Săptămânile trecute, ziarele au publicat mai multe articole pe teme agricole. Îngrijorarea cea mai mare a tuturor vizează anul 2013, în care vom mânca, se spune, mai mult din import, deoarece aproape toate unităţile mici de procesare a cărnii şi laptelui din România vor fi închise, ca necorespunzătoare standardelor din UE. După două decenii de importuri masive în toate domeniile, dar mai cu seamă în sectorul alimentar, când credeam că programe naţionale, elaborate cu mulţi ani în urmă, îşi vor fi făcut efectul, scăzând dependenţa ţării noastre de laptele, carnea şi legumele europenilor, aflăm cu surprindere că n-a existat nici un program, că nici un guvern nu s-a preocupat de independenţa agricolă, de încurajarea producţiei interne, de sincronizarea cu Uniunea în privinţa standardelor. UE pur şi simplu nu mai vrea să ne păsuiască, a făcut-o deja câţiva ani, răbdarea ei luând în mod oficial sfârşit la 1 ianuarie 2013. Dată fiind această ştire de o gravitate excepţională, ne-am adresat profesorului Nicolae Istudor, prorector al ASE Bucureşti, considerat de specialiştii domeniului drept cel mai bun expert, potrivit pentru fotoliul de ministru al agriculturii.
"Estimez că România va accesa 80% din fondurile europene pentru dezvoltare rurală”
- UE ne-a pus mulţi bani la dispoziţie pentru dezvoltarea rurală, dar n-am atras sume prea mari. Cum explicaţi această nefirească incapacitate a românilor de a cheltui miliarde, domnule profesor?
- Începând cu anul 1999, odată cu elaborarea documentului strategic Agenda 2000, dezvoltarea rurală reprezintă al doilea pilon al Politicii Agricole Comune, pentru care s-au alocat 96 de miliarde euro, la nivelul UE, pentru perioada 2007 - 2013. Din păcate, gradul de accesare al fondurilor europene în statele membre UE nu este direct proporţional cu necesităţile; tot ţările cu un nivel ridicat de dezvoltare au înregistrat cel mai mare procent! Cui se datorează această aparentă anomalie? În primul rând, experienţei acumulate de ţările dezvoltate, iar în al doilea rând, capacităţii administrative şi financiare de care dispun. Există, însă, şi un factor obiectiv al acestei situaţii: fondurile alocate ţărilor dezvoltate economic sunt orientate preponderent către plăţile directe (mai uşor de accesat), spre deosebire de fondurile destinate ţării noastre, care sunt mai greu de accesat, deoarece se bazează pe elaborare şi implementare de proiecte. România, care beneficiază de aproximativ 8 miliarde de euro pentru dezvoltare rurală în această perioadă, s-a descurcat destul de bine, gradul de accesare, până în mai 2012, fiind de 48% (după valoarea contractelor încheiate) - cel mai mare grad de accesare din toate programele operaţionale! Astfel, până la finele Planului Naţional de Dezvoltare Rurală, estimez un grad de accesare de peste 80%, cel mai bun din toate programele operaţionale!
- Este dezvoltarea rurală promovată de UE un instrument de presiune asupra ţăranului tradiţional? Va dispărea acest ţăran odată cu succesul deplin al investiţiilor în dezvoltarea rurală?
- Principalul obiectiv al politicii de dezvoltare rurală îl reprezintă creşterea productivităţii sectorului agricol şi forestier care, cu siguranţă, reprezintă un instrument de presiune asupra ţăranului tradiţional, deoarece acesta se află la limita subzistenţei, fiind tot timpul în criză (de aceea a şi suportat mai uşor efectele crizei!). Să nu uităm însă că valorificarea potenţialului istorico-cultural şi al tradiţiilor româneşti este un alt obiectiv al politicii de dezvoltare rurală, care se realizează prin promovarea unor activităţi non-agricole (renovarea caselor vechi, activităţile meşteşugăreşti/ microîntreprinderi, agro-turismul etc). Cât priveşte dispariţia ţăranului tradiţional, acest fenomen se realizează natural, din păcate, prin dispariţia celor în vârstă şi refuzul celor tineri de a se întoarce în mediul rural, pentru a deveni agricultori. La fel de grav este că există riscul de a dispărea specialistul în agricultură, iar pentru prevenirea acestui fenomen, eu am un proiect pe care poate îl dezvoltăm cu altă ocazie.
