Prof. dr. NICOLAE ISTUDOR - "Pământul necultivat al României ar putea salva de la moarte toți oamenii care sfârșesc azi de foame în întreaga lume”

Prorector al ASE București, profesor la Departamentul de "Economia și Tehnologia Producției Agricole și Alimentare”

Săptămânile trecute, ziarele au publicat mai multe articole pe teme agricole. Îngrijorarea cea mai mare a tuturor vizează anul 2013, în care vom mânca, se spune, mai mult din import, de­oa­rece aproape toate unitățile mici de procesare a cărnii și laptelui din România vor fi închise, ca necores­pun­zătoare standardelor din UE. După două decenii de importuri masive în toate domeniile, dar mai cu seamă în sectorul alimentar, când credeam că programe na­ționale, elaborate cu mulți ani în urmă, își vor fi făcut efectul, scăzând dependența țării noastre de laptele, carnea și legumele europenilor, aflăm cu surprindere că n-a existat nici un program, că nici un guvern nu s-a preocupat de independența agricolă, de încurajarea producției interne, de sincronizarea cu Uniunea în pri­vința standardelor. UE pur și simplu nu mai vrea să ne păsuiască, a făcut-o deja câțiva ani, răbdarea ei luând în mod oficial sfârșit la 1 ianuarie 2013. Dată fiind această știre de o gravitate excepțională, ne-am adresat pro­fesorului Nicolae Istudor, prorector al ASE Bucu­rești, considerat de specialiștii domeniului drept cel mai bun expert, potrivit pentru fotoliul de ministru al agriculturii.

"Estimez că România va accesa 80% din fondurile europene pentru dezvoltare rurală”

- UE ne-a pus mulți bani la dispoziție pentru dez­voltarea rurală, dar n-am atras sume prea mari. Cum explicați această nefirească incapacitate a românilor de a cheltui miliarde, domnule profesor?

- Începând cu anul 1999, odată cu elaborarea docu­mentului strategic Agenda 2000, dezvoltarea rurală reprezintă al doilea pilon al Politicii Agricole Comune, pentru care s-au alocat 96 de miliarde euro, la nivelul UE, pentru perioada 2007 - 2013. Din păcate, gradul de accesare al fondurilor europene în statele membre UE nu este direct proporțional cu necesitățile; tot țările cu un nivel ridicat de dezvoltare au înregistrat cel mai mare procent! Cui se datorează această aparentă ano­malie? În primul rând, experienței acumulate de țările dezvoltate, iar în al doilea rând, capacității admi­nis­trative și financiare de care dispun. Există, însă, și un factor obiectiv al acestei situații: fondurile alocate ță­ri­lor dezvoltate economic sunt orientate preponderent că­­tre plățile directe (mai ușor de accesat), spre deo­sebire de fondurile destinate țării noastre, care sunt mai greu de accesat, deoarece se bazează pe elaborare și implementare de proiecte. România, care beneficiază de aproximativ 8 miliarde de euro pentru dezvoltare ru­­rală în această perioadă, s-a descurcat destul de bine, gradul de accesare, până în mai 2012, fiind de 48% (după valoarea contractelor încheiate) - cel mai mare grad de accesare din toate programele operaționale! Ast­fel, până la finele Planului Național de Dezvoltare Ru­rală, estimez un grad de accesare de peste 80%, cel mai bun din toate programele operaționale!

- Este dezvoltarea rurală promovată de UE un instrument de presiune asupra țăranului tradițional? Va dispărea acest țăran odată cu succesul deplin al investițiilor în dezvoltarea rurală?

- Principalul obiectiv al politicii de dezvoltare ru­rală îl reprezintă creșterea productivității sectorului agri­­col și forestier care, cu siguranță, reprezintă un instru­ment de presiune asupra țăranului tradițional, deoarece acesta se află la limita subzistenței, fiind tot timpul în criză (de aceea a și suportat mai ușor efectele crizei!). Să nu uităm însă că valorificarea potențialului istorico-cultural și al tradițiilor românești este un alt obiectiv al politicii de dezvoltare rurală, care se rea­li­zează prin promovarea unor activități non-agricole (re­novarea caselor vechi, activitățile meșteșugă­rești/ mi­croîntreprinderi, agro-turismul etc). Cât privește dis­pa­riția țăranului tradițional, acest fenomen se reali­zează natural, din păcate, prin dispariția celor în vârstă și refuzul celor tineri de a se întoarce în mediul rural, pentru a deveni agricultori. La fel de grav este că există riscul de a dispărea specialistul în agricultură, iar pen­tru prevenirea acestui fenomen, eu am un proiect pe care poate îl dezvoltăm cu altă ocazie.

