperiul visării neoexpresioniste și al clar-obscurului, toate recor­durile românești contemporane. Anul acesta, el a vân­dut la o licitație, la Paris, un portret, "Pie fight study 2012”, cu 58.000 de euro. Și, aproape ca într-un basm, în care totul pare posibil, clujenii expun dezlănțuiți în toate colțurile lumii. Toți acești artiști tineri, cu perso­na­lități puternice și distincte, au trasformat Clujul într-un nod cunoscut și important pe harta picturii con­temporane. În Occident și în țară, se vorbește tot mai mult despre Școala de la Cluj, comparată, prin tăria ei și forța ei de explozie a imaginilor, cu prestigioasele Școli de pictură de la Leipzig și Dresda. Astfel încât, în această toamnă, într-o expoziție care va fi deschisă până la sfârșitul anului la San Francisco, Clujul a fost invitat de prestigiosul muzeu Moma să expună alături de alte cinci orașe ale lumii, considerate centre cultu­rale emergente, care dau impuls artei contemporane de azi.
Cam astea erau ecourile pe care le știam eu despre captivanta poveste a artei clujene. Așa că atunci când Mihai Pop m-a invitat în orașul de pe Someș ca să văd mai multe și să stăm de vorbă pe îndelete, m-am dus bucuros. Plecam în inima artei, la Cluj.

MIHAI POP

"Să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege, să muncești ca un sclav!”

Pe Mihai Pop l-am întâlnit la Fabrica de Pensule, cea care a devenit în câțiva ani centrul nervos al artei tinere clujene. Fondată în 2009 de Mihai Pop și de alți câțiva entuziaști, ca o federație de artă a unor ga­le­rii experimentale, fundații culturale și ateliere de artiști, Fabrica de Pensule este un spațiu under­ground, din acelea tipic industriale, sufocate de tranziție, și care contrastează extraordinar de ciudat și de frumos cu efervescența artiștilor români și străini care roiesc pe acolo, cu figurile lor rasate și lucrări provocatoare și inspirate. Chiar deasupra zonei în care era galeria Plan B, sta scris, cu litere de-o șchioapă: "Nu uita că ești artist! Nu-ți pierde curajul, nu-ți fie teamă de nimic! Vei răzbi! Să creezi ca un zeu, să poruncești ca un rege, să muncești ca un sclav!”. Erau cuvin­tele lui Brân­cuși, parte dintr-un proiect al Ale­xandrei Croitoru expus recent la Galeria Plan B. În prima seară, am asistat la Fabrica de Pensule la o sal­bă de vernisaje și am cunoscut gale­riști și artiști remarcabili, așa cum este pictorul Constantin Flon­dor din Timișoara. Despre toate acestea voi scrie separat. Cu Mi­hai Pop, nu am putut sta de vorbă atunci, pentru că era ca argintul viu, trecea cu o bucu­rie frenetică de la un artist la altul, pe cori­doarele și pe scările acelui mas­to­dont cotropit de artă. Abia a doua zi l-am prins, atunci când și-a con­cen­trat pentru interviu energia lui elec­trică, cu care își pregătea ar­tiștii și lucrările pentru marile târguri de artă ce urmau.

Fabrica de Pensule

- Cum a început povestea Plan B? Știu că numele ga­le­riei voastre nu-i de­loc întâmplător...

