Drumul ca de sidef, șerpuind către soare, a dispărut. Casele, cândva cu temelii și garduri de marmură, sunt pustii. A dispărut chiar și muntele din apropiere, cu pântecul său mâncat de un vierme de fier uriaș. Sau, cel puțin ochii mei nu le mai văd. Sunt transportat într-un pustiu desăvârșit. În centrul lui, dreaptă, neclintită, închisă, stă o fereastră cu stolăria albastră, ca o poartă în cerul așezat pe linia orizontului. Sticla este vălurită în cercuri tot mai largi, ca apa unui lac în care ai aruncat o piatră. Încet, încet, întrezăresc în "apă” primele tușe negru-alb ale unei fotografii ce se developează sub ochii mei. Un instantaneu de acum șaizeci de ani, cu o biserică somptuoasă, din marmură, iar în fața ei, un grup de bărbați: unul la mijloc, numai în cămașă, cu părul răvășit, ținut de mâini, de o parte și de alta, de doi inși cu șepci muncitorești, care îl târăsc spre o mașină neagră, unde așteaptă fumând doi vlăjgani. De la momentul acelei fotografii va fi început blestemul satului Alunu, din Bunila Hunedoarei, în Țara Pădurenilor.
Un loc de taină
Întorc capul, și dinaintea ochilor se ridică biserica. Aceeași biserică din "fotografie”. Înaltă, solidă, cu piatra șlefuită de vânt, cu ferestre înguste, prelungi, terminate în arc de cerc, cu două turle ca niște foișoare de foc. Pașii mă duc singuri prin iarba înaltă și bolnavă de secetă, pe lângă zidurile pe jumătate demolate ale fostei cantine a școlii din sat, pe lângă un câine ciobănesc mioritic, doborât de căldură sub o streașină de magazie, pe lângă un adăpost de lemn proaspăt geluit și două, trei ghivece cu flori vesele, peste câteva trepte, printre patru coloane falnice de marmură, pînă în pridvor și de acolo în biserică. Înăuntru vipia n-are putere. Lumina, cernută parcă printre degetele sfinților, intră în fire lungi, subțiri și parfumate a măr copt, busuioc uscat la icoană, ceară curată și ștergare de cânepă limpezite în râu. Este lumina unui loc de taină, care nu-i menită să-ți facă lucrurile mai vizibile, ci să accentueze umbrele și să te îndemne la confesiuni.
Pictura de pe pereții bisericii e făcută în culori stinse, pentru ca privirea să nu adaste pe detalii, ci să caute ochii sfinților, "ferestre” ale lumii celeilalte. O pictură simplă, în care parcă numai ochii contează, privirea aprinsă de rugăciuni. Pe tavanul turlei centrale, Hristos binecuvântează omenirea. Și El are ochii albaștri. Albaștri și mari. Îndrept aparatul de fotografiat spre chipul divin, mă apropii dintr-o mișcare cu teleobiectivul de el, dar când să apăs pe declanșator, teleobiectivul se trage înapoi, iar Mântuitorul se îndepărtează, până se acoperă de ceața plumburie a bisericii. Reiau manevrele. Aceeași inexplicabilă reacție a aparatului. Aerul vibrează ușor. Mai fac o încercare: "Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”. Și reușesc.
Marele moment de glorie
Pe ușile împărătești ale aceste biserici a ieșit de atâtea ori părintele Petre Roșu, ctitorul ei. Era în 1939, când a terminat-o, iar la Alunu, un sat vechi, zice-se, de vreo mie de ani, nu ajunsese zvon de război. Satul era mai bogat ca oricând, dealurile gemeau de cirezi de vite, hambarele se rupeau de recolte, și din muntele aflat în buza satului, plecau zilnic nenumărate camioane cu blocuri de marmură. Așa încât, când a spus părintele că satul are nevoie de o biserică nouă, tot gospodarul s-a silit să taie muntele și să-l care pe locul sfințit anume pentru sfântul lăcaș, într-o livadă de meri. N-au adus marmura din carieră, că aceea era a unor italieni, ci din alte părți ale muntelui, pe care l-au scobit cum au știut. Patru ani au lucrat meșterii la această casă a Domnului, nemaivăzută pe la noi. Și când s-a sfințit, puhoaie de lume s-au strâns la Alunu, nu numai din împrejurimi, ci până și din Țara Zarandului. S-au albit văile de oameni îmbrăcați de sărbătoare. Voiau cu toții să treacă prin altarul unei asemenea minuni. A fost marele moment de glorie al țăranilor din Alunu. Li s-a confirmat reputația de oameni vrednici, harnici și bogați. Se spunea despre ei că sunt ca albinele. Se făleau cu un sat ale cărui case aveau temelii de marmură, scări de marmură, garduri semețe de marmură, un lung drum de marmură, ca pentru împărați, și acum, iată, și biserică de marmură. Și asta încă nu era decât o parte din avuția lor, ceva mai vizibilă și care îi făcea speciali.