- Organizația Națională Interprofesională Vitivi­ni­colă v-a acordat diploma de excelență pentru diver­se contribuții științifice. Credeți că viticultura și vini­ficația au făcut un salt înainte mai mare decât restul sectoarelor agricole din România?

- Sectorul vitivinicol poate deveni competitiv pe piața UE și este cel mai bine organizat dintre toate filierele agroalimentare; are instituții și organizații care reglementează activitatea viticultorilor, procesatorilor și comercianților; legislația este complet aliniată acquis-ului comunitar și, nu în ultimul rând, în acest sector sunt implicați investitori tineri, specialiști în do­meniu, care cunosc restricțiile și oportunitățile existen­te, în acest moment, pe piața internațională. Sunt însă și unele probleme în acest sector. Am spus-o și o spun de fiecare dată: finanțarea din partea statului și a ma­rilor procesatori trebuie să se îndrepte către producă­torii mici și mijlocii, pentru a realiza reconversia plan­tațiilor și pentru preluarea și procesarea producției de struguri la prețuri corecte.

"Am speranțe că țăranul din zona de munte nu va dispărea, mai ales că dezvoltă și activități turistice”

- Ați fost membru în comitetul interministerial pentru zona montană. Credeți că vor dispărea și ță­ranii de la munte? În Anglia secolului al XIX-lea, în timpul industrializării, se spunea că oile mănâncă țăranii. I-au mâncat și la noi?

- Specificul țăranului de la munte este că nu a fost niciodată inclus într-o formă asociativă, el re­zistând pe toate vremurile. De aceea, am speranța că nu va dispărea, mai ales că în zona montană se dez­vol­tă și activități turistice, iar tinerii sunt interesați de astfel de activități. Deci, pe țăranii noștri, spre deo­sebire de țăranii britanici de acum un secol și jumătate, nu-i vor mânca oile... În zonele de munte, se cresc încă animale în sistem clasic, prin pășunat îmbinat cu fu­ra­jarea în grajduri, pe timpul iernii, ceea ce oferă ca­litatea cea mai bună a cărnii și laptelui. România dis­pune de su­pra­fețe mari de pășuni și pajiști naturale care, din pă­cate, nu sunt utilizate corespunzător, chiar dacă au fost și sunt alocate fonduri europene pentru între­ținerea lor, care se pare că au luat alte destinații. Re­feritor la creș­terea oilor, deși pare de necrezut, țara noastră a înre­gistrat un progres, atât din punctul de ve­dere al numă­rului de capete, cât și al calității pro­duc­ției. Sprijinul financiar negociat și acordat împreună cu UE și-a făcut efectul. Ca urmare, România poate deveni un impor­tant exportator de carne de oaie pe piețele externe.

"Pentru perioada 2014-2020, urmează să avem mari probleme cu asigurarea laptelui. Vom fi nevoiți să apelăm la importuri”

- Principala noastră preocupare este știrea potrivit căreia, începând cu 2013, vom mânca lapte și carne numai din import. Ce poate face statul pentru a evita o astfel de perspectivă catastrofală?