- La Cluj, am început în 2005. Du­pă care, în 2008, am mai deschis un al doilea spațiu Plan B, la Berlin, care acum este în plin centrul Berlinului, pe Pots­damer Strasse. Totul a mers, de la început, destul de repede și bine. Eu îi cunoș­team pe majoritatea artiștilor cu care lu­crez azi. De aceea, Plan B este un pro­iect comun, născut din cola­borări anteri­oa­re. De asta se și nu­mește Plan B, pen­tru că noi am avut și un Plan A. Planul A a fost la Gale­ria Universității de Artă din Cluj, unde am făcut eu pro­gra­mul doi ani și jumătate, începând din 2000. Dar acolo n-a prea mers treaba. Ideea de proiect cu o anu­mită direcție, de proiect curatorial, era prea preten­țioasă pentru o structură greoaie de tipul Universitatea de Artă. Profesorii ar fi vrut altceva, un spațiu neverte­brat, cu expoziții didactice, pe când eu îmi doream un loc în care studenții să expună cu un anumit sens. Iar sen­sul ăsta nu-i interesa, nu le plăcea domnilor profesori, și tot timpul a fost un fel de conflict mocnit. Pentru că eu mă uitam atunci mai degrabă la ce fac studenții acasă, nu la școa­lă. Știți, există și fractura asta: școala nu le dă studen­ților ceea ce ar fi în spiritul lor sau al epocii lor, pentru că profesorii nu sunt adap­tați și le cer lucruri plicticoa­se. Și atunci, ei își fac arta acasă. Acea primă galerie a noastră se numea "Ataș”. Eu i-am dat numele ăsta. A stat închisă aproape zece ani, până când anul trecut, câțiva studenți au redeschis-o, dar din păcate spațiul s-a pierdut definitiv acum. Pentru noi a fost importantă practica de la "Ataș”. Eu mă jucam de-a galeristul, ei de-a artiștii serioși. Deși eram toți studenți. Ei, adică Ciprian Mureșan, Victor Man, Cristi Pogăcean, Istvan Laszlo și ceilalți cu care am colaborat atunci. Acolo am lucrat prima dată cu ei. A fost o asumare totală a ceva făcut de noi și pentru noi. Când am deschis galeria în 2005, eram deja maturi și simțeam că era timpul facem ceva consistent. Întrebarea noastră de atunci a fost clară: putem trăi din ceea ce facem? Sau vom fi condamnați mereu la aceas­tă rup­tură, să avem un job de - de exemplu, graphic designer - și să facem artă după amiază? Sigur, banii publici erau încă foarte puțini, așa cum sunt și acum, așa că ne-am propus să încer­căm să ne facem noi banii noștri. Și am hotărât să mer­gem la târgurile de artă ale lumii, dar la cele bune, importante, unde lucrul nostru poate fi bine receptat. Am pus în proiect tot ce câști­gam, iar la înce­put era puțin. Următorul pas era să fim prezenți într-o zonă în care arta era funcțională, dintr-o capitală culturală a lumii, cum era Berlinul, de pildă. Deja începuse să se audă de noi, ieșeam tot mai des în Occident, iar lumea de-acolo începuse să ne aprecieze arta și coerența programului. În 2008, ne-am hotărât să deschidem o galerie permanentă Plan B și la Berlin. Și a funcționat, am noroc că acolo am o colegă ex­cep­țională, Mihaela Luțea, care se ocupă de galerie. Un spațiu frumos, dar costisitor.

- Și cum faceți față?

- Din ceea ce vindem. Ne mișcăm cât de bine pu­tem, dar nu-i cea mai ușoară perioadă.

O fuziune a sufletelor

- Ați apucat taurul de coarne, ați îndrăznit să fa­ceți lucruri pe care puțini artiști din România le fac. Mulți așteaptă galeristul providențial, care să-i des­copere și să-i propulseze.

- Noi nu am așteptat ajutor de la nimeni. Când am deschis galeria, am încercat s-o facem bine. Și mai știam că arta noastră era bună.

- Ați lucrat de la început împreună? Vă sfătuiți între voi, cum făceau impresioniștii pe vremuri?

- Plan B a fost o platformă pe care a adus împre­ună, grosso modo, două grupuri. Unii erau deja consti­tuiți: Ciprian Mureșan, Gabriela Vanga și Mircea Can­tor lucrau demult împreună. Ei ieșiseră în lume înain­tea noastră, Mircea Cantor nu avea nevoie de o galerie de aici, pentru că era deja bine reprezentat în Vest. Dar el a fost extrem de încântat de proiec­tul Plan B și s-a implicat cu energia lui bună, cu sfaturi și cunoștințe. Și s-a ocupat de câteva expoziții ale noastre. Mircea Can­tor a fost un pionier. Studiase în Franța, la Nantes, și aducea și foarte multă informație pentru acei ani. Alt pionier a fost Victor Man, pentru pictori. El făcea parte din al doilea grup de artiști: Victor Man, Adrian Ghe­nie și Șerban Savu. Toți au fost colegi la Universitatea de Artă clujeană. Iar eu îi cunoș­team bine și, cumva, prin Plan B, i-am pus împreună pe acești pictori neo­figurativi și pe acești artiști con­ceptualiști - toți, foarte interesanți. Iar ei s-au împrie­tenit. Fuziunea a funcțio­nat foarte bine. Așa că și în ziua de azi, când unii s-au mai împrăștiat prin lume, ei tot își scriu, se sfătuiesc, fac proiecte împreună. Este o prietenie incredibil de fru­moasă, care ne leagă pe toți! Și dacă ai cinci oameni va­loroși și care se înțeleg bine, ai scena de artă.

Bani la Berlin, casă în România

- Care a fost drumul vostru prin Occident? Cum v-ați impus?