- Organizaţia Naţională Interprofesională Vitivinicolă v-a acordat diploma de excelenţă pentru diverse contribuţii ştiinţifice. Credeţi că viticultura şi vinificaţia au făcut un salt înainte mai mare decât restul sectoarelor agricole din România?
- Sectorul vitivinicol poate deveni competitiv pe piaţa UE şi este cel mai bine organizat dintre toate filierele agroalimentare; are instituţii şi organizaţii care reglementează activitatea viticultorilor, procesatorilor şi comercianţilor; legislaţia este complet aliniată acquis-ului comunitar şi, nu în ultimul rând, în acest sector sunt implicaţi investitori tineri, specialişti în domeniu, care cunosc restricţiile şi oportunităţile existente, în acest moment, pe piaţa internaţională. Sunt însă şi unele probleme în acest sector. Am spus-o şi o spun de fiecare dată: finanţarea din partea statului şi a marilor procesatori trebuie să se îndrepte către producătorii mici şi mijlocii, pentru a realiza reconversia plantaţiilor şi pentru preluarea şi procesarea producţiei de struguri la preţuri corecte.
"Am speranţe că ţăranul din zona de munte nu va dispărea, mai ales că dezvoltă şi activităţi turistice”
- Aţi fost membru în comitetul interministerial pentru zona montană. Credeţi că vor dispărea şi ţăranii de la munte? În Anglia secolului al XIX-lea, în timpul industrializării, se spunea că oile mănâncă ţăranii. I-au mâncat şi la noi?
- Specificul ţăranului de la munte este că nu a fost niciodată inclus într-o formă asociativă, el rezistând pe toate vremurile. De aceea, am speranţa că nu va dispărea, mai ales că în zona montană se dezvoltă şi activităţi turistice, iar tinerii sunt interesaţi de astfel de activităţi. Deci, pe ţăranii noştri, spre deosebire de ţăranii britanici de acum un secol şi jumătate, nu-i vor mânca oile... În zonele de munte, se cresc încă animale în sistem clasic, prin păşunat îmbinat cu furajarea în grajduri, pe timpul iernii, ceea ce oferă calitatea cea mai bună a cărnii şi laptelui. România dispune de suprafeţe mari de păşuni şi pajişti naturale care, din păcate, nu sunt utilizate corespunzător, chiar dacă au fost şi sunt alocate fonduri europene pentru întreţinerea lor, care se pare că au luat alte destinaţii. Referitor la creşterea oilor, deşi pare de necrezut, ţara noastră a înregistrat un progres, atât din punctul de vedere al numărului de capete, cât şi al calităţii producţiei. Sprijinul financiar negociat şi acordat împreună cu UE şi-a făcut efectul. Ca urmare, România poate deveni un important exportator de carne de oaie pe pieţele externe.
"Pentru perioada 2014-2020, urmează să avem mari probleme cu asigurarea laptelui. Vom fi nevoiţi să apelăm la importuri”
- Principala noastră preocupare este ştirea potrivit căreia, începând cu 2013, vom mânca lapte şi carne numai din import. Ce poate face statul pentru a evita o astfel de perspectivă catastrofală?
