- Am trecut de jumătatea lui august și natura începe să "bată” a toamnă. Unde v-ați încărcat bateriile pentru sezonul care urmează? În străinătate, în țară, la mare, la munte, în penumbra din dormitor?
- Răspunsul e unul singur: am ales marea. Marea, marea și iar marea! Pentru că o iubesc nespus! Dintotdeauna am iubit marea. Nu soarele, nu nisipul, nu atmosfera estivală, ci marea, apa. Ador întinderea ei, culoarea ei care se împletește din mii de nuanțe, felul în care pare să izbucnească din ovalul cerului și felul în care vine să se abandoneze fără teamă pe nisip. Mă liniștește susurul ei leneș, din zilele toride, și mă fascinează mugetul ei născut din tumultul valurilor înspumate.
- Sunteți la mare și acum, când vorbim. Ce vedeți dimineața când trageți draperia ferestrei?
- Grădina hotelului. Niciodată nu mi-a plăcut să stau ca toată lumea, în camere cu vedere spre mare. Mă îmbăt cu priveliștea mării când stau pe plajă. În rest, îmi place să văd verdeață. Așa că mereu cer camere cu vedere spre grădină. Iar grădina acestui hotel este foarte frumoasă. Totul e de un verde viu, punctat de petele de culoare ale florilor, care sunt de toate soiurile: și mai mari, și mai mici, și mai avântate către soare, și mai timide... Un fel de rai în miniatură.
- Cum e atmosfera pe litoral? Mai este marea o destinație de vis a vacanței?
- Nu e chiar atât de cald ca în București, iar aerul e mai respirabil. Dar oricum ar fi fost, mie îmi place aici, la marea noastră cea Neagră, fiindcă e o atmosferă specială, fiindcă e lume multă... Eu iubesc oamenii, îmi place să văd oamenii, îmi place să fiu cu oamenii, nu am fițe de artistă, nu fac opinie separată și nici nu mă ascund cu pălăria trasă pe ochi și cu ochelari de soare negri. Asta, deși sunt conștientă că nu toți cei care se preumblă pe-aici sau pe-aiurea, prin țară, pot fi calificați ca "oameni”, în adevăratul sens al cuvântului. Mulți dintre ei se comportă necivilizat, vorbesc tare, lasă gunoaie pe plajă, au o atitudine agresivă, adresează injurii cu atâta larghețe de parcă ar face complimente... Nu mai continui, căci toate astea mă umplu de amărăciune și orice individ educat și cu bun simț știe ce înseamnă să nu fii om. Doar că mă întreb, retoric, desigur, și fără a dori să intru într-o dezbatere publică: de unde atâta dușmănie și ură în noi, de unde atâta proastă creștere...? Repet, întrebările mele sunt retorice, căci nu știu cine ar putea să-mi ofere un răspuns concret. Până una-alta, asist cu durere la încoronarea kitschului ca valoare supremă. Și mă gândesc cu groază la ce va urma... Mi-e teamă pentru noi toți, nu pentru mine, personal. Eu am colțul meu de rai, căsuța în care m-am mutat în afara Bucureștiului, și acolo îmi trăiesc viața așa cum consider eu: în bună cuviință și cu respect față de tot ceea ce mă înconjoară, fie că e vorba de oameni, de animale sau de natură. Îmi văd de grădina mea, care e ceva mai mărișoară decât aceea pe care o aveam înainte, dar la fel de plină de flori... În schimb, acum mi-am permis să-mi construiesc și-un mic iaz, la care au dat buzna toate broscuțele de prin zonă. (râde) Îmi văd de cei trei căței, care acum sunt și mai fericiți, fiindcă au mai mult spațiu la dispoziție unde să se joace... Îmi văd de prietenii mei, puțini la număr, dar buni... Asta e viața mea și e o viață frumoasă și fericită!
- De ani de zile, marea înseamnă pentru dvs., și viață scenică, spectacole muzicale. Profesia și vacanța fac casă bună?
- Da, în primul rând, fiindcă starea de vacanță e o stare pe care ți-o creezi tu însuți, e o stare interioară, iar, în al doilea rând, pentru că locul în care cânt eu este atât de minunat, încât nu am impresia că merg acolo din obligație, ci merg, pur și simplu, din plăcere. E un loc minunat, atât ca bucurie a ochiului - căci, estetic vorbind, e superb -, cât și ca bucurie a sufletului - fiindcă oamenii de aici sunt absolut speciali, sunt niște oameni buni, săritori, generoși, cum rar se mai întâlnesc azi.
- Și cum se numește oaza dumneavoastră de bucurie?
- Cireșica. E un hotel în Olimp.
- Să înțeleg, așadar, că atunci când vă priviți în oglindă, vedeți un chip bucuros și destins, în acord cu libertatea verii și a vacanței?
- Da. Pentru că eu mă simt ca fiind cel mai fericit om de pe planetă. De ce? Fiindcă sunt sănătoasă, fiindcă atunci când deschid ochii dimineața văd, văd albastrul cerului și verdele copacilor, fiindcă aud, aud ciripitul păsărelelor... Pentru că mă pot bucura deplin de viața aceasta pe care mi-a dăruit-o Dumnezeu. Și asta e cel mai important! Și-atunci cum să nu fiu fericită?! Nu-mi doresc nimic altceva decât ca Dumnezeu să mă țină în continuare sănătoasă. Că restul fac eu...