Biserica aceasta, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, a fost totodată și cea mai mare izbândă a părintelui Petre Roșu. De atunci a început să-i crească și lui faima în toată Țara Pădurenilor și chiar mai departe.
Preotul martir Petre Roșu
Școlit la Academia Teologică din Sibiu, părintele Petre Roșu (n. 1907, Sebeș) era nu numai un iscusit duhovnic și un bun administrator, dar și un excelent predicator. În egală măsură doctor de suflete și cărturar zelos, promitea să devină o mare figură a Ortodoxiei. Însă i-a fost rânduit de Sus să nu ajungă un ilustru profesor, ci mucenic.
În 1942 a fost luat pe front, ca preot misionar. Soldații aveau nevoie să fie spovediți, împărtășiți și întăriți sufletește. Iar mărturiile despre sfinția sa, ajunse până la noi, îl arată ca pe un sprijin de viață pentru ostași. Nu se ferea să-i însoțească și în atacuri, pentru a-i îmbărbăta. Așa a fost rănit, în anul 1943, și a trebuit să se întoarcă în țară, pentru a se vindeca. Însă în anul următor a fost trimis din nou pe front, de astă dată în Vest. S-a dovedit viteaz și acolo. Pentru actele sale de bravură, părintele Roșu a fost decorat cu ordinul "Coroana României” și a primit medalia "Pobeda”.
La încheierea celui de-al doilea război mondial, părintele s-a întors la alunenii săi de pe culmile Pădurenilor și a slujit în biserica de marmură până în 3 noiembrie 1958, când a fost arestat de Securitate. Era acuzat de apartenență la Mișcarea Legionară și de acțiuni contra regimului comunist. Deși a fost chinuit îngrozitor, părintele a negat până la sfârșit că ar fi făcut altă politică decât aceea a lui Hristos și că s-ar fi ridicat contra regimului comunist. Nu de teamă pentru el, ci pentru a nu fi silit să-i trădeze pe alții. Căci părintele nu era chiar străin de rezistența armată anticomunistă - după cum mărturisesc și azi cei câțiva bătrâni din Alunu, care au prins acele vremuri. Fără dovezi indubitabile contra lui, Tribunalul Militar Brașov l-a condamnat, pe 27 decembrie 1958, la nouă ani de închisoare pentru "uneltire contra ordinii sociale”. Părintele Petre Roșu a suferit în temnițele și lagărele de la Deva, Jilava, Gherla, Salcia, Periprava și Aiud. La Periprava, s-a împrietenit cu doi uriași duhovnici ortodocși: părintele Ilie Lăcătușu, ale cărui moaște se află acum la cimitirul Giulești și care probabil va fi canonizat, și părintele Iustin Pârvu (azi de 94 de ani), starețul mânăstirii Petru Vodă (Neamț), către care credincioșii au evlavie ca față de un sfânt. Pe 9 iunie 1964, părintele Roșu a trecut la cele veșnice, îmbrăcat în zeghe și vegheat de colegii de celulă de la Aiud.