- Pentru perioada 2014-2020 urmează să avem mari probleme cu asigurarea laptelui, conform cu standardele UE, ca materie primă pentru procesatori, pentru care, la 1 ianuarie 2013, expiră cea de-a doua perioadă (şi ultima) de aliniere la standardele europene. După părerea mea, vom fi nevoiţi să apelăm la importuri, pentru că nu este tehnic posibil să creştem efectivele de animale din sistemul industrial (laptele provenit din sistemul gospodăresc nu contează, este destinat autoconsumului). Vorbind de procesarea cărnii, situaţia pare a fi promiţătoare, putem fi încrezători în reducerea importurilor, a crescut şeptelul - iată vestea bună pentru România. Dar problemele cu care se confruntă sectoarele de procesare a laptelui şi a cărnii nu se referă la existenţa capacităţilor moderne de procesare, ci, paradoxal, la gradul scăzut de utilizare a acestora (de sub 50% !). Unităţile de procesare duc lipsă de lapte şi carne (ca materie primă), deşi producătorii îşi fac datoria, adică produc, dar producţia nu este conformă cu normele europene. Pe de altă parte, lipsesc centrele de colectare. Decât să sprijine organizarea unei reţele de colectare a produselor agricole, guvernanţii şi procesatorii lasă situaţia pe seama importatorilor, e mai simplu şi fără bătăi de cap...
- Dar miniştrii agriculturii din ultimii ani, inclusiv ministrul actual, au vorbit de "măsuri pentru diminuarea importurilor”. Ce măsuri, domnule profesor?
- După părerea mea, măsurile pentru diminuarea importurilor ar trebui să vizeze practicarea aşa-numitelor "contracte integratoare” între unităţile de procesare, cele de distribuţie a produselor agroalimentare şi producătorii agricoli. În paralel, recomand sprijinirea asociaţiilor agricole şi crearea de centre de colectare. Pentru a-şi asigura produsele agricole (materii prime) de calitate, unităţile de procesare trebuie să-i susţină financiar pe producătorii agricoli. Aceşti producători au o nevoie continuă şi acută de bani, pentru a-şi înfiinţa şi moderniza fermele. Pot lua aceşti bani de la bănci, cu dobânzi foarte mari; dar e mult mai avantajos şi mai rapid să-i ia de la fabricanţii de mezeluri şi lactate, prin intermediul "contractelor integratoare”. În acest fel este întărit lanţul benefic al producţiei alimentare autohtone şi se reduc importurile (dau ca exemplu grupul de firme KOSAROM din Paşcani). Dacă va sprijini generalizarea acestei metode, ministerul agriculturii îşi va îndeplini menirea cu brio.
- România va avea, se pare, un buget mai mare, faţă de calculele anterioare, cu peste 3 miliarde de euro, pentru perioada 2014-2020. Vom reuşi să-i atragem sau îi vom lăsa donatorilor, ca şi până acum?
- Depinde de guvernanţi, de asociaţiile agricole, de producători şi de procesatori. De ei depinde ca România să nu rămână pentru totdeauna un "veşnic potenţial”. Banii aceştia suplimentari se vor întoarce la expeditor, dacă noi nu vom şti cum să-i folosim. La ţară, forţa de muncă este îmbătrânită, de aceea este nevoie de infuzie de tineri. În cunoştinţă de cauză, UE a propus ca, pentru perioada 2014-2020, să se acorde o plată suplimentară, de 50 euro pe hectar, pentru fermierii de până în 40 de ani, în primii 5 ani de la stabilirea în agricultură. Asta, pe lângă cei 40.000 de euro primă de instalare, pe lângă subvenţiile standard pe care-i primesc de îndată ce îşi întemeiază o fermă.
- Anual, în întreaga lume, circa 850 de milioane de oameni suferă de foame şi 30 de milioane dintre ei mor de subnutriţie. În acelaşi timp, în România nu sunt cultivate circa două milioane de hectare. Câtă hrană ar produce pământul lăsat să se "odihnească” din ţara noastră?
- La o producţie medie de numai 2500 kg grâu pe hectar, rezultă 5 milioane tone de grâu, ceea ce înseamnă circa 3,25 milioane tone de făină. Rezultă că putem să producem suplimentar pâinea pentru peste 32 de milioane de oameni. Deci, pământul necultivat al României ar putea salva de la moarte toţi oamenii care sfârşesc azi de foame în întreaga lume. Agricultorii români ar putea eradica foametea letală de pe glob, cu o singură condiţie: să găsim metodele cu ajutorul cărora să-i stimulăm pe proprietarii de terenuri să le cultive şi să-i găsim pe cei care să cumpere (plătească) această producţie.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
