- Într-un vers celebru, poetul uitat, Alexandru Depărățeanu, spunea: "Locuința mea de vară e la țară”. Dumneavoastră ce destinație de vară ați ales: priveliștea rurală, marea sau umbra dormitorului de acasă?
- Am rămas acasă, în Breaza mea cea frumoasă, lângă munte și lângă pădure. Vara la munte e parcă mai plină de viață adevărată: culorile sunt mai intense, aerul e mai limpede, aromele sunt mai puternice, plămânii respiră la maximum, iar mintea și sufletul cunosc libertatea spațiului neîngrădit. Eu am venit aici, la Breaza, tocmai pentru că îmi doream să trăiesc într-o vacanță perpetuă. Așa că nu simt nevoia să-mi părăsesc casa, cu excepția scurtelor incursiuni la București sau în alte orașe, unde merg fie pentru cumpărături, fie pentru angajamente profesionale, fie pentru vizite la prieteni. De-altfel, eu dintotdeauna am fost foarte legată de casa mea. Cu ani în urmă, când obligațiile muzicale mă purtau foarte mult prin țară sau peste graniță, deși prietenii și cunoscuții și chiar fanii mă invidiau pentru aceste deplasări numeroase și rodnice, realitatea era că, de fiecare dată când ajungeam în aeroport sau în gară, eu eram sfâșiată de tristețe - tristețe că-mi părăseam "cuibul”, că mă despărțeam de casă și de soțul meu... Deci sunt foarte fericită să stau aici, cu patul meu, cu perna mea, cu lingurițele și cu toate lucrurile mele, pe care știu unde să le găsesc, chiar și cu ochii închiși, și care-mi dau un confort extraordinar. Și-apoi, cum să plec, când am o grădină atât de frumoasă? O grădină care mă îmbată cu miresme și culori, dar pe care trebuie s-o îngrijesc constant. Ca și căsuța, de altfel. Mereu se mai găsește câte ceva de făcut... Asta mi-e firea: îmi place ca în casa și-n grădina mea să fie mereu curat, să fie ordine. Întotdeauna am fost așa, activă, întotdeauna am ținut ca în casa mea să mă simt acasă și niciodată nu m-am lăsat să lâncezesc, din nici un punct de vedere. De-asta mă și miră ideea asta, pe care nu știu cine a lansat-o, dar care s-a propagat ca fulgerul în mass-media, că Marina Voica trăiește din amintiri. Eu nu trăiesc din amintiri! Nu e felul meu! Eu am o structură psihică și emoțională realistă, ba chiar sunt foarte severă în ceea ce privește propria mea viață. Oamenii confundă, probabil, conceptele de fire romantică și de fire sentimentală. Ei, ele nu sunt totuna, iar eu sunt o romantică, dar nu o sentimentală! Eu trăiesc în realitate și trăiesc în ziua de azi. Nu sunt genul care zace în pat, cu ochii închiși, gândindu-se la viața care a trecut. Sunt un om foarte activ: compun melodii, compun texte, mă duc și-mi imprim cântecele, apar destul de des la televizor - ceea ce presupune pregătiri -, susțin multe concerte, care înseamnă show-uri elaborate... Uite, și acum pregătesc un disc nou, pe care îl voi lansa, împreună cu Electrecord-ul, la toamnă, un disc care va conține câteva melodii mai vechi, dar și șapte piese noi. Vineri voi avea un concert la Bușteni, apoi voi pleca pentru un alt contract în Israel... Deci n-am timp să trăiesc din amintiri.
- Să revenim la casa dvs. din Breaza, înconjurată de-un paradis: ce vedeți pe fereastră când vă treziți dimineața?
- Prima imagine e aceea a muntelui din depărtare, un munte pe care însă îl simt foarte aproape. Iar apoi, coborând privirea, îmi văd grădina, care mă răsfață cu toate minunățiile de flori și de copaci și care îmbrățișează aleea pe care tocmai am garnisit-o cu un mozaic din piatră splendid. Am aici, în grădina mea, tot felul de comori: am clopoței chinezești, din aceia care-și schimbă culoarea în orange, odată cu sosirea toamnei, am patru tufe de trandafiri care te înalță până la cer cu parfumul lor și cu catifeaua petalelor, am două șiruri de buxus, care bordează poteca și rămân veșnic verzi, am vișinii mei adorați, care au crescut mari-mari și-n care mă urc cu scara, ca să mănânc fructele, chiar acolo, printre ramuri, fiindcă nu mai am răbdare să le adun și să le duc în casă (râde), am trei meri, dintre care unul văratic, pe a cărui recoltă am consumat-o deja (râde), iar acum îi aștept pe ceilalți doi să-și coacă roadele...
- Locuiți deja la Breaza de ani buni. Vă mai simțiți acolo în vacanță, așa cum v-ați dorit?
