A fost nevoie doar de câteva concerte pentru ca Rezident EX, o trupă înființată în această vară, să adune șanse serioase de a deveni revelația anului în România. Într-o lume a muzicii românești destul de blazată și de prăfuită, Rezident EX aduce un aer proaspăt, iar în aparițiile lor scenice, se simte atât pofta de a cânta din nou acasă, cât și experiența acumulată de bănățenii ce au decis, cu ani în urmă, să părăsească România. Dacă la începutul concertelor, publicul striga: "Kempes! Kempes!”, numele îndrăgitului solist vocal de la Cargo, spre sfârșit, s-a scandat numele trupei, ca o recunoaștere a valorii întregului grup. Cel ce a avut ideea înființării Rezident EX este chitaristul Tavi Iepan, unul dintre fondatorii trupei Cargo, la sfârșitul anilor '80, și autor al unor foarte iubite piese, precum "Povestiri din gară”.
"Am un sentiment bun, că ne-am întors acasă, în Timișoara”
- În sfârșit, ai ocazia să îți cânți compozițiile în fața a mii de oameni, să primești recunoașterea pe care o meritai...
- Recunoașterea de care vorbești e binevenită, nu zic nu, dar ceea ce mă bucură pe mine mai mult este faptul că mă aflu alături de acești băieți și facem muzică împreună. Ni se întâmplă ceea ce ni se întâmpla în primii ani în care descopeream muzica și scriam piese pe care le cântam în primă audiție. În 12 zile, cât am avut la dispoziție pentru repetiții, nu poți inventa roata, dar cred că transmitem o energie bună pe scenă. Îmi place să observ cum reintră Kempes în filmul care-i aparține, cum face din nou muzică și, uneori, mă surprinde și pe mine cât de bine cântă, după o pauză de opt ani. Multă lume știe că are o interpretare în forță, dar am încercat să-i pun în valoare și o latură mult mai sensibilă. L-am cunoscut la sfârșitul anilor '80 și nu îl apreciez doar ca vocalist, ci și ca om: un tip foarte sincer și direct. Atunci când am format Rezident EX, nu am vrut ca eu să fiu șeful pe scenă, să dictez, ci am făcut o schiță armonică și i-am lăsat pe colegi să vină fiecare cu personalitatea sa. Încercăm să facem o muzică împotriva curentelor efemere, de succes, și ne bucură că se găsește un public pentru așa ceva. Sunt obosit după turul ăsta de forță, dar am un sentiment bun, că ne-am întors acasă, în Timișoara, că am fost bine primiți în concerte, și că muzica pe care am făcut-o de-a lungul anilor nu a trecut neobservată și nu a fost în zadar.
- Totul se leagă de Timișoara. Cum era orașul în care ai copilărit și apoi te-ai format ca muzician?
- Timișoara de astăzi e destul de diferită de orașul copilăriei mele. Avea un centru vechi și apoi urmau periferiile, asta până prin anii '60, când a început sistematizarea. Am văzut cu ochii mei cum se transformă orașul și asta are legătură cu cântecul pe care l-am lansat de curând, cu Rezident EX, "Catedrala sufletului”. Cântecul povestește despre o stare pe care eu cred că cei mai mulți o au atunci când se întorc în locurile adolescenței și se reîntâlnesc, chiar și numai în memorie, cu momente și persoane care le-au marcat viața. Pentru o clipă, te afli în "catedrala sufletului”, unde prezentul, trecutul și viitorul se adună în tine și ai senzația că totul este împreună. Am văzut ridicarea Continentalului, construirea Stadionului Poli, pe locul în care era un lan de porumb, pe lângă care treceai peste o pasarelă din lemn. Locul nostru de joacă preferat era un poligon de trageri, lângă care crescuse un mare corcoduș, acolo ne întâlneam și porneam într-o reeditare a aventurilor lui Tom Sawyer. Pe locul în care se află acum Liceul Șincai era înainte o baltă verde, noi ne construiam plute din lemn și porneam prin mlaștini, ne credeam pe Orinoco. Cu câțiva ani în urmă, am luat un taxi spre casă și taximetristul a crezut că sunt vreun turist, că m-a ocolit prin tot orașul. Eu stăteam liniștit și îi povesteam: "Uite, aici era cutare, aici cutare”. Am locuit în cartierul Mircea cel Bătrân, erau numai case, acum în jur vezi doar blocuri, a mai rămas o singură casă, cea a proiectantului care a pus la punct "modernizarea”. Noi ne-am mutat în Iosefin, într-o casă mai mare, construită înainte de război. Ne-am mutat atunci când a crescut fratele meu, Florin Iepan, realizator de filme documentare, probabil mai cunoscut decât mine, în țară.
