O proorocire împlinită
Martie 1796. Cetatea Shlisselburg, aflată nu departe de Curtea Imperială țaristă de la Sankt Petersburg. Într-una din celulele cumplitei fortărețe, acolo unde erau aruncați cei care unelteau împotriva țarului, era întemnițat un prizonier misterios. Fusese adus în mare taină, după miezul nopții, cu capul acoperit, pentru ca nimeni să nu îl poată recunoaște. Temnicerii îl păzeau cu strășnicie, de parcă ar fi fost o persoană extrem de importantă și totodată periculoasă. Doar câțiva oameni din întreaga Rusie cunoșteau motivul încarcerării sale: avusese îndrăzneala de a vorbi despre împărăteasa Ecaterina cea Mare. Și nu oricum. Proorocise ziua, ora și chiar minutul morții marii țarine: pe 6 noiembrie 1796. Pentru strașnica "insultă” adusă împărătesei, bărbatul avea să plătească scump. Deși era un simplu călugăr, vorbele sale fiind socotite ca fiind ale unui smintit, fusese arestat, aruncat în cea mai temută închisoare din Rusia și condamnat la moarte. Numai prin mila "nemărginită” a marii suverane, pedeapsa i-a fost, în final, comutată în închisoare pe viață. Comandantul fortăreței a primit ordinul de a-l ține pe călugăr sub pază strictă, într-o celulă secretă. Să-i vorbești sau să te apropii de el era cu desăvârșire interzis, chiar și pentru străjerii cei mai destoinici.
Dar în zadar fuseseră luate toate aceste măsuri... Căci peste opt luni, exact în ziua proorocită, pe 6 noiembrie 1796, spusele călugărului se adevereau. Împărăteasa Ecaterina cea Mare murea! Evenimentul a șocat întreaga curte imperială, iar pe moștenitorul tronului, Pavel I, autenticitatea teribilei prevestiri l-a îngrozit. La numai câteva zile de la încoronarea sa ca țar, Pavel I s-a urcat într-o trăsură și a plecat grabnic către fortăreața Shlisselburg, acolo unde, în temniță, zăcea enigmaticul prooroc. Pe viitorul țar nu îl interesa decât un singur lucru: ce avea să se petreacă cu el în viitor.
Dar cine era acest vizionar și de unde știa el atât de exact ce urma să se întâmple?! Numele călugărului Abel poate fi găsit în mai toate dicționarele și enciclopediile pre-revoluționare rusești. Despre viața și prezicerile sale s-au scris zeci de cronici, iar în 1870 o parte din scrierile sale profetice au fost publicate într-un volum cu titlul "Viața și strădaniile părintelui și călugărului Abel”.
Vasili Vasiliev, cel care avea să fie cunoscut ca proorocul Abel, s-a născut pe 20 martie 1757, în cătunul Akulovo, din regiunea Tula. În familia țăranului iobag Vasiliev, nașterea băiatului a fost văzută ca o minune. Se ivise pe lume exact în noaptea echinocțiului de primăvară, când universul renaște, când lumina și soarele biruie întunericul și frigul. Liniștea nopții fusese întretăiată de țipetele neobișnuit de puternice ale nou-născutului, iar preotul satului, prezent în casa Vasiliev, l-a miruit pe dată și a spus: "Acest băiat nu va fi obișnuit. El a fost adus pe lume în această noapte cu un scop precis. Strigătul său viguros se va face auzit și peste veacuri”.