Anul blestemat
1958 este anul blestemului pentru Alunu. Atunci a fost arestat părintele Roșu și, fără el, biserica n-a mai strălucit niciodată la fel. Fără cuvântul mângâietor al părintelui martir, fără cântările și gesturile sale ceremonioase și totuși atât de firești, duminica și-a pierdut aura de fecioară cu flori împletite în păr. Fără prezența păstorului de suflete, care le cunoștea toate bucuriile și necazurile și care avea mereu un sfat bun pentru fiecare, nunțile n-au mai fost la fel (mirii au început să uite superbul port popular și apar triști în fotografii, înveșmântați în cenușiul "costumelor nemțești”) și, de la o vreme, au dispărut. Botezurile s-au rărit și ele. Numai înmormântările s-au înmulțit. Până când lumea s-a scurs mai toată din sat, o parte în pământ, precum o apă înnegrită de amarul vieții, o parte înspre oraș, mână de lucru la mine, uzine și furnale. Și-apoi, n-au mai fost nici prohoduri. Ci numai o liniște de cimitir. Un cimitir de marmură și lemn bătrân, cu două biserici părăsite (una din scândură de brad, monument istoric, de vreo două sute de ani, alta din piatră nobilă) și cu ulițe mărginite de iarbă sură, de pe care nu se ridică praful, căci n-are cine-l stârni.
Sigur vă întrebați cum de s-a prăpădit un astfel de sat, care și astăzi, văzut de departe, seamănă cu o cetate lucind în soare. Prima urgie care s-a abătut peste Alunu a fost colectivizarea, făcută abuziv în această așezare de munte, în care nu biruie nici porumbul, nici grâul prin piatra ițită spre cer. Dar regimul comunist i-a deposedat pe țărani de pământ și de vite, pentru a le tăia cerbicia și a-i împiedica să se răzvrătească. Trimișii Partidului și ai Securității i-au smintit în bătaie pe "chiaburi”, până când i-au făcut să semneze că dau totul la CAP. În același an, au început să plece și oamenii din sat. Fără pământul care îi făcea stăpâni, alunenii nu-și mai găseau nici un rost. Puteau fi slugi oriunde, ba poate pe bani buni. Ca o ironie a sorții, primul care a plecat a fost chiar cel care a condus procesul de colectivizare în Alunu.
După căderea comunismului, cele câteva familii rămase în Alunu au sperat că satul va renaște. Oamenii își puteau primi pământurile înapoi și odată cu ele și bogăția. Însă generațiile se schimbaseră, bătrânii se duceau, rând pe rând, în lumea cea dreaptă, iar cei mai tineri visau la fericirea orașului. Cariera de marmură fusese și ea închisă, iar să crești vite nu mai e azi o îndeletnicire așa de bănoasă și, pe deasupra, cere și trudă din greu... Cert este că Alunu a rămas aproape pustiu. Se animă la răstimpuri, mai ales vara, când cei plecați la oraș tânjesc după grădinile îngropate în iarba înflorită, și toamna, când alunenii vin să culeagă oarece de prin livezi și grădini, barem cât pentru un cazan de țuică sau pentru un borcan de dulceață...
Dar Dumnezeu a hotărât altfel. În marea lui bunătate, s-a îndurat de satul dat uitării de oameni, dăruindu-i o a doua viață.
Un dar ceresc
Fereastra în care mi s-a părut că întrezăresc povestea Alunului este a unei case aflate peste drum de biserică, în care acum locuiesc două călugărițe: maicile Isidora și Haritina. O casă bătrânească, odinioară frumoasă, ce le-a fost împrumutată până ce vor construi chiliile unei... mânăstiri. Nu se putea întâmpla o minune mai mare, decât ca vechea biserică din Alunu să învie, să devină loc de închinare pentru o mânăstire de maici. Să bată, iarăși, clopotele în sat, până în pădurile Ruscăi, să se audă iarăși cântări îngerești, care să aducă oamenii din tot ținutul pădurenilor în casa lui Dumnezeu. Să se întoarcă viața în Alunu, dacă nu prin fiii cei rătăciți în orașe, atunci prin chemarea credinței și prin focul rugăciunilor.
În fereastra albastră se oglindește acum curtea bisericii de marmură, pusă în ordine cu strictețe ardelenească. Maicile stau la o masă în curte, tăcute, de parcă s-ar fi oprit din vorbă ca să asculte un zgomot neașteptat. Două unduiri negre de pensulă într-un tablou dominat de albul lăptos al amiezii de vară, din care pe alocuri răzbate verdele-galben al vegetației chinuite de secetă. Pe fundal, zidurile bisericii. Totul mustind a liniște. Liniștea miroase a tămâie. Nu demult, un preot dintr-un sat vecin, rugat de măicuțe, a săvârșit Sfânta Liturghie aici, căci fusese zi de mare sărbătoare, Sfântul Ilie. Ecourile cântărilor bisericești au trecut peste dealuri.