- Pentru perioada 2014-2020 urmează să avem mari probleme cu asigurarea laptelui, conform cu stan­dardele UE, ca materie primă pentru procesatori, pen­tru care, la 1 ianuarie 2013, expiră cea de-a doua pe­rioa­dă (și ultima) de aliniere la standardele europene. După părerea mea, vom fi nevoiți să apelăm la impor­turi, pentru că nu este tehnic posibil să creștem efec­tivele de animale din sistemul industrial (laptele pro­venit din sistemul gospodăresc nu contează, este des­tinat autoconsumului). Vorbind de procesarea cărnii, situația pare a fi promițătoare, putem fi încrezători în reducerea importurilor, a crescut șeptelul - iată vestea bună pentru România. Dar problemele cu care se con­fruntă sectoarele de procesare a laptelui și a cărnii nu se referă la existența capacităților moderne de proce­sare, ci, paradoxal, la gradul scăzut de utilizare a aces­tora (de sub 50% !). Unitățile de procesare duc lipsă de lapte și carne (ca materie primă), deși producătorii își fac datoria, adică produc, dar producția nu este confor­mă cu normele europene. Pe de altă parte, lipsesc cen­trele de colectare. Decât să sprijine organizarea unei rețele de colectare a produselor agricole, guvernanții și procesatorii lasă situația pe seama importatorilor, e mai simplu și fără bătăi de cap...

- Dar miniștrii agriculturii din ultimii ani, in­clu­siv ministrul actual, au vorbit de "măsuri pentru di­mi­nuarea importurilor”. Ce măsuri, domnule pro­fe­sor?

- După părerea mea, măsurile pentru diminuarea importurilor ar trebui să vizeze practicarea așa-nu­mitelor "contracte integratoare” între unitățile de pro­cesare, cele de distribuție a produselor agroalimentare și producătorii agricoli. În paralel, recomand sprijinirea asociațiilor agricole și crearea de centre de colectare. Pentru a-și asigura produsele agricole (materii prime) de calitate, unitățile de procesare trebuie să-i susțină financiar pe producătorii agricoli. Acești producători au o nevoie continuă și acută de bani, pentru a-și în­ființa și moderniza fermele. Pot lua acești bani de la bănci, cu dobânzi foarte mari; dar e mult mai avantajos și mai rapid să-i ia de la fabricanții de mezeluri și lac­tate, prin intermediul "contractelor integratoare”. În acest fel este întărit lanțul benefic al producției alimen­tare autohtone și se reduc importurile (dau ca exemplu gru­pul de firme KOSAROM din Pașcani). Dacă va spri­jini generalizarea acestei metode, ministerul agri­culturii își va îndeplini menirea cu brio.

- România va avea, se pare, un buget mai mare, fa­ță de calculele anterioare, cu peste 3 miliarde de eu­­ro, pentru perioada 2014-2020. Vom reuși să-i atra­gem sau îi vom lăsa donatorilor, ca și până acum?

- Depinde de guvernanți, de asociațiile agricole, de producători și de procesatori. De ei depinde ca Ro­mâ­nia să nu rămână pentru totdeauna un "veșnic poten­țial”. Banii aceștia suplimentari se vor întoarce la expe­ditor, dacă noi nu vom ști cum să-i folosim. La țară, forța de muncă este îmbătrânită, de aceea este nevoie de infuzie de tineri. În cunoștință de cauză, UE a pro­pus ca, pentru perioada 2014-2020, să se acorde o plată suplimentară, de 50 euro pe hectar, pentru fermierii de până în 40 de ani, în primii 5 ani de la stabilirea în agri­cultură. Asta, pe lângă cei 40.000 de euro primă de insta­lare, pe lângă subvențiile standard pe care-i pri­mesc de îndată ce își întemeiază o fermă.

- Anual, în întreaga lume, circa 850 de milioane de oameni suferă de foame și 30 de milioane dintre ei mor de subnutriție. În același timp, în România nu sunt cultivate circa două milioane de hectare. Câtă hrană ar produce pământul lăsat să se "odihnească” din țara noastră?

- La o producție medie de numai 2500 kg grâu pe hec­tar, rezultă 5 milioane tone de grâu, ceea ce în­seamnă circa 3,25 milioane tone de făină. Rezultă că putem să producem suplimentar pâinea pentru peste 32 de milioane de oameni. Deci, pământul necultivat al României ar putea salva de la moarte toți oamenii care sfâr­șesc azi de foame în întreaga lume. Agricultorii ro­mâni ar putea eradica foametea letală de pe glob, cu o singură condiție: să găsim metodele cu ajutorul că­rora să-i stimulăm pe proprietarii de terenuri să le cul­tive și să-i găsim pe cei care să cumpere (plătească) această pro­ducție.