Rusalcele - nălucile apelor
"În noaptea asta apele devin atât de limpezi, că poți vedea până în străfundurile celui mai adânc lac. Și când întunericul nopții devine de nepătruns, din adâncuri ies duhurile apelor, rusalcele, cu părul negru, lung, despletit, curgând pe trupul vaporos. Pe neașteptate, somnul tihnit al nopții se întretaie de râsetele lor neastâmpărate, zglobii. Vocile lor mlădioase se contopesc armonios în cântece de o frumusețe neomenească. Numai în noaptea asta le este permis să iasă din abisurile apelor în care au fost zăvorâte.”
Suntem în săptămâna Rusalcelor, săptămâna lui Ivan Kupala. Este miezul nopții. Pe malul râului Nipru, nu departe de vechea așezare de cazaci zaporojeni Oleșki, din Ucraina, oamenii s-au adunat în jurul focului, întocmai ca în vremurile de demult, pentru a petrece împreună noaptea premergătoare solstițiului de vară. Cel mai bătrân dintre ei le spune tinerilor povestea Rusalcelor. În tradiția slavă, serbările închinate zeului Soare Kupaila și a soției sale, țarina apelor, s-au celebrat din timpuri străvechi. Odată cu trecerea timpului, sărbătoarea de origine păgână s-a contopit cu cea creștină a nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, de pe data de 24 iunie, căpătând în arealul slavilor de răsărit denumirea de Ivan Kupala. Jocurile și festivitățile care marchează acest eveniment s-au păstrat până astăzi. Timp de o săptămână, nopțile sunt închinate zeiței apelor și tuturor duhurilor și spiritelor care sălășluiesc în împărăția adâncurilor. În cea de-a șaptea noapte, cea premergătoare zilei solstițiului de vară, oamenii se scaldă în apele curgătoare, pregătindu-se să întâmpine zorii celei mai lungi zile din an. Pe malurile apelor se aprind focuri mari, peste care sar cei mai curajoși tineri, se cântă, se dansează și se spun povești despre rusalce, sirene și alte creaturi ale apelor.
"Rusalcele sunt fetele tinere care, din chinurile dragostei, și-au pus capăt zilelor, aruncându-se în ape. Drept pedeapsă, sufletele lor rămân întemnițate pe veci în adâncuri, și numai o dată pe an, în săptămâna lui Ivan Kupala, le este îngăduit să pășească iarăși pe pământ, asemeni oamenilor. Stăpânite de invidie și dorința de răzbunare, rusalcele, prin cântecele lor neasemuit de frumoase, prin jocul și dansul lor fermecător, ispitesc tinerii nesăbuiți, atrăgându-i în ape adânci și înecându-i”, își continuă povestea bătrânul. În jurul lui, lângă foc, s-au strâns mai toți tinerii din sat. Îl ascultă cu răsuflarea întretăiată, știind că va urma o poveste terifiantă, așa cum moș Stepan, vajnicul descendent al cazacilor zaporojeni, spune în fiecare an.