- Ideea era de la început ca proiectul nostru să aibă consistență, să dureze în timp și să nu fie ca multe altele din România, o minune de trei zile! Asta era important, ca odată ajunși în lumea reală a artei, să continuăm. Și eu cred că noi am avut și doza asta de motivație a emigrantului. Pe noi ne interesau târgurile de artă im­portante din lume. În măsura în care eram primiți, căci concurența era foarte mare. Noi am ajuns în piața de artă dintr-o nevoie, i-am învățat mecanis­mele, dar nu am vrut să-i facem jocul până la capăt, nici s-o criticăm, nici s-o adulăm ci, într-un fel, s-o parazităm. Noi ne facem banii la Berlin și îi cheltuim acasă. Cum fac românii. Lucrează în Italia sau Spania și își fac casă la țară, în România. Ăsta este transferul: aduc bani și aduc cunoștințe. Și rămân ceea ce sunt. Nici noi nu vrem să devenim altceva. Nici Adrian Ghenie sau Victor Man, care lucrează și la Berlin, nici unul nu vrea să fie berlinez. Adrian Ghenie vă va spune că este legat foarte mult de niște valori de aici, inclusiv de faptul că mama lui gătește extraordinar, și că nicăieri în lume nu găsește o mâncare mai bună ca acasă. De acasă ne vin valori foarte puternice. Asta e frumos la noi, că în România, care n-a trecut prin tot procesul ăsta de mo­der­nizare totală, noi toți avem încă bunici care-s oa­meni tradiționaliști sau religioși. Nouă tradițiile ni s-au inoculat de mici, și le știm ca atare. Pentru noi, ele sunt încă valori deosebite. Uitați-vă la Mircea Cantor, cum folosește tot stratul ăsta al tradiției românești în arta lui, fără nici un complex, cu detașare și căldură. Sau uitați-vă la arta lui Ion Grigo­rescu, un artist formidabil prin calitatea lu­crărilor lui, dar și pentru că el combină dezinvolt arta religi­oasă cu arta socială, atitudinea poetică cu fervența credinței. În cultura occidentală, ele ar fi de neîmpăcat.

Bicicleta și casa părinților

- Talentul de galerist face parte, și el, din succes?

- Noi am făcut la timp niște parteneriate inteligente cu alte galerii din lume. N-am avut o po­­litică monopolistă, să nu vrem să mai lucreze și altcineva cu artistul cu care lucrăm noi. Lumea artei e așa de mare, încât a-ți imagina că o poți acoperi pe toată e o naivitate. Iar colecțio­narii au și ei personalitatea lor. Nu poți să pătrunzi peste tot și să-i cu­noști pe toți. Din cauza asta, Adrian Ghenie are nevoie de o galerie bună în Bel­gia, care să-l facă cunoscut aco­lo. Belgia e cunoscută pen­tru co­lecționarii ei de artă ex­cepțio­nali. Un gale­rist este ca un fel de amba­sador. Explică celor­lalți ce face artis­tul, mediază în­tre artist și public și între colec­ționar și artist. Câ­teodată, vân­zarea se face foarte greu, după luni de zile, după ce ai povestit foarte mult despre lucrare și ai trimis multe mate­riale, după ce l-ai con­vins pe colecționar și i-ai con­struit inte­resul de la zero, poate.

- S-a scris despre dvs. că sunteți unul din cei mai influenți oameni de artă din România și unul din cei mai buni manageri. Cum vă simțiți în cămașa asta?

- Poți să fii numit și așa. Dar aici intervine succesul financiar, mai degrabă imaginat de cei care nu știu cum banii câștigați sunt reinvestiți pe termen lung înapoi în proiect, pentru că la noi arta este ju­de­cată prea mult după bani. Și când artiștii pe care îi reprezinți vând, atunci se spune că ești cel mai in­fluent om de artă din țară. Dar asta are poate și o conotație semiobscură: "Băieții ăștia, nu nu­mai că știu să-și conducă propria galerie, dar ăștia au și bani, hmm, ceva nu-i în regulă cu ei!”... Dar eu cred că în România există și alți manageri, cu adevărat excepționali. În ce ne privește, noi am cam impro­vizat totul. Și pentru mine nu e tot­deauna măgulitor să fiu considerat atât de influent, pentru că mulți încep să creadă basme: că aș avea și vilă, și mașini scumpe, ca să nu mai zic de cravată! (râde)... Or, eu am doar o bicicletă și o casă a părin­ților mei. Tata a murit, mama trăiește în altă parte. Iar la mine aca­să e aproape colonie hippy! Mulți dintre cei veniți din străinătate locu­iesc la mine. Noi nu ne-am schimbat stilul, asta e important de înțe­les. Nimeni n-a făcut bani doar de dragul de a face bani. Și banii ăștia sunt puțini, sunt fragili - mâine nu știm dacă mai sunt. Nu banii sunt ținta principală a artiștilor de la Plan B, ci cali­tatea lucrărilor. Uitați-vă și la trupele de rock, ca să forțez comparația. Să nu vă imaginați că dacă au niște bani din vânzări, o să-și schimbe total stilul, o să se îmbrace la costum și-or să devină burghezi.Tot ceea ce i-a adus artistului succesul inițial, tot ceea ce l-a făcut puternic, trebuie păstrat. Aceasta e chiar o mis­tică a artistului.