Copilăria lui Vasili nu s-a deosebit cu nimic de cea a celorlalți copii de iobagi. Muncea pământul cu trudă, fără a crâcni, alături de familia sa. Dar gândul îi era mereu către cele sfinte, căci băiatul, încă din primii ani ai copilăriei, își exprimase dorința arzătoare de a trăi între zidurile mânăstirii. De câte ori intra în biserică, simțea că a ajuns acasă, se simțea ferit și ocrotit de toate relele. Încuviințare de a intra în mânăstire ca monah însă nu primi și, ca toți ceilalți băieți, Vasili a fost obligat să învețe o meserie, pentru ca la maturitate să poată contribui la creșterea averii stăpânului său. Vasili era dulgher și, odată cu vârsta adolescenței, începu să colinde Rusia în lung și în lat, împreună cu o echipă de meșteri cioplitori. Ajuns la Kerson, la gurile Niprului, unde se construiau corăbii și bărci, Vasili se îmbolnăvi grav. Pe șantierul naval, acolo unde intra mereu în contact cu marinarii și negustorii veniți de peste mări și țări, băiatul se molipsi de ciumă. În întreaga Europă, "moartea neagră” făcea ravagii cumplite, secerând mii de vieți. Cu evlavie și credință s-a rugat Vasili Bunului Dumnezeu să nu îl părăsească, iar ca semn de recunoștință, dacă va fi salvat, băiatul făcu legământ să își dedice viața slujirii Domnului. Atunci a avut Vasili prima sa viziune. Un înger i-a apărut și i-a spus: "Te vei vindeca și vei purta în lume cuvântul Domnului!”. Și așa se petrecu, Vasili se însănătoși ca prin miracol. Aproape toți colegii săi de echipă fuseseră răpuși de nemiloasa boală, numai el se întoarse acasă viu și nevătămat. Se rugă de stăpân să îi permită să plece la mânăstire, dar nu primi nici acum blagoslovirea mult așteptată. Părinții îi simțiră zbuciumul și, ca nu cumva asupra lor să se abată vreo năpastă din cauza nesupunerii flăcăului, hotărâră să îl însoare.
Călătoria în cer
Trecură ani, Vasili era deja la casa lui, căsătorit, cu trei copii, dar sufletul îi era în altă parte. Imaginea îngerului ce-i apăruse cu ani în urmă și promisiunea făcută și neîndeplinită nu îi dădeau pace. Într-o bună zi, își făcu în grabă o bocceluță și părăsi în taină satul, îndreptându-se către Mânăstirea Valaam, tocmai în Nord-Vestul Rusiei. Auzise că starețul mânăstirii, Nazarie, recrutează misionari care să propovăduiască creștinismul în coloniile rusești din Alaska. Primit în mânăstire, Vasili a depus jurământul monahal în fața lui Dumnezeu și a primit numele de Abel. Dar în Alaska nu a plecat. După un an de împlinire a celor trei voturi, al sărăciei, castității și supunerii, primi binecuvântarea egumenului și părăsi mânăstirea pentru a se retrage în pustiu. Trăi complet izolat, pe o insulă, postind luni în șir și rugându-se aproape zi și noapte. Acolo a primit de la Bunul Dumnezeu marele dar: doi îngeri l-au purtat în ceruri, i-au hărăzit puterea de a prezice viitorul și i-au poruncit să scrie tot ceea ce va auzi și să spună tot ceea ce i se va arăta.
Timp de nouă ani a străbătut Abel țara în lung și în lat, răspândind cuvântul Domnului, vorbindu-le oamenilor despre voia Lui și despre Judecata de Apoi. Într-un târziu, s-a retras din nou în mânăstire, dar nu pentru că trupul îi era ostenit, ci pentru că simțea chemarea de a așeza pe hârtie toate viziunile sale.
Prima sa carte a scris-o la Mânăstirea Sfântul Nicolae din Babaev, de pe malurile râului Volga, în care a vorbit despre moartea împărătesei Ecaterina a II-a și despre venirea la tron a țareviciului Pavel. La scurt timp, episcopul mânăstirii a aflat despre scrierile călugărului și, speriat ca de o uneltire a diavolului, a trimis vorbă guvernatorului. Fratele Abel a fost arestat, dar după ce spusele sale s-au adeverit, ancheta contra lui a reînceput.
Din cronicile timpului
Anchetatorul: "Cine te-a învățat să scrii aceste cuvinte și de unde ai aceste informații?”
Abel: "O voce mi-a glăsuit din Înaltul Cerului astfel: împărăteasa va domni 40 de ani. Du-te și spune-i cu curaj! După aceea, du-te și spune-i și lui Pavel Petrovici (fiul Ecaterinei, viitorul țar Pavel I) și celor doi coconi ai săi că sub ocârmuirea lor va fi cucerit tot pământul”.
Toate aceste informații au fost trimise de urgență la palat și, în scurt timp, în celula misteriosului prizonier își făcu apariția însuși noul țar, Pavel I. Cronicile relatează acest dialog extrem de interesant despre soarta țarilor, despre soarta Rusiei și a Europei în general.
Țarul: "Părinte prea cinstit, se vorbește despre tine, dar și singur văd asta, că asupra ta harul lui Dumnezeu s-a odihnit. Ce spui despre domnia și soarta mea? Numește-i pe succesorii tronului meu și vorbește-mi despre domnia lor. Spune tot, nu te teme!”