"Ele nu sunt ființe închipuite, ci spirite ce au rămas captive în această lume, prin păcatul sinuciderii. Nălucile lor au fost adesea văzute în zăvoaiele dese și hățișurile de trestie. De multe ori, ele taie calea trecătorilor cu rugămintea de a le da un nume, ceva de mâncare și de îmbrăcat. Căci aceste spirite nu mai au nume, nici obiceiuri pământești. Din dorința de a trece în lumea de dincolo, ele cer a se reîntrupa, pentru a se putea căi și apoi a putea muri din nou, creștinește. Și vai de omul acela care refuză rugămintea unei rusalce! Căci răzbunarea ei este teribilă. Demult, pe vremea când eram tânăr și nimic nu mă înfricoșa, am plecat în toiul nopții să mă scald în bălțile Niprului. Totul s-a petrecut exact în această noapte. Pusesem prinsoare cu doi prieteni că rusalca nu este decât un personaj fictiv și că în apele râului nu sălășluiește nici o creatură. Deși eram convins că mă voi întoarce dimineață acasă viu și nevătămat, pentru mai multă siguranță, mi-am luat cu mine câinele. Iar în rucsac, am băgat în ultimul moment un aparat micuț de radio. Cred că mă temeam mai mult de singurătate decât de spirite. Era târziu, în noapte, când am ajuns pe malul bălții. Străbătusem câțiva kilometri printr-un crâng, apoi cu greu am traversat stufărișul des. Am deschis aparatul de radio și am scos din rucsac câteva lemne de foc cu care venisem pregătit. Nopțile de iunie erau încă reci, astfel că un foc la care să mă încălzesc după baie mi se părea absolut necesar. Trecuse de miezul nopții, mă pregăteam să intru în apă când, brusc, aparatul de radio a amuțit. Flăcările au pâlpâit, tremurând vizibil sub suflarea unui vânt imperceptibil și în câteva clipe focul abia aprins s-a stins în mod straniu. Am încremenit, așteptând ca ceva iminent să se producă. Câinele a ridicat capul, ciulindu-și urechile. De departe, a început să se audă un dangăt de clopot, ca într-o jelanie. Eram la o depărtare de câțiva kilometri de cea mai apropiată așezare omenească și, practic, era imposibil să aud un asemenea sunet în toiul nopții! Câinele a început să urle prelung. M-am înfiorat și m-am dat câțiva pași înapoi, către stufărișul ce se întindea în spatele palmei de pământ unde îmi lăsasem lucrurile, cu ochii țintă către apă. Din hățișuri, o pasăre și-a luat brusc zborul, țâșnind prin aer și speriindu-mă îngrozitor. Îmi auzeam fiecare bătaie a inimii și timpul scurs, nu mai mult de câteva minute, mi se păru o veșnicie. Deodată, luciul bălții s-a luminat ușor de o strălucire albăstruie și apele s-au învolburat. M-am simțit ca hipnotizat. Deși eram conștient de tot ceea ce era în jurul meu, trupul și mintea nu îmi mai dădeau ascultare. Ceva irezistibil mă atrăgea către apă. O chemare surdă, nevăzută. Am intrat în apă și, deodată, mi-am simțit trupul încolăcit de alge. O forță puternică mă trăgea la fund. Simțeam cum mă înec, dar nu mă puteam împotrivi. În acel moment, lătratul agitat al prietenului meu credincios m-a readus în simțiri. Am început cu disperare să mă zbat, încercând să mă eliberez și, prin brădișul bălții, în apele tulburi, am zărit un contur uman cu chip femeiesc. Groaza pusese stăpânire pe mine și cu mișcări violente și haotice am început să dau din mâini și din picioare. Cu greu am ajuns la mal și, tremurând de frică, am rupt-o la fugă, fără să mai privesc înapoi”.
De atunci au trecut aproape 50 de ani, dar moș Stepan nici până în ziua de astăzi nu își poate explica cu ce ființă stranie s-a întâlnit în acea noapte. Poate că fusese, într-adevăr, așa cum spun legendele, un spirit al apelor care nu trebuia tulburat. Cert este că nu va mai încerca niciodată să afle dacă rusalcele există cu adevărat.
Umanoizii subacvatici
Relatări similare cu cea a bătrânului Stepan se pot auzi în mai toate localitățile așezate pe malul apelor. Deși rusalcele par a fi creaturi desprinse din paginile basmelor și legendelor populare slave, totuși, sutele de mărturii ale oamenilor care povestesc că au avut parte de asemenea întâlniri nu pot fi ignorate.
Dmitri Madinovski, un renumit criptozoolog rus, profesor în științe biologice la Universitatea din Orenburg, a adunat zeci de asemenea mărturii referitoare la existența rusalcelor. Conform ipotezei emise de savantul rus, rusalcele nu sunt spirite, duhuri ale oamenilor morți, ci sunt ființe umanoide care, în urmă cu mii de ani, au evoluat paralel cu omul, stabilindu-și habitatul în mediul acvatic. "Dovezi referitoare la existența ființelor umanoide subacvatice există de secole. Faptul că în ultimii ani au apărut mai rar nu înseamnă că aceste creaturi cu trăsături umane nu mai trăiesc, ci că, din cauza poluării apelor, au rămas tot mai puține. În plus, popularea intensă de către oameni a zonelor care în urmă cu câteva secole erau complet pustii reprezintă un factor suplimentar al dispariției rusalcelor, sirenelor și a altor amfibieni umanoizi”.