- Mă gândesc și la atelierul lui Brâncuși de la Paris. Acolo și-a mutat el casa lui țără­nească din Pes­­tișani, cu unelte cu tot. Și astfel, a schimbat sculp­tura lumii.

- Așa-i. Putea avea orice altceva, tot ce-și dorea. Dar acesta a fost Brâncuși.

"Noi am crescut și ne-am format aici!”

- Cred că ar fi interesant de știut cum vă raportați voi la arta româneas­că. Ați mai expus și alți artiști români la Plan B, în afară de cei din grupul vostru?

- Acum doi ani, am făcut o expoziție mare la galeria Plan B din Berlin, despre arta românească a anilor '80 - '90. Am făcut-o pentru că pe noi ne deranjează această împărțire a lumii, pe care noi am depășit-o abia după 2005. Până să ieșim și noi în lume și să ne dumirim, părea că toată arta bună este în Vest și că toți artiștii sunt tineri. Iar ăsta e un mare neadevăr! În România, ca pretutin­deni în Est, sunt artiști excepționali din toate genera­țiile, și optze­ciști extraordinari, și șaptezeciști, și oa­meni din anii '60, minunați. Din păcate, ei n-au bene­ficiat la noi de multă atenție. E trist și nedrept ce s-a întâmplat cu aceste generații. De exemplu generația 80, care erau toți tineri în 1989, așa cum am fost și noi când am ieșit în lume, a trebuit să mai îndure încă 15 ani de nimic, de închidere și indi­fe­ren­ță su­focantă. Asta a fost tragic, când te uiți la seriozitatea cu care își făcuse­ră opera, mulți dintre ei sunt excep­țio­nali, meritau să fie cu mult mai depar­te. Și acum sunt oameni obo­siți, greu de recuperat. De aceea, la Plan B veți găsi și artiști din alte ge­nerații.

- Să încheiem dialogul într-o nu­an­ță sentimentală, în armonie cu toam­­na: oare tinerii artiști clujeni, așa de bine afirmați în străinătate, mai au vreo legătură de suflet cu România?

- Vă voi răspunde pornind tot de la arta noastră. Vedeți, astăzi se în­tâm­plă ceva interesant: harta artei lumii se extinde. Pe de altă parte, sistemul ăsta vestic este ade­sea naiv. Uneori, parcă ar fi picați din cer, atunci când se miră că în România sunt artiști buni. Occidentalii vin acum în număr mare să facă cer­cetare la Cluj, la Fabrica de Pensule. Până acum zece ani, nu venea nimeni, dar acum nu trece o săptămână fără ca vreun critic sau un curator din Vest să vină la noi. Și toți au aerul ăsta cumva mirat, că ne descoperă, că nu știau nimic de noi. E foarte bine că vin, dar lasă impre­sia că odată cu artiștii, descoperă și un nou teritoriu. De aceea eu cred că e de datoria noastră să punem spațiul ăsta pe harta vizibilă a artei contem­po­rane. Parte din naivitatea vesticilor este și iluzia pe care și-o oferă că, înghesuind nume exotice într-o bienală de exemplu, sau făcând mari expoziții despre Est, au înțeles meca­nismele acestor societăți. Aceste expoziții sunt pline de artiști care au doar numele și culoarea pielii care-ți amintesc de zonele marginale ale lumii, dar sunt cres­cuți și școliți în Vest și au o men­talitate vestică. Te duci, de pildă, la Bienala de la Ve­neția, și vezi cât e de diversă. Sunt artiști din toate colțurile lumii în expo­ziția mare (și nu mă refer acum la pavilioanele națio­nale). După aia, le citești biogra­fiile: că unul, da, e originar din Iran, dar a plecat de la trei ani în Olanda. Și dacă te uiți la arta lui, e mai mult olandeză. Și te întrebi: ce-i el, până la urmă, olandez sau iranian? Artiștii de la Plan B afirmați în lume, precum Vic­tor Man, Ciprian Mureșan, Șerban Savu, Adrian Ghenie, au crescut și s-au format aici. Dacă vrei să cunoști arta acestui spațiu, o regăsești la ei. Noi am ieșit în lume când eram formați. Și asta e foarte im­por­tant pentru o viziune autentică.