- Aici ai simțit și primii fiori ai muzicii?
- Da, aveam un văr, Pati Cnejevici, ce făcea parte dintr-o trupă cu care cânta beatles-uri. Iar două străzi mai încolo, venea cu chitara să repete Ilie Stepan, de la Pro Musica. Ce ne-a determinat pe noi, toți puștanii de atunci, să ne apucăm de muzică, a fost Phoenix. Gagiii ajunseseră la un nivel foarte înalt, muzical vorbind, și, în plus, când ieșeau în oraș, arătau fioros pentru acele vremuri. I-am văzut la Sala Olimpia, într-unul dintre acele patru concerte consecutive ținute cu casa închisă, înainte de a pleca din țară. Repetau la mine în cartier, la Casa de Cultură din Mehala, și noi ne urcam pe la geamuri să-i zărim, pe atunci ei erau din altă dimensiune, nu ajungeai la ei. Ani de zile mai târziu aveam să mă împrietenesc cu Nicu Covaci, în Germania. Revenind la anii de început, pe atunci nu aveai de unde să te documentezi, nu aveai partituri, reviste de muzică, youtube, nici discuri nu prea aveai. Magnetofoane aveau doar barosanii, pentru noi erau OZN-uri. Un fost coleg de-al meu, emigrat în America, mi-a trimis un disc cu Queen, îl ascultam cu prietenii și ne uitam siderați unul la celălalt, atât de revoluționar era. Aveam vreo 7 discuri, cu care mergeam în parcul Clinicii, acolo unde veneau să facă schimb pasionații de discuri. Unii aveau sute, eu apăream mai timid, cu 7 discuri sub braț. Așa că pe atunci, meseria asta nu se învăța, că nu prea aveai de unde, ci se fura, de pe unde apucai. Singura sursă sigură era radioul iugoslav "Mini Max”, care transmitea vinerea, de la 11 la 7, muzică. Azi ascultai Led Zeppelin, rețineai un acord, peste o săptămână altul. Așa am învățat și am început să cânt, pe la baluri și petreceri de liceeni.
- Pari foarte atașat de locurile natale. A fost greu de luat decizia de a părăsi țara? Înainte de a pleca, te-ai plimbat pe străzile orașului încercând să te încarci cât mai mult?
- Nu, din contră, am tras obloanele, am încercat să nu mă gândesc, mi-ar fi făcut mai rău. Am regretat decizia luată, încă înainte de a pleca. Nu sunt omul care să aibă o relație indiferentă față de locul în care am crescut. Eu am plecat de aici doar fizic, România a fost mereu în sufletul meu. Nimeni nu pleacă din țara lui pentru că-i merge bine.Viața de zi cu zi devenise foarte apăsătoare, trăiam într-o dictatură și nu se zărea la orizont nici un semn de schimbare, de ieșire din această situație. Probabil că nici nu s-ar fi întâmplat, dacă lucrurile nu ar fi luat o altă întorsătură la nivel mondial. Am plecat prin căsătorie, în primăvara lui 1988, și faptul că am devenit cetățean german mi-a permis să mă întorc în vizită, din când în când acasă.
"Mi-aș dori ca tinerii să nu mai plece din țară”
- Acomodarea în Germania?