Criptozoologul rus susține că rusalcele, la fel ca și Yeti, o altă creatură a cărei existență nu a fost dovedită cu certitudine, sunt ființe înzestrate nu numai cu rațiune, dar și cu anumite abilități extrasenzoriale. Conform mărturiilor adunate de Dmitri Madinovski, rusalcele sunt capabile să influențeze prin telepatie psihicul uman, să aducă "subiectul” în stare de hipnoză, pentru a-l putea manipula, să îi influențeze organismul, provocându-i boli și chiar moartea. În ultimii ani, tot mai multe rapoarte referitoare la existența acestor ființe au apărut în zona râului Ural, de la granița dintre Europa și Asia.
În vara anului 2008, medicii de la spitalul din orășelul Orsk din Rusia s-au confruntat cu un caz extrem de ciudat. Doi băieți fuseseră aduși cu ambulanța de pe malul râului Ural, unul cu diagnosticul prezumtiv de epilepsie, celălalt complet amuțit. Nici unul, nici celălalt nu suferiseră vreodată de boli cu asemenea simptome, până în ziua aceea fiind oameni perfect sănătoși. Cei care chemaseră ambulanța povesteau îngroziți că fuseseră martorii unui fenomen paranormal. Băieții stăteau la plajă când, deodată, cineva a început să îngâne o melodie. Glasul de femeie era nespus de frumos, cristalin, ca dintr-o altă lume. S-au uitat împrejur și la câțiva metri de ei, au zărit o fată de o frumusețe neobișnuită. Răsărise dintre ape, pe neașteptate, în vâltoarea râului, acolo unde curenții erau cei mai puternici. Părul îi era de o culoare maronie-verzuie, avea ochii foarte mari, de un albastru intens. Deși părea o ființă omenească, cu siguranță nu era. Toți erau fermecați de strania apariție, însă unul dintre băieți se comporta ca și cum ar fi fost hipnotizat. Încremenise cu gura căscată, cu ochii mari, ațintiți către femeie. Deodată, ca la o chemare, s-a desprins de lângă prietenii săi și a început să alerge către râu. În zadar au încercat ceilalți să îl împiedice, băiatul s-a smucit violent și s-a aruncat în apă. Intuind pericolul, unul dintre tinerii de pe mal a ridicat o piatră și a aruncat-o în direcția creaturii, care a scos un sunet strident, înfricoșător, și a dispărut în vârtejul curenților. Cu greu, băiatul care se aruncase în râu a fost scos la liman. După câteva clipe, se prăbuși la pământ, zvârcolindu-se convulsiv, ca într-un atac de epilepsie. Iar cel care aruncase piatra amuțise complet, neputând scoate nici un sunet. Speriați, tinerii au chemat imediat salvarea. Medicii i-au transportat de urgență la spital. Băiatul ce amuțise și-a revenit brusc a doua zi, însă cel care sărise în apă a stat pe patul spitalului luni în șir, fără ca medicii să reușească a-i pune un diagnostic. Deși înainte de nefericita întâlnire, băiatul fusese complet sănătos, acum, după misteriosul "atac”, se afla într-o stare incertă, suferind de diferite simptome, la care doctorii nu au găsit tratament.
Dmitri Madinovski susține că în ultimii 20 de ani, pe teritoriul Rusiei, cel puțin 60 de persoane au murit în urma unei astfel de întâlniri cu rusalcele, iar câteva sute de martori au scăpat ca printr-o minune. Explicațiile și ipotezele emise de oamenii de știință au fost diverse, de la animale nedescoperite încă, specii rare, periculoase, până la teoria lumilor paralele și a "portalurilor” prin care, uneori, ființe nemaivăzute ajung în lumea noastră.