Abel: "Scurtă fi-va domnia ta și văd, păcătosul de mine, năprasnicul sfârșit al Măriei tale. În ziua de 11 martie, o moarte martirică vei primi și în iatac vei fi gâtuit de tâlhari..."
Țarul: "Ce se va întâmpla cu succesorul meu, prințul Alexandru?”
Abel: "Franțuzul (Napoleon Bonaparte) va pârjoli Moscova în timpul domniei sale, iar Alteța sa, ca răsplată, va pune stăpânire pe Paris. Succesorii lui vor fi Nicolae I, apoi Alexandru al II-lea și Alexandru al III-lea”.
Țarul: "Cui va lăsa moștenire tronul acesta din urmă?”
Abel: "Lui Nicolae al II-lea, țarul cel sfânt, care va avea cumpătarea și înțelepciunea lui Hristos, răbdarea și puritatea unui porumbel neprihănit. Coroana imperială o va schimba el pe cununa de spini, căci fi-va trădat de propriul său neam, așa cum a fost vândut Fiul lui Dumnezeu. Fi-va un război mare, atotpustiitor, ce va cotropi întreaga lume... În văzduh, oamenii vor zbura ca păsările și pe sub ape, vor înota ca peștii, însă se vor răpune unii pe alții cu pucioasa cea urât mirositoare. Și în ajun de izbândă, tronul țarilor se va prăbuși, iar mujicul înnebunit, cu toporul în mână, va cuceri puterea. Mult sânge și lacrimi de suferință vor adăpa pământul. Și vrăjmașii din interiorul țării vor biciui pământul rusesc, prăda-vor ei altarele sfinte și nimici-vor bisericile Domnului. Și vor pricinui ei moartea celor mai vajnici oameni ai Rusiei”.
Călugărul Abel a vorbit apoi despre începutul celui de-al Doilea Război Mondial, când un nou Batu-Han (conducătorul mongol care a cucerit Rusia și a devastat Ungaria și Polonia - aluzie la Hitler) va ridica sabia în Apus, împotriva Europei. "Și frate pe frate se va ucide, și râuri de sânge vor curge în lume. Dar Domnul cel atotmilostiv îi va ierta pe fiii săi cei fără de Dumnezeu și lumea va renaște”.
A ascultat țarul toate prevestirile sumbre ale călugărului, a plecat capul mâhnit de soarta ce-l aștepta, și pe el, și imperiul său, îngândurat de evenimentele ce aveau să urmeze în lume. I-a cerut călugărului Abel să pună pe hârtie tot ceea ce îi povestise, toate prevestirile sale. Apoi, puse scrierea într-un plic pe care îl sigilă cu pecetea personală, iar pe copertă scrise: "Să fie deschis la comemorarea a 100 de ani de la moartea mea”. Plicul a fost introdus într-un sipet lucrat cu meșteșug, zăvorât cu un lacăt și pecetluit cu sigiliul țarului. Cufărul astfel ferecat a fost așezat pe un piedestal, într-una din sălile de la palatul din Gatcina, reședința de vară a țarului, din imediata apropiere a capitalei țariste. Acolo a rămas în așteptarea de a fi deschis, o sută de ani.
În temniță până la sfârșitul vieții
La scurt timp după întâlnirea din închisoare, țarul Pavel I a dispus eliberarea călugărului Abel și a interzis să mai fie urmărit. Și iarăși a plecat călugărul, neobosit să străbată țara, pentru a le vorbi oamenilor despre cele sfinte și pentru a le reaminti de numele Domnului. După câțiva ani, s-a retras din nou la Mânăstirea Valaam, unde depusese în tinerețe jurământul sacru monahal. Acolo ar fi putut să trăiască în liniște și pace până la sfârșitul vieții, dar viziunile au început iarăși să i se arate și sufletul său era neliniștit. Trebuia ca totul să fie așternut pe hârtie, așa cum i se poruncise de Sus. Căci el, păcătosul, nu era vrednic de această misiune, dar încerca din răsputeri să ducă la îndeplinire voia Domnului.