- Daaaaa! Eu am muncit toată viața, într-un ritm foarte dur, niciodată parcă n-aveam vreme să-mi trag sufletul ca lumea. Soțul meu, Viorel, îmi spunea "puișor pribeag”. Ei, când m-am mutat aici, am decis să pun punct acestui fel de a trăi, am decis că n-o să mai fac decât ce-mi place, cât îmi place și când îmi place. Primesc foarte multe invitații, atât profesionale, cât și pentru vizite, dar pe multe le refuz, fie pentru că detest să fac bagaje și să mă angajez la drumuri lungi - am făcut destule la viața mea -, fie pentru că nu-mi convin condițiile, din punct de vedere profesional, fie pentru că nu mi se potrivesc - de pildă, eu nu sunt cântăreață de nunți: nu am repertoriu și nici prezență pentru așa ceva. Nu-i condamn pe cei care cântă la nunți, doar că mie nu mi se potrivește genul acesta de a face muzică.
- Vă conduceți viața după cum vă vrea sufletul. Când vă priviți în oglindă, vedeți un chip bucuros?
- Nu întotdeauna, dar în majoritatea cazurilor da. Ba chiar consider că acum arăt mult mai bine decât cu zece ani în urmă. Am și slăbit foarte mult și orice fel de haină aș pune pe mine, îmi stă foarte bine. Iar asta îmi dă o mare siguranță de sine. Fiindcă eu, toată viața, am fost, de fapt, complexată de aspectul meu fizic. Surorile tatei erau niște frumuseți fără cusur, așa că, încă din adolescență, am fost marcată de comparațiile pe care le făceam între mine și ele și cum, de fiecare dată când trăgeam linie, la total se adunau o sumedenie de defecte, toate în ceea ce mă privea, îți dai seama ce catastrofă s-a născut încă de atunci în mintea mea. Iar apoi, ideea asta, că sunt "defectuoasă” de sus până jos (râde), s-a perpetuat. Însă, revenind la chip: liniștea, seninul acesta pe care îl regăsesc atunci când mă oglindesc în argintul oglinzii vine, probabil, tocmai din faptul că am lăsat în urmă agitația și haosul vieții de artist mereu pe drumuri, pentru că m-am relaxat, pentru că mi-am găsit un ritm interior cu-adevărat prielnic în acest mic colț de rai de la Breaza. E foarte bine când, spre sfârșitul vieții, ai o perspectivă limpede asupra propriei persoane și asupra destinului tău, ca om: eu știu ce am făcut ca artist, ce izbânzi am avut pe acest tărâm, dar și ce izbânzi am avut în viața din spatele scenei. Sunt fericită pentru că am câștigat iubire, pentru că am câștigat o sumă de prieteni și foarte mulți fani. Inclusiv azi sunt foarte multe persoane care mă îndrăgesc pe mine și muzica mea și cu care țin legătura pe Facebook, ba chiar cu unele mă și vizitez.Am fost, de pildă, în Danemarca, la o fană care-mi este extrem de devotată, altă dată am fost în Germania, la o altă admiratoare pentru care însemn foarte mult... Faptul că simt că însemn foarte mult pentru niște oameni îmi dă o liniște interioară fantastică, îmi dă un confort emoțional extraordinar, o mulțumire de sine și mă încurajează.
- În încheiere, doamnă Marina Voica, dați-mi voie să vă întreb: cum se vede Bucureștiul de la distanță? Vă mai e dor de vâltorile lui?
- Eu sunt destul de ruptă de esența vieții de zi cu zi din București. Impresiile care-mi parvin sunt doar cele filtrate prin prisma prietenilor mei, care locuiesc acolo, iar ei sunt bine, în general, nu cârcotesc, n-au mari doleanțe cu privire la traiul în capitală. Pentru mine, Bucureștiul a rămas Micul Paris, pentru că, atunci când vin în București, intru prin nord, apoi străbat bulevardul Kisseleff, cu copacii lui bătrâni, cu casele lui somptuoase... Ce poate să fie mai frumos?! În plus, pe mine niciodată nu m-au deranjat zgomotele și traficul intens al metropolelor: cinci ani de zile, cât am fost în facultate, am trăit la Moscova, apoi Bucureștiul a fost casa mea atâția și-atâția ani, ca să nu mai pun la socoteală toate marile orașe ale lumii pe care le-am vizitat! Din contră, eu iubesc aglomerațiile de oameni, viața care palpită într-un fel anume în metropole... De-asta, probabil, sunt atât de îndrăgostită de New York! Ceea ce nu înseamnă însă că duc dorul traiului la oraș. Mi-e de-ajuns să văd orașul doar din când în când și n-aș mai da Breaza pentru viața din București pentru nimic în lume! Și nici singură nu mă simt. Întotdeauna am fost o solitară, așa că prietenii mei apropiați, compania lor, mi-e suficientă.