"Runan șah” - omul amfibie
În ultimii ani, locuitorii de pe coasta de sud-vest a Mării Caspice au semnalat în numeroase rânduri prezența unei creaturi amfibii cu trăsături umanoide. În martie 2003, ziarul iranian "Zindagi” publica mărturia unor pescari de pe traulerul azer "Baku”: "Creatura a înotat paralel cu vasul nostru, pentru o lungă perioadă de timp. Inițial, am crezut că este un pește mai mare, dar apoi, apropiindu-se, am observat că ființa avea pe cap păr, iar în partea din față a corpului... mâini!”.
La scurt timp după publicarea declarației căpitanului Gafar Gasanof, la redacția ziarului iranian au început să sosească zeci de scrisori de la cititori, în care aceștia susțineau că povestea este adevărată și că "omul mărilor” trăiește de mult în Marea Caspică. În Iran, în regiunile de pe malul mării, localnicii văzuseră în repetate rânduri, fie în apă, fie pe uscat, o creatură ciudată, cu aspect uman. Toate descrierile acestei ființe erau identice: o înălțime medie de 1,65-1,68 metri, cu un corp musculos, pe abdomenul aplatizat și pe spate prezentând aripioare înotătoare, în loc de tălpi - labe, iar cele patru degete de la mâini fiind unite printr-o membrană.. "Mâinile și picioarele îi sunt mai scurte și mai robuste decât la oameni. Are un nas asemănător cu botul unui delfin, ochii rotunzi, gura mare, cu buza de jos prelungindu-se până la gât, fără a avea bărbie”, povestesc martorii.
În Iran, omul amfibie este numit "Runan șah”, "comandantul mărilor”, datorită faptului că atunci când apare, este mereu însoțit de bancuri de pești care îl urmează ca niște subordonați. Din când în când, scoate sunete similare cu cele ale delfinului, de parcă ar transmite ceva.
Recent, "Runan șah” a fost văzut și în satele pescărești din zona orașelor Astara și Lenkoran, din Azerbaidjan. Astfel că oceanografii și criptozoologii au emis ipoteza că în Marea Caspică există o întreagă colonie de asemenea ființe umanoide subacvatice.
Despre creaturi similare a vorbit și celebrul scufundător Jacques Mayol care, în apropiere de coasta statului Peru, în adâncurile oceanului Pacific, ar fi văzut niște ființe cu trăsături umane. Francezul Mayol a fost primul om care, încă din anii '70, a reușit să coboare sub adâncimea de 100 de metri, fără echipament. Metoda lui de scufundare, care a uimit lumea, se baza pe abilitatea de a utiliza la maximum capacitatea sa pulmonară. Scufundătorul avea o foarte bună pregătire psihologică și fizică, folosind tehnici de concentrare și relaxare. Testele medicale realizate în timpul submersiunilor sale record au dovedit faptul că bătăile inimii lui se răreau foarte mult, ajungând de la 60 la 27 de bătăi pe minut. O asemenea capacitate o posedă doar mamiferele marine, delfinul, balena și foca. "Într-o bună zi, copiii viitorului se vor reuni cu trecutul lor subacvatic. Din apă am apărut, în ape ne vom întoarce. Acești copii vor fi în armonie perfectă cu marea, vor putea înota și se vor scufunda cu delfinii, cu focile, cu balenele. Oamenii se vor adapta la oceane, iar femeile vor naște în apa mării. Homo Delphinus nu este doar un concept”, spunea Jacques Mayol, în anul 2000.
Pornind de la afirmația sa, recent, canalul de televiziune "Animal Planet” a difuzat un documentar care prezintă o teorie revoluționară. Realizatorul filmului, Charles Foley, emite ipoteza conform căreia, în urmă cu zeci de mii de ani, o anumită ramură a primatelor s-ar fi retras în apă și ar fi evoluat în mediul acvatic. Aceste "maimuțe marine” au dispărut de mult, dar poate nu este atât de fantezist să ne întrebăm dacă nu cumva primatele acvatice sunt strămoșii sirenelor, rusalcelor și oamenilor amfibie, pe care astăzi, când și când, le mai întâlnim.