- Acomodarea într-o țară străină e mai grea atunci când realizezi că acolo oamenii te percep și te primesc altfel decât ai fi crezut și ai fi vrut tu. Am fost destul de dezamăgit de lipsa de cultură sau de memoria scurtă a germanilor în ceea ce privește relațiile cu românii. Nemții au trăit secole întregi în România, au fost bine primiți, s-au integrat. În continuare, avem multe orașe puternic influențate, atât ca arhitectură, cât și ca mentalitate, de spiritul german. Ajuns acolo, mi-am dat seama că nimeni nu ia în seamă această istorie, iar eu sunt doar un alt străin, ce vine dintr-o țară despre care se difuzează doar știri negative. În 1990, când am văzut ce se întâmplă în țară, cu minerii, am înțeles că lucrurile nu merg așa cum speram după revoluție și am decis să nu mă întorc. Mulți au simțit același lucru. Problema nu e că cei plecați nu s-au întors după 1990, ci că românii continuă să plece din țară. Mi-ar plăcea să nu mai trebuiască să plece nimeni, tinerii români talentați să fie plătiți cum se cuvine și să trăiască de pe urma muncii lor. Prea puțini dintre cei ce decid să plece știu ce trist, ce greu este să te rupi de familie, de prieteni, de limba în care visezi și în care compui muzică.
- Ai continuat să faci muzică în Germania?
- La fel cum a fost și în realitatea gri românească, muzica a însemnat și în Germania un refugiu pentru mine. Mi-am dorit foarte mult să continui să fac muzică. L-am întâlnit acolo pe Dixie Krauser, am repetat împreună și ne-am făcut o trupă cu care am cântat la marele festival "Rock 91” din București. Am venit atunci cu același avion cu Nicu Covaci, era atât de nerăbdător să cânte pentru prima oară după 14 ani aici! Când am început să cânt în Germania, am realizat cât de importante sunt în muzică rădăcinile românești. Abia atunci când am inclus în muzică teme românești, am început să trezim interesul. Poate că toate muzicile etno ale pământului se leagă între ele, dar muzica locului din care vii te definește, îți dă un contur, te deosebește de alții și te scoate în evidență. Noi, ăștia din vestul țării, am fost mereu interesați de folclor, pentru că acolo este o zonă de întâlnire a diferitelor etnii, și folclorul este cel care te definește. Poate și din cauza acestei mixturi de etnii, Timișoara este un oraș atât de muzical. Fiecare familie de sași avea în casă un pian sau o vioară și era obligatoriu ca ăia mici să știe să cânte câteva note, iar asta s-a extins. Aerul cosmopolit al Timișoarei m-a ajutat mult în viața mea din Germania. În copilărie aveam prieteni unguri, nemți, țigani, sârbi, nu făceam diferența. Combinația interetnică era prezentă la tot pasul, nici măcar nu o conștientizam, dar ne-a marcat pe toți. Și acum, mă uit la colegii de trupă și văd că fiecare știe măcar o frază-două, pentru o scurtă conversație, în sârbește, maghiară, nemțește.
- A fost greu să-i strângi, atât de risipiți prin lume?
- Cred că și ei simțeau că ar fi timpul să cânte din nou în țară. Aveam ideea asta împreună cu Adi Popescu, de a imprima primele piese Cargo, așa cum doream să o facem atunci când le-am scris și nu am avut ocazia. Și, totodată, de a le da un sunet actual. L-am luat alături pe Cristian Podratzki, bunul meu prieten și muzician cu mare experiență, ne-am bucurat când ni s-au alăturat Kempes și toți ceilalți. Singurul care nu are legătură cu România este chitaristul german Matthias, dar asta e pe cale să se schimbe, pentru că Matthias se simte foarte bine aici. Chiar a învățat o strofă de refren din "Brigadierii” și o cântă împreună cu publicul, ceea ce-i place la nebunie. "Noi suntem brigadierii ce trec fluierând/ Nu ne oprește nimeni, nici ploaie, nici vânt!”. "Brigadierii” este o piesă inspirată de tatăl meu, care în anii cincizeci a lucrat pe șantierele de brigadieri, sperând că prin munca lui și a altora ca el generațiile următoare vor avea un trai mai bun. Pe Matthias l-am cunoscut în Hamburg, printr-un prieten comun, am stat de vorbă, și abia mai târziu ne-am dat seama că suntem amândoi chitariști, iar acum cântăm în aceeași trupă. Avem pregătite două albume, unul cu piesele Cargo din perioada în care făceam parte din trupă, și un disc cu piese nou-nouțe. Pe 21 septembrie, avem un prim concert la București, la Arenele Romane, iar în anul următor, ne dorim să ne unim din nou forțele pentru un turneu prin țară.