"Am venit aici pentru că ne-a plăcut biserica, satul și liniștea", spune maica Isidora Rusu. "Aveam mare nevoie de liniște, căci dacă nu te adâncești în tine și în rugăciune, nu poți spori duhovnicește. După douăzeci de ani de viețuit prin mânăstiri mai mari și mai mici, de la Polovragi la Baia de Aramă, am căutat cu tot dinadinsul un loc cât mai aproape de sihăstrie, dar nu ne-am închipuit că l-am putea găsi într-un sat părăsit”, spune maica Isidora.
Cu toată dorința de liniște, maicile s-ar bucura să mai aibă două, trei surori în ajutor, căci e foarte greu să clădească singure ce și-au propus: un adevărat ansamblu mânăstiresc. "Suntem convinse că vor veni și alte maici, cu timpul. Va rândui Dumnezeu. Și ne va trimite și un preot bun, căci Liturghia zilnică ține mânăstirea. Asta e marea noastră durere, că încă n-am găsit nici un părinte care să vrea să vină de tot aici. Dar nu ne grăbim, știm că răbdarea este răsplătită. La răbdare ne-a îndemnat și părintele Adrian Făgețeanu, care ne-a spus, chiar puțin înainte să treacă la Domnul, că a «văzut» că aici va fi mânăstire mare". Vorbește pe ton scăzut maica Isidora și cu un fel de duioșie în glas. Își ține mâinile în poală, zâmbind, când a speranță și bucurie, când melancolică. Mărunțică la trup, maica Isidora este însă foarte energică. Se vede că a mai fost stareță și este obișnuită cu tot felul de greutăți. "Când ne e foarte greu, când avem ispite mari și necazuri, ne oprim amândouă din orice lucru, intrăm în post negru și ne rugăm zile întregi, cu lacrimi și strigând la sfinți. Da, strigând! Iar Sfinții, dimpreună cu Dumnezeu și Maica Domnului, ne ajută!”.
De când sunt aici, maicile au înviat biserica. Ea respiră ca o ființă vie. Poate de la rugăciunile permanente, poate pentru că este iubită și îngrijită... Satul întreg parcă s-a întors cu fața către biserică, rotindu-și ferestrele spre turlele ei, iar cei șase locuitori rămași în Alunu simt din nou nevoia să-și plece genunchii, să-i mulțumească sau să-i ceară ceva Domnului, în biserica lor de marmură. În jurul ei au apărut acareturi, materiale de construcții și ceva unelte. În zi de lucru, vin și meșterii. Va mai trece o vreme până când vor fi clădite chiliile, anexele și zidurile. Banii sunt puțini în aceste timpuri, iar Alunu nu este cunoscut deocamdată prin renumele unei mânăstiri care să atragă aici pelerini și ajutor, ci după istoria sa dureroasă. Cu toate acestea, maica Isidora e convinsă că trecutul satului va păli în fața zilei de mâine. "Acolo unde este puțină dragoste, Dumnezeu nu lasă să piară creația Sa și nici să se distrugă casa Sa. Și dacă biserica învie, învie și satul”, ne încredințează măicuța.
***
Încet, încet, Alunu dispare în verdele dealurilor. Cu fiecare pas pe care îl facem mai departe, biserica se lasă și ea înghițită de marea de verdeață îngălbenită de soarele ucigaș. Odată cu ea, dispare și muntele de marmură. Livezile devin albastre, în înserare, și se topesc în cer. Drumul de os lustruit, șerpuind spre oraș, dispare și el la confluența cu ulița principală a Bunilei. Singură, liniștea Alunului ne urmărește ca un duh bun.
Biserica din marmură de la Alunu, în jurul căreia se va construi mânăstirea, este situată în comuna Bunila, la 11 km de localitatea Ghelari și 30 km de orașul Hunedoara. Orice ajutor ar fi bine primit și răsplătit cu rugăciuni.