Începu să scrie o nouă carte de profeții, despre asasinarea țarului Pavel I și despre venirea la tron a fiului său, țareviciul Alexandru. În doar câteva luni, spusele i s-au confirmat cu precizie și călugărul a fost iarăși arestat, din ordinul guvernatorului orașului Sankt-Petersburg, unul dintre asasinii țarului. A fost escortat în lanțuri, ca un criminal periculos, până la fortăreața Petropavlovsk, cu acuzația de a fi tulburat mințile oamenilor cu clevetiri mincinoase, la adresa țarului. În subteranele cetății, fără să vadă lumina soarelui măcar o clipă, a petrecut monahul mai bine de doi ani. A fost eliberat și trimis forțat la Mânăstirea Solovețki, de pe o insulă din Marea Albă, fără a avea dreptul să o părăsească. Gerurile cumplite, pustietatea și asprimea vieții din imediata vecinătate a Cercului Polar făcuseră din Mânăstirea Solovețki un loc de exil, atât pentru membrii Bisericii, cât și pentru dușmanii guvernului țarist. Viața între zidurile mânăstirii, deși grea, era totuși tihnită. Dar nici aici nu s-a bucurat fratele Abel mult timp de liniște. În 1804, după ce scrie o a treia carte, în stilul deja clasic, este iarăși pus sub acuzare și încarcerat în închisoarea de pe aceeași insulă. Sentința a fost de data aceasta una și mai grea: "Să fie eliberat atunci când prevestirile sale se vor adeveri”.
Așa a zăcut călugărul Abel uitat de lume în temniță ani lungi, până în 1812, când evenimentele prevestite de el, invazia lui Napoleon în Rusia și incendierea Moscovei, s-au petrecut întocmai. Atunci, țarul Alexandru I își aminti de prooroc și în iarna anului 1812 trimise o depeșă urgentă către comandantul închisorii: "Călugărul Abel să fie pe dată eliberat dintre deținuți și lăsat să meargă acolo unde îi va dori inima. Să i se acorde un permis de trecere prin orice oraș din Rusia și în orice mânăstire, să i se încredințeze banii trebuincioși drumului și hainele potrivite”.
Și iată-l din nou pe monahul pribeag, liber să călătorească, liber să mărturisească oamenilor credințele sale, să propovăduiască cuvântul Domnului. Deși trecuse demult de vârsta tinereții, călugărul Abel plecă în pelerinaj la locurile sfinte, întâi la Muntele Athos, din Grecia, apoi la Constantinopol și Ierusalim. În 1820, după șapte ani de călătorie prin țări străine, se întoarce la Moscova și este primit printre călugării de la Lavra Sfânta Treime, din localitatea Serghiev Posad, cea mai vestită mânăstire din Rusia. Aici trăiește liniștit o perioadă, în rugă și post, într-una din cele mai izolate chilii. Vestitul general din campaniile împotriva lui Napoleon, Leon Engelgardt, scria despre el în "Însemnările” sale: "Era un om simplu, foarte tăcut și smerit. Multe doamne din înalta societate auziseră despre proorocirile sale și îl considerau sfânt. Veneau la el cu rugămintea de a le prevesti soarta, dar întotdeauna fratele Abel le spunea blând, cu chipul senin: «Eu nu vă pot oferi sprijin, căci nici pe departe nu sunt clarvăzător. Viziunile mi s-au revelat de la Domnul și am grăit despre asta, doar atunci când am primit poruncă»".
Dar suferințele bietului călugăr, ce nu făcuse decât să îndeplinească voia Domnului, nu se sfârșiră aici. Noile sale preziceri atrag mânia țarului Nicolae I și, în 1826, este închis în temnițele Mânăstirii Sfântul Eftimie din Suzdal, acolo unde călugărul Abel își va petrece restul zilelor. În ziua de 29 noiembrie 1829, se stinge din viață, la vârsta de 84 de ani, după mai bine de 20 de ani de temniță grea, după ani de cazne sufletești și trupești. Conform scrierilor ce s-au păstrat în Mânăstirea Sfântul Eftimie din Suzdal, călugărul ar fi fost înmormântat în spatele Bisericii Sfântul Nicolae, însă locul său de îngropăciune nu a fost găsit niciodată. Se spune că Abel ar fi fost, de fapt, îngropat în mare taină, într-un loc secret, de către supușii țarului Nicolae I, pentru ca nimeni, niciodată, să nu îi poată aduce cinstire. Dar poate că sentința țarului de a-l condamna la claustrare chiar și după moarte nu i-a fost călugărului Abel cu supărare. Căci scump la vorbă și însingurat a trăit întreaga viață, cu gândul la Cele Sfinte, îndeplinind voia Domnului și grăind oamenilor doar la porunca Celui de Sus!